PLANUL LUCRĂRII

răspundere magistraţi

Lucrare realizată de:

Masterand

Petre (Lişman) Fănuţa

Disciplina: Organizare judiciară.

Sesiunea: Mai 2009

***********************************************************************

I.       Introducere.

1.    Delimitare termeni.

a)    Răspunderea civilă delictuală. Noţiune.

b)    Noţiunea de magistrat.

2.    Scurtă privire istorică asupra răspunderii civile a magistraţilor.

3.    Fundamentul răspunderii civile a magistraţilor.

Probleme ridicate în doctrină, privitor la răspunderea civilă a magistraţilor.

4. Reglementările în vigoare privind răspunderea civilă a statului şi a magistratului.

II. Natura juridică a răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor.

A. Răspunderea patrimonială a statului.

§   Criticile aduse modului în care este reglementat dreptul la repararea prejudiciilor.

1. Natura juridică a răspunderii statului.

B. Răspunderea civilă a magistratului şi acţiunea în despăgubire.

2. Natura juridică a răspunderii magistratului.

C. Acţiunea în despăgubiri a statului împotriva magistraţilor .

III.       Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.

IV.  Câteva aprecieri teoretice privitoare la Proiectul noului Cod de procedură penală.

V.       Concluzii.

I.   Introducere.

În contextul în care, în plan internaţional, se caută definirea unor concepte juridice precum comunităţi naţionale, comunităţi internaţionale, concepte care „să fie ca un puternic magnet pentru a reuni oamenii laolaltă”[1] în scopul realizării binelui comun şi în care se pune, tot mai mult, problema construirii unei comunităţi umane care să se bazeze pe forţele care le unesc şi nu pe cele care le despart[2], în noua postură a ţării noastre de membru al comunităţii europene[3], România nu mai poate decât să se conformeze normelor de drept internaţional şi comunitar la care a aderat, le-a ratificat şi/sau la care este parte.[4]

Astfel, ţinând cont de toate recomandările şi normele internaţionale şi cele comunitare pe care ţara noastră este chemată să le implementeze, să le respecte şi să le aplice, sistemul judiciar romănesc a cunoscut o îmbunătăţire esenţială atât în adoptarea principiilor ce trebuie să stea la baza organizării justiţiei în general cât şi în adoptarea măsurilor ce au dus la o mai bună funcţionare a justiţiei.

Cu toate acestea sistemul judiciar românesc mai are multe de  îmbunătăţit. Desigur că în general, şi în funcţie de evoluţia unei societăţi, orice sistem este susceptibil de a fi îmbunătăţit.

Abordând această temă, am dorit să analizăm din punct de vedere teoretic instituţia răspunderii civile a magistraţilor şi implicaţiile acesteia în plan practic. Totodată, am dorit o aducere în discuţie a actualului fundament şi scop al răspunderii civile delictuale şi implicaţiile teoretice şi practice asupra instituţiei răspunderii civile a magistraţilor. Mai mult decât atăt,  să reiterăm – din perspectiva răspunderii civile, prevăzută de statutul magistraţilor – importanţa independenţei magistratului într-un stat de drept şi importanţa reglementărilor prin care se asigură independenţa acestora. Este o temă, pe cât de importantă, tot pe atât de greu de analizat şi de găsit soluţii eficiente care să asigure un anumit grad de independenţă în exercitarea profesiei de magistrat. Este necesar să se asigure un anumit climat, o anumită funcţionalitate în organizarea justiţiei, astfel încât, magistratul să aplice legile respectând drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, fără nici o constrângere.

Totodată, cosiderăm că instituţia răspunderii magistraţilor reprezintă una din multiplele modalităţi prin care ar putea fi asigurată sau afectată independenţa magistraţilor – privită individual – în funcţie de înţelepciunea cu care legiuitorul înţelege să o reglementeze.

Constituţia României, aşa cum a fost revizuită, la art. 124 – Înfăptuirea justiţiei, prevede: (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii; (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi; (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii iar la art. 131 – Rolul Ministerului Public, prevede: (1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Cu alte cuvinte, rolul justiţiei în general, şi al magistratului în special, este acela de a contribui la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor celor ce li se adresează, de a contribui la realizarea ordinii publice ca o a treia „putere”[5] în stat şi care,  într-un stat de drept – modern, conlucrează şi intră în raporturi[6] cu celelalte puteri, executivă şi legislativă, pentru realizarea binelui obştesc.

Mai mult decât atât, buna administrare a justiţiei – atribut exclusiv al statului – este totodată un drept fundamental al cetăţenilor oricărui stat democratic.[7] Cu alte cuvinte, deficienţele în organizarea şi funcţionarea justiţiei am putea spune că reprezintă încălcări ale acestui drept.[8]

Astfel, problema răspunderii trebuie privită prin prisma rolului pe care îl are justiţia în ansamblul ei, înţeleasă ca un organism unitar dar şi  prin prisma rolului individual al judecătorului într-o societate democratică.

Considerăm că din această perspectivă trebuie privită atât problema răspunderii civile a statului cât şi cea a magistratului pentru deciziile pe care acesta le pronunţă sau pe care le evită sau refuză să le ia.[9]

Desigur că problema răspunderii magistratului este „…o problemă delicată deoarece este de natură să pună în discuţie însuşi principiul fundamental al „independenţei magistraţilor“, indiferent că ar fi vorba de o răspundere faţă de justiţiabili sau faţă de stat.”[10]

1.  Delimitare termeni.

a) Răspunderea civilă. Noţiune.

În definirea răspunderii, ab initio, trebuie făcută o anumită opţiune privind premisele, funcţiile şi fundamentul acesteia.

Doctrina majoritatră românescă pleacă de la realitatea faptei ilicite, ca premisă, afirmându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală pe care o defineşte ca o sancţiune[11] specifică dreptului civil, aplicată faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.[12]

Diferit de doctrina românescă, definiţia dată răspunderii civile de cea franceză pleacă de la realitatea daunei,[13] afirmându-se că o persoană este civilmente responsabilă atunci când este ţinută să repare o daună suferită de altul sau că o persoană este responsabilă de fiecare dată când trebuie să repare o pagubă sau este definită ca obligaţia  de a repara paguba pricinuită altuia.

Prin ea însăşi, răspunderea civilă este definită ca „obligaţia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara astfel paguba pricinuită[14]”.

De cele mai multe ori, răspunderea civilă este subsumată conceptului larg de răspundere juridică, cea din urmă fiind definită drept „un complex de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept[15]”.

Ca raport juridic, răspunderea civilă apare ca o răspundere în acţiune declanşată de o conduită vinovată ce trebuie sancţionată, pentru ca astfel să fie avertizat autorul faptei în vederea conduitei sale viitoare, devenind astfel un mijloc de reeducare a cetăţenilor, realizând totodată şi prevenţia[16].

Prin universalitatea sa, instituţia răspunderii depăşeşte sfera dreptului, ea fiind o instituţie proprie societăţii ca atare[17]. Astfel, problematica răspunderii se ridică în orice segment de activitate omenească, drept o sancţiune generală a tuturor normelor de conduită, inclusiv a tuturor regulilor de drept, iar respectarea acestor norme de conduită constituie o necesitate vitală, ştiut fiind faptul că în marea  lor majoriate acţiunile umane sunt susceptibile să genereze răspundere[18].

În cadrul răspunderii juridice, ocupând un loc central, răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele ce aparţin tuturor celorlalte ramuri de drept, constituind un complement necesar al acestor forme de răspundere juridică.[19]

Gradul de generalitate al principiilor şi regulilor sale evidenţiază importanţa răspunderii civile, aşa explicându-se şi faptul că pentru cazuri noi, nereglementate încă, în care se pune problema reparării unui prejudiciu, altele decât cele avute în vedere de legiuitorul român din secolul trecut şi pentru care nu există reglementare expresă specială, se recurge la dispoziţiile de principiu ale răspunderii civile, consacrate de art. 998 şi art.999 Cod civil, incidente astfel pentru orice activitate prejudiciabilă.[20]

Având în vedere importanţa socială a răspunderii juridice, ea a fost preluată şi reglementată în mai toate statutele profesionale, îmbrăcând forme specifice fiecărei profesii. Astfel, vorbim astăzi de răspunderea funcţionarului public, de cea a cadrului didactic, de răspunderea avocatului şi alte asemenea. În conţinutul răspunderii juridice pentru fiecare dintre profesii este cuprinsă şi răspunderea civilă, stabilindu-se limitele şi condiţiile în care aceasta va fi angajată,  derogându-se, mai mult sau mai puţin de la dreptul comun.

În reglementarea de drept comun, pentru a fi angajată răspunderea civilă, după cum se afirmă în doctrină[21], este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

~       să existe un prejudiciu;

~       să existe o faptă ilicită;

~       să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu iar

~       fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.

În dreptul românesc, întregul edificiu al răspunderii civile, în toate formele ei, este aşezat pe fundamentul culpei. Tot astfel este reglementată şi răspunderea civilă reglementată de Statutul[22] magistraţilor. Astfel, magistraţii care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă vor răspunde civil pentru eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii (art. 96 din Legea 303/2004).

Astfel, Codul civil, la art. 998 arată că „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara” iar în completare, art. 999 precizează: „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie, Codul civil, în articolele următoare instituie şi răspunderea pentru fapta altuia, discuţii ce vor fi făcute într-o altă secţiune.

În literatura juridică s-a remarcat distincţia dintre răspunderea civilă şi cea patrimonială sau materială, ultimele două fiind condiţionate de existenţa unui contract de muncă şi crearea unui prejudiciu angajatorului,  pentru care vinovatul răspunde cu propriul său patrimoniu,[23]în acest caz fiind vorba de un raport de prepuşenie.

Privitor la acest raport dintre comitent şi prepus este necesar a se face discuţie distinctă, date fiind şi discuţiile diferite din literatura juridică ce au fundamentat răspunderea civilă a magistraţilor pe raportul de prepuşenie[24].

Aşa cum vom detalia în secţinea special destinată acestui raport, magistratul nu încheie un contract de muncă în vederea desfăşurării activităţii. Magistratul nu este încadrat de un angajator şi astfel nu are calitate de prepus în raport cu un anume comitent, răspunderea magistratului nefiind astfel, după unii autori[25], decât una delictuală şi de excepţie.

În mod concret, răspunderea civilă a magistraţilor semnifică obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin exerciţiul funcţiei lor, în anumite condiţii. Specificul acesteia constă în aceea că, pe de o parte, răspunderea nu este directă, magistratul neputând fi chemat în judecată direct de către persoana prejudiciată, iar pe de altă parte, magistratul va răspunde dar mediat, dacă se exercită împotriva acestuia acţiunea în regres ce aparţine statului.

b) Noţiunea de magistrat.

Derivă din latinescul „magistratus” care definea, în epoca Romei antice, cetăţeanul ales pentru exercitarea unor importante atribuţii de conducere care avea, printre altele, şi calitatea de membru al corpului judiciar.[26]

În timp, termenul de magistrat a fost utilizat pentru a indica persoana investită cu autoritate publică jurisdicţională.

Astfel, magistraţi judiciari, magistraţi municipali (viris jure dicundo), praefaectus pro imperatore, praefaectus juredicundo, duum viri jure dicundo, sunt doar câteva din denumirile magistratului care s-au întâlnit, cu precădere, în periada ce a urmat cuceririi Daciei de către romani, înainte de apariţia statelor feudale româneşti.[27]

Termenul de magistrat a fost înlocuit în epoca feudală cu multe alte denumiri.

Se regăseşte termenul de magistrat în cuprinsul Tratatului ce a fost încheiat la Conferinţa de pace de la Paris din anul 1858, care menţiona: „ funcţionarea judecătorească este încredinţată magistraţilor…”.[28]

Prima lege[29] de organizare judecătorească foloseşte noţiunea de magistrat, pe lângă noţiunile de funcţionar judecătoresc, judecător, procuror, noţiune ce a fost preluată şi de alte legi de organizare judiciară, până la momentul promulgării Decretului Lege nr. 132/1949, decret care nu mai foloseşte termenul de magistrat.

Se reia tradiţia adoptării noţiunii de magistrat prin Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992 şi continuată, fiind utilizat termenul de magistrat şi de Legea nr. 303/2004, în chiar denumirea ei – statutul magistraţilor. Totodată, Legea 304/2004 şi Legea 317/2004, privind organizarea judiciară şi respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, folosesc iniţial termenul de magistrat pentru a desemna atât pe judecători cât şi pe procurori.

Ulterior, prin Legea[30] 247/2005 se renunţă la termenul de magistrat, folosind numai pe cele de procuror şi judecător.

În doctrină s-a criticat această înlăturare a termenului de magistrat, după cum s-a spus, întrucât cele două categorii profesionale, pe lângă specificul firesc fiecăreia, prezintă numeroase elemente de identitate în multe privinţe precum: admiterea în funcţie, evaluarea, promovarea şi alte asemenea.[31]

O problemă care a generat-o pe cea de mai sus este constituită de natura juridică a instituţiei procurorului. Cum o calificăm? Face procurorul parte din puterea executivă sau din cea judecătorească?

Au fost exprimate opinii în ambele sensuri.

„Din moment ce ceva funcţionează pe lângă altceva, în mod firesc nu poate face parte din altceva pe lângă care funcţionează… în realitate, Ministerul Public este un organ al autorităţii executive, dar fără a face parte din sistemul administraţiei publice aflate în subordinea Guvernului”. [32]

Date fiind garanţiile de independenţă, de procedură şi de fond ce sunt asigurate procurorului de legislaţia românească, în exercitarea activităţii sale, se poate spune că procurorul poate fi considerat un magistrat în sensul dat de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.[33]

În sensul Legii 304/2004, „conceptul de magistrat include atât pe judecători cât şi pe procurorii constituiţi în parchete”[34]. În acelaşi sens sau exprimat multe alte opinii.[35]

În hotărârea din 2 mai 1998, pronunţată în cauza Vasilescu contra României ca şi în cauza Pantea contra României (din 3 iunie 2003), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că „procurorii … nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă” iar independenţa faţă de executiv este una din garanţiile ce dau consistenţă noţiunii de magistrat.

Faţă de reglementările statutului actual al judecătorilor şi procurorilor, observăm, ca şi alţi autori citaţi mai sus, că procurorul a făcut şi face parte din corpul magistraţilor.

Potrivit art. 1 din Legea 303/2004, „Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum si a drepturilor si libertăţilor cetăţenilor.”.

Problema dacă procurorul aparţine sau trebuie să aparţină uneia sau alteia dintre cele două puteri este o problemă necesar a fi dezbătută în viitor.

În prezent, afirmăm că termenul de magistrat este folosit de legiuitor atât în privinţa judecătorilor şi cât şi în privinţa procurorilor, motiv pentru care, şi în lucrarea de faţă vom da acelaşi sens noţiunii de magistrat. Este drept că de cele mai multe ori termenul de magistrat este folosit cu referire la judecători dar, el se va referi şi la procurori, desigur adaptând specificului profesiei sale.

În sprijinul celor de mai sus aducem Decizia Curţii Constituţionale nr. 866/2006 care a stabilit, fără echivoc, faptul că „procurorii au, ca şi judecătorii, statut de magistraţi”.[36]

2.    Scurtă privire istorică asupra răspunderii civile a magistraţilor.

Răspunderea civilă a magistraţilor, mai exact a judecătorilor, a fost reglementată pentru prima dată prin art. 305 din Codul de procedură civilă, intrat în vigoare la la 1 decembrie 1865, care stabilea că „judecătorii se pot urmări în următoarele cazuri:

-           dacă a fost dol sau evicţiune, ce se pretinde că a comis în cursul instrucţiunii sau în timpul judecăţii;

-           dacă urmărirea este anume pronunţată de lege;

-           dacă legea declară pe judecători responsabili sub pedeapsa de daune interese;

-           dacă este denegare de dreptate.

Au fost menţinute aceste dispoziţii şi prin Codul de procedură civilă adoptat la 14 martie 1900, sub acelaşi număr de articol – 305.

Prin Legea de organizare judecătorească din anul 1890, a fost făcută prima menţionare expresă a răspunderii civile a magistraţilor, în art. 127 care prevedea: „măsurile disciplinare pronunţate de ministru sau de tribunalul disciplinar, nu înlătură cu nimic acţiunea recursorie organizată de art. 305-315 din Codul de procedură civilă”. Aceeaşi prevedere a fost reluată şi de art. 188 din Legea de organizare judecătorească din anul 1909.[37]

Prin Legea de organizare judecătorească din anul 1924 au fost reglementate, pentru prima dată, în însăşi cuprinsul legii, cazurile în care se angajează răspunderea civilă a magistraţilor, prin art. 214. Această lege abrogă prevederile art 305 – 315 din Codul de procedură civilă aflat în vigoare la momentul adoptării acesteia.

La rândul său, Legea de organizare judecătorească din 1938, a stabilit dreptul „prigonitoarelor părţi” de a chema în judecată, nu doar pe judecători ci chiar pe toţi „membrii corpului judecătoresc”, inclusiv pe procurori, printr-o „acţiune recursorie”. Pentru prima dată, răspunderea magistraţilor era condiţionată de existenţa unei „decizii disciplinare condamnatorii contra magistratului”.[38]

Aceste din urmă dispoziţii au fost preluate de următoarele două legi, prin art. 221-223 din Legea de organizare judecătorească nr. 726 din 1943 şi, respectiv, de art. 145-146 din Legea de organizare judecătorească nr. 341 din 1947.

Actele normative ulterioare precum Decretul nr. 132 din 1949, Legea nr. 5 din 1952, Legea nr. 6 din 1952, Legea nr. 58 din 1968, Legea nr. 60din 1968 şi chiar Legea nr. 92 din 1992, cu multiplele ei modificări, nu au abordat, nici expres nici implicit, problema răspunderii civile a magistraţilor.

Constituţia României din 1991 a fost cea care a reintrodus, atât răspunderea statului cât şi pe cea a magistratului, parţial – pentru cauzele penale, prin art. 48. În urma revizuirii din 2003, la art. 52, alin. (3) prevederile anterioare au fost completate, astfel că: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.” Această nouă formulare a textului constituţional reprezintă un progres, dat fiind faptul că răspunderea statului se extinde, cuprinzând toate erorile judiciare şi nu doar pe cele penale, ca în reglementarea anterioară. Mai mult decât atât, răspunderea magistraţilor este condiţionată de exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei.

Dispoziţiile  constituţionale au fost ulterior dezvoltate, pe fond şi procedural, prin legi speciale.

Astfel, prin art. 12 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului[39] nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor al Convenţiei Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă aprobată prin Legea[40] nr. 87/2001 s-a prevăzut că „statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă” [41].

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, răspunderea civilă a magistraţilor trebuia stabilită „în condiţiile care vor fi reglementate prin Legea de organizare judecătorească” dar, aceste „condiţii” nu au fost niciodată reglementate în Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, lege ce a fost abrogată de Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.

Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 356/2006, stabileşte cazurile care „dau dreptul la repararea pagubei”, termenul pentru introducerea acţiunii în repararea pagubei, caracterul obligatoriu al acţiunii în regres a statului împotriva celui care „cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune”.

Înainte de a fi modificat, art. 504 Cod procedură penală fusese declarat constituţional prin Decizia^[42] nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale dar numai în măsura în care   nu   limitează   cazurile  în   care   statul  răspunde   patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare la cele două ipoteze referitoare la achitarea inculpatului sau scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că fapta imputată nu a fost săvârşită sau nu există[43].

Cu privire la acest aspect, în literatura juridică s-a susţinut opinia[44], justificată[45], ca textul să reglementeze cazurile în care statul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate şi nu cazurile în care răspunde pentru acestea, reglementare care ar fi în concordanţă şi cu cea prevăzută de art. 3 din Protocolul 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căreia „persoana este despăgubită, cu excepţia cazului în care se dove­deşte  că  nedescoperirea în  timp  util  a  faptului  necunoscut  îi  este imputabilă în tot sau în parte”.

Opinia nu a fost împartăşilă de legiuitor cave a modificat art. 504 Cod procedură penală tot într-o modalitate enumerativă a cazurilor de acordare a reparaţiilor.

Totuşi, înainte de adoptarea Legii nr. 356/2006 care aduce modificări Codului de procedură penală, a fost adoptată actuala lege de organizare judecătorească, Legea nr. 304 /2004, totodată fiind adoptat şi statutul judecătorilor şi procurorilor prin Legea nr. 303 /2004 care cuprinde reglementări detaliate privind răspunderea civilă a magistraţilor ce se regăsesc în art. 96 alin. (l)-(8).

Deşi modificările Codului de procedură penală au fost aduse ulterior adoptării Legii nr. 303 /2004, dispoziţiile legii rămân prevederi speciale în raport cu dispoziţiile Codului de procedură penală. Cu alte cuvinte, angajarea răspunderii judecătorilor şi procurorilor se va face în condiţiile stabilite de Legea nr.            303/2004 şi doar în cazul în care, pentru anumite situaţii, legea nu prevede se poate recurge la dispoziţiile de drept comun şi anume la cele ale Codului de procedură penală.

În ceea ce priveşte Codul de procedură civilă, astăzi nu mai avem nici o reglementare expresă privind acţiunea recursorie a statului.

3.    Fundamentul răspunderii civile a magistraţilor.

Încălcarea unei norme sociale prin care se stabileşte o anumită sau anumite reguli de comportament antrenează în mod inevitabil răspunderea celui care a săvârşit încalcarea. Această regulă fundamentală este cunoscută sub denumirea de „principiul răspunderii” iar totalitatea normelor care reglementează aplicarea în practică a acestui principiu, formează instituţia răspunderii. Noţiunea de „răspundere” nu este exclusivă şi specifică domeniului dreptului, ea fiind o instituţie care depăşeşte această sferă, o instituţie proprie societăţii, considerată în ansamblul său[46].

Răspunderea este un fapt social. O faptă este săvîrşită. Societatea în care trăieşte făptuitorul o socoteşte reprobabilă. În ce mod se va manifesta această judecată socială de valoare?  Iar întrucât, prin efectul  în societate al unei asemenea fapte, o altă persoană a fost vătămată în fiinţa ei fizică ori morală sau prin bunurile sale, cine va trebui să suporte consecinţele acestei vătămări? Aceasta este problema răspunderii^[47].

Stiinţific, această întrebare nu comportă o solutie universală şi etern valabilă; răspunderea este un fapt social. Ea se rezumă în reacţia trezită de o acţiune pe care societatea de la locul şi timpul săvârşirii acesteia o socoteşte condamnabilă.

Aşa cum domeniul dreptului şi al moralei se interferează şi domeniul răspunderii morale interferează cu cel al răspunderii juridice. Ambele au un miez comun.

Sub aspectul răspunderii juridice, reacţia colectivă a urmărit la început pedepsirea făptaşului, apoi restabilirea, în folosul victimei, a situaţiei anterioare vătămării suferite de acesta, adică repararea.

De-a lungul vremii, instituţia răspunderii a fost reglementată în funcţie de gradul de dezvoltare socială şi de nevoile apărute în raport cu aceasta.

Principiul răspunderii civile întemeiat pe greşeală, întemeiat de Domat la 1804 ca o regulă universală[48], a cunoscut un declin constant.

Încă din 1897 Louis Josserand vorbeşte de „prejudicii anonime”constatând că „responsabilitatea pentru fapta lucrului are ca sursă primară nu o noţiune de drept ci considerente de echitate”[49], totodată constatând că „teza subiectivă a răspunderii devine insuficientă, trebuind să lase loc unei concepţii mai largi, mai bine adaptate noii societăţi, în care răspunderea se separă de culpă”[50].

Teoria riscului îşi face tot mai mult loc în doctrina franceză, ca o expresie a principiului Ubi emolumentum est ibi onus debet esse, potrivit căruia, cel care a avut un folos de pe urma unei activităţi, trebuie să-şi asume şi consecinţele produse de acea activitate (teorie căreia i s-au adus critici pertinente).[51] Concomitent, se propune o culpă obiectivă, golită de conţinut moral, întorcându-se, tot mai mult, spre interesele legitime ale victimei care trebuie indemnizată.

Un alt autor propune teoria garanţiei (B. Starck)[52], considerând că problema răspunderii ţine de conflictul între dreptul de a acţiona al autorului prejudiciului şi dreptul la securitate al victimei. Pentru a rezolva această problemă trebuie să se ţină seama de interesele contrare ce se află în joc. Când este vorba de o atingere a integrităţii corporale, a libertăţii persoanei sau a integrităţii bunurilor ce-i aparţin, acesta este dreptul care contează.[53]

Teoria este, cu adevărat, seducătoare[54]. Ea a fost receptată şi de doctrina românescă[55] şi chiar şi de jurisprudenţă pe alocuri dar nefiind consacrată legislativ.

În esenţă, marile direcţii[56] ale răspunderii civile delictuale sunt:

-       un declin evident al răspunderii individuale,

-       o socializare a faptei, prejudiciului şi cauzalităţii,

-       un proces de obiectivare a răspunderii (multe din ipotezele acesteia nemaiputând fi explicate de culpă).

Pentru dreptul românesc, confruntat cu perspectiva unui nou Cod civil, este necesară o dezbatere privind coordonatele răspunderii civile delictuale. Cu atât mai mult cu cât se prefigurează o nouă reglementare şi pentru răspunderea magistraţilor.

În concepţia clasică a doctrinei româneşti, fapta omului care a cauzat altuia prejudiciu nu poate fi decât ilicită şi culpabilă şi astfel trebuie sancţionată.

Aceeaşi concepţie se observă şi la nivelul opiniei publice care, în momentul de faţă, parcă mai mult decât oricând, este asiduu influenţată de tot mai multe articole, ştiri şi emisiuni  mass media care enunţă tot mai aprig ideea că magistraţii trebuie să răspundă patrimonial pentru prejudiciile generate de erorile judiciare.

Într-un astfel de moment, este imperios necesară o dezbatere publică în care cei avizaţi să aducă în discuţie problemele ce au fost puse la nivelul statelor privind răspunderea magistraţilor; dacă este oportună o astfel de răspundere şi la ce ne ajută pe noi ca societate. Nu cumva este doar o dorinţă aprigă de a determina pe cineva anume să plătească pentru  un prejudiciu care de multe ori este greu de obţinut din partea statului? Nu se produce mai degrabă, la nivelul opiniei publice, o confuzie între cele două puteri ale statului: cea executivă şi cea judecătorească?

Este firească dorinţa justiţiabilului de a fi despăgubit pentru prejudiciile ce i s-au adus prin erorile judiciare dar cine trebuie să plătească pentru aceasta? Statul, ca cel ce organizează activitatea judiciară, sau magistratul care dă soluţiile?

Astfel, trebuie ca şi la nivelul opiniei publice din România să se declanşeze o dezbatere serioasă privind existenţa sau nu a răspunderii magistraţilor şi efectele generate mai ales în situaţia în care se ajunge la concluzia că magistraţii trebuie să răspundă patrimonial.

Se pune problema dacă şi în cazul magistraţilor care înfăptuiesc un serviciu public de interes naţional, cu efecte în planul independenţei unei naţiuni şi în chiar nucleul unui stat de drept,  mai putem vorbi de răspunderea civilă ca sancţiune pentru cel ce îşi îndeplineşte funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Consider că este extrem de periculoasă o astfel de abordare în ceea ce priveşte răspunderea civilă a magistraţilor prin care se doreşte cu tot dinadinsul ca aceştia să răspundă patrimonial.

Desigur că magistratul nu poate constitui o categorie privilegiată, beneficiară a unei imunităţi totale, inclusiv în plan civil, totuşi răspunderea civilă este necesar a fi privită şi prin prisma scopului ce se doreşte a fi urmărit.

Probleme ridicate în doctrină, privitor la răspunderea civilă a magistraţilor.

În literatura juridică s-au formulat două interogaţii privind răspunderea  pentru deciziile pe care le iau magistraţii în exerciţiul funcţiunii:

1. 1. Poate fi ţinut să răspundă statul pentru deciziile luate de magistraţi?
2. 2. În ipoteza afirmativă, atunci când statul răspunde pentru deciziile (hotărârile) acestora, va avea el (va fi necesară) o acţiune recursorie împotriva magistraţilor?

La Congresul Uniunii Internaţionale a Magistraţilor care a avut loc la Macao[57] în anul 1989,   s-au discutat aspectele raporturilor judecătorului cu executivul, dacă judecătorul este în întregime independent în raport cu guvernul şi alte aspecte pe care le vom aborda şi noi.

O primă problemă ridicată, a fost aceea  „dacă judecătorul poate fi răspunzător pentru deciziile pe care le ia faţă de justiţiabili”. Subsecvent, au apărut alte două probleme:

Poate fi ţinut să răspundă statul pentru deciziile luate de judecători?

Dacă – da, atunci va avea statul o acţiune recursorie împotriva judecătorilor?

Întrebările sunt formulate cu referire strictă la judecători, aceştia de fapt pronunţând hotărârile ce conţin eroarea judiciară. Desigur  că întrebările pot fi reformulate şi cu privire la procurori. De asemenea şi răspunsurile.

În ceea ce priveşte răspunderea judecătorilor pentru hotărârile pe care le pronunţă, modul în care s-a dat un răspuns în această chestiune este diferit[58]:

-       pentru anumite state,  această responsabilitate este exclusă (în special în Marea Britanie);

-        pentru altele,  ea există fără nici o limită;

-       pentru o a treia categorie ea nu este acceptată decât în cazuri bine determinate.[59]

Pentru ţările în care această responsabiliate este exclusă, justificarea acestei poziţii este fundamentată pe ideea că în felul acesta ar fi pusă în discuţie independenţa judecătorilor pentru că,  judecătorul care ştie că este posibil să-i fie intentată o acţiune în răspundere poate fi tentat să judece în funcţie de un criteriu subiectiv de asumare a celor mai mici riscuri. Iar de aici nu mai este decât un pas până se ajunge la concluzia că riscurile sunt mai mult sau mai puţin importante după cum, una sau alta dintre părţi este mai puternică din punct de vedere financiar. Spre exemplu: o societate comercială care dispune de capital şi alte resurse financiare şi materiale importante – care va putea oricând să introducă o acţiune în despăgubiri – va fi, în această privinţă, mai de temut decât  o persoană fizică oarecare, lipsită de posibilităţi. Ca atare, este de temut, s-a spus, instalarea  unei psihoze de bănuieli de parţialitate.[60]

În plus, dacă magistratul trebuie să compară înaintea colegilor săi, trebuie, de asemenea, să existe temerea că dacă reclamantul în acţiunea în răspundere nu obţine ceea ce a cerut, va exista suspiciunea că judecătorii, în mod deliberat, şi-au acoperit colegul.

În privinţa răspunderii statului pentru deciziile pronunţate de judecători, s-a pornit de la întrebarea: constituie corpul magistraţilor un organ de stat ?

Răspunsurile au fost două. Unul din răspunsuri a fost negativ (cel al raportorului canadian) şi de aici, concluzia: statul nu poate fi făcut  răspunzător pentru actele judecătorilor.

Raportorul  Marelui Ducat al Luxemburgului a dat un răspuns afirmativ şi chiar a expus sistemul instituit printr-o lege din 1988 potrivit căreia „activitatea judiciară este un serviciu pe care îl asigură statul, ceea ce implică şi răspunderea acestuia”.[61]

Cea mai mare parte a statelor admit răspunderea statului pentru prejudiciile aduse justiţiabililor de către magistraţi. În cazurile în care răspunderea judecătorului poate fi pusă în discuţie, soluţiile sunt diferite: fie judecătorul este cel care, personal, este răspunzător faţă de terţii victime ale actelor sale, fie că judecătorul nu poate fi acţionat în justiţie,[62] fie statul are o acţiune în regres faţă de magistrat.

Cea de a doua chestiune supusă dezbaterii: dacă statul ţinut răspunzător, poate avea o acţiune recursorie contra judecătorului.

Dacă statul răspunde pentru o culpă a judecătorului, se poate întoarce contra acestuia pentru a obţine rambursarea sumelor la care a fost condamnat. Deci, s-a spus, posibilităţile de presiuni indirecte asupra judecătorului sunt mari. Ele vor fi cu atât mai multe cu cât cazurile în care răspunderea statului este antrenată, legată de hotărârile judecătorilor şi sunt mai mult sau mai puţin datorate exclusiv unor culpe.[63]

Răspunsurile date la această problemă sunt necesar condiţionate de răspunsurile date chestiunilor precedente.

Ţările care consideră că judecătorii nu pot fi traşi la răspundere pentru nici un motiv, vor răspunde că nu poate exista nici o acţiune recursorie a statului contra judecătorilor, chiar şi în situaţia în care statul ar putea fi responsabil (acesta este cazul Portugaliei, Canadei, Maltei, Irlandei, Marii Britanii).[64]

Fiind o chestiune extrem de delicată, necesită un studiu ceva mai aprofundat şi aşa cum am mai afirmat, aceste probleme privind răspunderea trebuie să le privim şi din perspectiva rolului pe care trebuie să-l îndeplinească justiţia iar pentru a şi-l împlini cu succes este necesar, aşa cum tuturor ne place să afirmăm, să avem o justiţie independentă.

Pentru România, dacă ne referim strict la această materie, din reglementările în vigoare constatăm numeroase neajunsuri; pe alocuri iau naştere anumite confuzii, ba chiar opinii diferite uneori.

Desigur că este greu să adaptezi un sistem de drept în acelaşi ritm în care au loc schimbările extrem de dinamice din societate. Cu atât mai greu este pentru un magistrat să ia decizii când normele în vigoare nu sunt clare, corelate şi uşor de aplicat. Cu atât mai mult[65] cu cât va apăsa o grijă în plus asupra sa: să nu ia decizii greşite pentru a nu fi pasibil a răspunde financiar, cu sume mari, ce-l pot dezechilibra din punct de vedere material.

Pornind astfel, ne-am propus a aborda pe larg problema răspunderii civile a magistratului pentru erorile judiciare şi a găsi o justificare pertinentă a existenţei acestei răspunderi, căutând să aflăm care este rolul acesteia şi care sunt efectele ei. Până la urmă, dacă se justifică o astfel de răspundere în condiţiile în care aceasta poate afecta, într-un mod oricât de mic, independenţa magistratului.

Pentru aceasta este necesar să analizăm dispoziţiile în vigoare privind atât răspunderea statului cât şi pe cea a magistratului pentru erori judiciare.

4.    Reglementările în vigoare privind răspunderea civilă a statului şi a magistratului.

De lege lata, avem:

• Ø Constituţia României[66] care reglementează cadrul general, atât al răspunderii statului cât şi al răspunderii magistraţilor.

Art. 52 -Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

Alin. (3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

• Ø Legea nr. 303/2004  privind statutul judecătorilor si procurorilor reglementează astfel:

ART. 94 – felurile răspunderii magistraţilor.

(1)Judecătorii si procurorii răspund civil, disciplinar si penal, în condiţiile legii.

ART. 96 reglementează diferit. Astfel:

¨        răspunderea statului, fără nici o distincţie (între procesele  penale/altele)

(1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

¨        răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs, de către acesta, statului şi dreptul statului la acţiune împotriva magistratului (nici aici nefăcându-se nici o distincţie).

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţa sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

¨        repararea prejudiciului - situaţiile şi modul în care persoana îndreptăţită se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubire împotriva statului:

®   pentru erori judiciare săvârşite în procesele penale:

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

®   pentru erori judiciare săvârşite în alte procese decât procesele penale:

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite in alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât in cazul in care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită in cursul judecaţii procesului si dacă aceasta fapta este de natura sa determine o eroare judiciară.

*

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai impotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

După cum observăm, Constiuţia şi Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor stabileşte condiţiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare. Astfel vorbim de două instituţii diferite:

1. Răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare.
2. Răspunderea patrimonială a magistraţilor.

Este necesar să facem o menţiune. Constituţia României, înainte de revizuire, la art. 48. alin. 3, prevedea instituţia răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare  însă era limitată numai la erorile judiciare săvârşite în procesele penale. După revizuire nu s-a mai prevăzut expres răspunderea pentru erorile judiciare comise în procesele penale, de această dată, textul constituţional nemaifăcând nici o distincţie sub acest aspect. Noul text a fost interpretat în sensul extinderii răspunderii şi la erorile judiciare comise şi în alte procese decât cele penale. [67]

Pentru răspunderea patrimonială a statului şi magistraţilor pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, pe lângă reglementările mai sus arătate, aşa cum ne şi face trimitere art. 96, alin. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penală.

• Codul de procedura penală.

Capitolul IV – Repararea pagubei materiale[68] sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal:

Art. 504, alin. 1-4, care prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;

Art. 505, alin. 1-4, care prevede felul şi întinderea reparaţiei;

Art. 506, alin. 1-4, reglementează acţiunea pentru repararea pagubei ce poate fi pornită de către persoana „ îndreptăţită”;

Art. 506 – acţiunea în regres.

Pentru răspunderea patrimonială a statului şi magistrţilor pentru erori judiciare „săvârşite în alte procese decât cele penale”, în afara celor reglementate de Legea 303/2004, nu există o altă reglementare specială ceea ce a determinat, cum vom vedea, ca unii autori să facă trimitere la răspunderea civilă delictuală.

II.  Natura juridică a răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor.

Observând reglementările evocate mai sus, constatăm următoarele:

1. Atât Constituţia cât şi Legea 303/2004 privind statutul magistraţilor, reglementează două tipuri de răspundere patrimonială:

• Răspunderea statului pentru erori judiciare care este unică, indiferent  dacă eroarea a fost săvârşită în cadrul unui proces penal sau în cadrul unui alt tip de proces (art. 96 alin 1) şi
• Răspunderea magistratului care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

2. Cele două tipuri de răspundere (a statului şi a magistratului), au acelaşi izvor – eroarea  judiciară săvârşită în:

-  Procesele penale sau

-  În alte procese decât cele penale.

3. Dreptul la repararea prejudiciului şi modul în care acesta poate fi exercitat de către persoana vătămată este reglementat diferit, după cum a luat naştere:

-       fie ca urmare a unei erori săvârşite în cadrul procesului penal, caz în care dreptul la repararea prejudiciului poate fi exercitat conform cu dispoziţiile Codului de Procedură Penală;

-       fie ca urmare a unei erori săvârşite în cadrul altor procese decât cele penale, caz în care se aplică prevederile articolului 96 alineatul 4 din Legea 303/2004.

4. Dacă statul acoperă prejudiciul persoanei vătămate conform cu reglementările în vigoare (art. 96, alin. 7), statul se poate îndrepta împotriva procurorului sau judecătorului cu o acţiune în despăgubiri. Cu alte cuvinte, numai în situaţia în care persoana vătămată şi-a exercitat dreptul său şi desigur numai după ce aceasta a fost despăgubită, în condiţiile legii, statul se poate îndrepta împotriva magistratului.

5. Dreptul statului la acţiunea în despăgubiri împotriva magistratului este lăsată la latitudinea acestuia, aşa cum ne lasă legiuitorul să înţelegem din dispoziţiile articolului 96, alineatul 7: „…statul se poate îndrepta cu acţiunea în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului …”.

A. Răspunderea patrimonială a statului.

Din analiza textelor de lege menţionate şi a celor de mai sus, putem extrage câteva concluzii importante:

• Ø Răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale are aceeaşi natură juridică cu răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale.[69] Considerăm că este vorba de una şi aceeaşi răspundere, legiuitorul nediferenţiindu-le decât după izvorul lor.

Temeiul răspunderii patrimoniale a statului considerăm că este dat de faptul că statul este cel ce administrează activitatea justiţiei, motiv pentru care deficienţele de orice natură îi sunt imputabile, fie că vorbim de formarea magistraţilor pe de o parte, fie că vorbim strict, din punct de vedere administrativ, de modul în care organizează justiţia (plecând de la finanţare şi mergând până la modul de organizare propriu-zisă a instanţelor şi a altor instituţii ce contribuie la buna funcţionare a justiţiei).

În sprijinul celor de mai sus, un argument puternic – după cum multe pagini s-au scris în literatura juridică privitor la cele trei funcţii ale aceleiaşi puteri a statului sau despre cele trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească – este dat de faptul că tot statul este cel ce o finanţează (puterea executivă) dar şi de faptul că tot statul este cel ce elaborează politicile după care funcţionează justiţia (puterea legislativă, puterea executivă).

Astfel, considerăm că statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului fie altor persoane ce concură la săvârşirea unor erori judiciare, dar şi pentru prejudiciile produse de o organizare defectoasă a justiţiei. Suntem de părere că statul trebuie să răspundă şi pentru prejudiciile imputabile altor persoane decât magistratului deoarece eroarea judiciară ce se produce în urma oricărui tip de proces (penal sau civil) este, pe de o parte, conţinută de o hotărâre judecătorească, pe de altă parte, persoana vătămată va pleca cu sentimentul că suportă o nedreptate din partea justiţiei, aceasta – de cele mai multe ori – neputând accepta sau înţelege că nedreptatea se datorează altcuiva şi nu magistratului care a pronunţat hotărârea. Desigur că în această situaţie statul trebuie să se îndrepte împotriva celui care a provocat producerea erorii judecătoreşti atât pentru a-şi recupera daunele – de data aceasta având ca temei răspunderea civilă delictuală – cât şi pentru a da justiţiabililor sentimentul de încredere că justiţia este dreaptă.

În ceea ce priveşte acţiunea ce o poate statul îndrepta împotriva judecătorilor sau procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, va face subiectul unei secţiuni dedicate acesteia, în paginile următoare.

Revenind, instituţia răspunderii patrimoniale a statului, neavând o reglementare unitară, este de natură să producă multe confuzii în aplicarea ei, să ducă la crearea unor percepţii precum lipsa de echitate, la sentimentul de injustiţie (lucru extrem de negativ, de natură să aducă grave prejudicii, şi nu numai de imagine, justiţiei), ba chiar să dea naştere la opinii diferite în doctrină.

Spre exemplu, în opinia mai multor autori, răspunderea statului pentru erorile judiciare se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale[70], opinie la care nu achiesăm.

Înainte de a fi reglementată răspunderea civilă, atât a statului cât şi a magistratului, într-o lege specială, desigur că singura soluţie pentru angajarea răspunderii era să se recurgă la normele dreptului comun, adaptându-se fiecăreia din situaţiile ivite.

În prezent, în condiţiile în care există o reglementare specială, chiar şi lapidară cum este Legea 303/2004 (cu modificările ulterioare) trebuie să aplicăm prevederile acesteia.

Dincolo de acest fapt, un alt argument important, după o analiză sumară, este dat de faptul că hotărârile judecătoreşti sunt acte jurisdicţionale[71] şi nu fapte ilicite delictuale, astfel că nu poate fi vorba  de o răspundere civilă în temeiul art. 998 Cod Civil pentru a fi justificată o răspundere civilă delictuală. Mai mult decât atât, aceste acte jurisdicţionale sunt date de către magistraţi în exerciţiul funcţiei lor; în îndeplinirea atribuţiilor ce le-au fost conferite de lege. Astfel că, nu putem vorbi de o faptă ilicită în sensul dat de doctrină privind răspunderea civilă delictuală.

Conform constituţiei, statutului şi altor legi speciale, magistraţii – în calitatea lor de judecători şi procurori – îşi îndeplinesc atribuţiile specifice funcţiei lor şi numai în exercitarea acestora putem vorbi de producerea unei erori judiciare. Eroarea judiciară este cuprinsă în actele îndeplinite de judecători sau procurori (în hotărârile date de judecători, în ordonanţe date de către procurori). Cu alte cuvinte, nu putem vorbi de o răspundere civilă delictuală având drept cauză o faptă ilicită, culpabilă şi prejudiciabilă a procurorului sau a judecătorului ]n această calitate. În cazul magistraţilor este important să observăm că fapta care aduce prejudicii justiţiabilului poate fi săvârşită numai în exercitarea atribuţiilor ce le revin, fie în mod intenţionat (cu rea credinţă) greşit, fie prin îndeplinirea cu neglijenţă a îndatoririlor ce-i revin, fie chiar prin neîndeplinirea acestora, printr-o inacţiune – denegarea de dreptate.

Mai mult decât atât, îndeplinindu-şi în mod corect – legal – activitatea, magistratul poate da soluţii greşite fără a i se putea imputa acestuia vreo vină. După cum s-a afirmat, pot exista diferite situaţii în care alţi factori sau alte persoane pot fi făcute responsabile pentru soluţiile prejudiciabile date de judecători sau procurori[72]. Este şi raţiunea existenţei căii extraordinare de atac a revizuirii, spre exemplu.

• Ø Ceea ce legiutorul a reglementat diferit dar care nu aduce diferenţe de natură în instituţia răspunderii civile a statului este eroarea judiciară.

-       Eroarea judiciară săvârşită în procesele penale este reglementată de Codul de Procedură Penală unde avem situaţiile expres şi limitativ prevăzute. Angajarea răspunderii patrimoniale a statului are loc numai în cazurile expres prevăzute de art. 504. Cod procedură penală.[73]

Potrivit articolului mai sus menţionat, două sunt situaţiile care dau dreptul la repararea pagubei; cu alte cuvinte, se consideră a fi eroare judiciară numai în următoarele două situaţii:

a)          când o persoană a fost condamnată definitiv şi în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare (art. 504 alin. 1 Cod procedură penală);

b)         când o persoană a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal (art. 504 alin. 2 Cod procedură penală).

Înainte de a fi modificat prin Legea nr. 281/2003, art. 504 Cod procedură penală,  în alin. 3 prevedea şi o condiţie negativă ce trebuia îndeplinită de persoana căreia i s-a adus un asemenea prejudiciu şi anume aceea de a nu fi contribuit intenţionat la producerea erorii, pentru  a avea dreptul la repararea pegubei materiale sau a daunei morale. Deşi legiuitorul nu a mai prevăzut expres o astfel de condiţie, considerăm că totuşi ea trebuie îndeplinită. Cu atât mai mult cu cât este reglementată de Legea 303/2004 care, la art. 96 alin. 5 prevede: că persoana care a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare, nu este îndreptăţită la repararea pagubei.

În condiţiile în care, în mod intenţionat sau din culpă gravă a celui prejudiciat s-a produs eroarea, nu mai poate fi vorba de o eroare ce se datorează exclusiv magistratului, chiar dacă acesta dă soluţiile prejudiciabile. Astfel, cel prejudiciat nu mai poate fi recompensat pentru prejudiciile suferite, culpa aparţinându-i în tot sau în parte.

În sprijinul afirmaţiilor de mai sus, evocăm art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a Drepturilor Omuluicare prevede că în „cazul în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut este imputabilă în tot sau în parte” victimei erorii, atunci aceasta este exceptată de la despăgubire.

Privitor la aceasta, în literatura juridică s-a afirmat faptul că atitudinea pasivă a învinuitului sau inculpatului care nu încearcă să-şi dovedească nevinovăţia, este o comportare îngăduită de legiuitor (art. 66 Cod procedură penală) şi ca atare nu poate fi încadrată în situaţiile de mai sus[74].

Dimpotrivă, dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte o faptă pe care nu a comis-o, inducând în eroare organele judiciare, hotărârea ce recunoaşte eroarea judiciară nu poate motiva o acţiune pentru repararea prejudiciului.

Observând atent reglementarea actuală a alin. 1 din art. 504 Cod procedură penală, constatăm că atunci când se pronunţă o hotărâre definitivă de achitare a unei persoane, în urma rejudecării cauzei (pe calea controlului ierarhic), conchidem că s-a produs o eroare judiciară printr-o condamnare pe nedrept a acesteia. Pentru ca persoana condamnată pe nedrept şi mai apoi achitată prin hotărâre definitivă să se poată îndrepta cu o acţiune împotriva statului, acesteia trebuie să i se fi adus un prejudiciu de natură morală sau materială, titularul acţiunii trebuind să facă dovada existenţei prejudiciului.

Întru totul diferit se pune problema existenţei erorii conform alin. 2 din art. 504 Cod procedură penală. Eroarea judiciară exisă dacă se produce în urma luării uneia din măsurile preventive prevăzute, măsuri care au fost luate nelegal, după cum este expres prevăzut de dispoziţia invocată şi este confirmată fie de o ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, fie printr-o ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru existenţa autorităţii de lucru judecat (alin. 3 din art. 504 Cod procedură penală, cu referire strictă la art. 10, alin. 1, lit. j. Cod procedură penală). Totodată, privarea sau restrângerea de libertate mai poate fi stabilită şi prin hotărâre dată de instanţa de judecată prin care se revocă măsura dispusă nelegal sau prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10, alin 1,      lit. j).

Cu alte cuvinte, doar dacă nu s-au respectat toate condiţiile prevăzute de lege la luarea uneia din măsurile preventive putem vorbi de eroare judiciară şi nu atunci când se constată că măsura a fost luată pe nedrept.

Considerăm că pot exista situaţii în care organul judiciar, conform tuturor elementelor din cauză existente la un moment dat, să aprecieze că se impune luarea unei măsuri restrictive sau privative de libertate şi toate condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii să fie întrunite. Ulterior, pot apărea elemente noi în cauză care să releve că măsura nu se mai impune, din diferite motive. Astfel se ajunge la revocarea imediată a măsurii. În astfel de situaţii, considerăm că, dacă a fost luată cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege şi cu respectarea tuturor drepturilor conferite de legiuitor persoanei în cauză, măsura se constată a fi, cel mult, nedreaptă dar nu putem spune că este nelegală. Ca atare, persoana s-a supus rigorilor impuse de lege pentru realizarea scopului procesului penal.

După cum s-a afirmat şi în literatura de specialitate, limitele aduse exercitării drepturilor persoanei implicate în soluţionarea unui proces penal nu trebuie să fie privite ca o încălcare sau abandonare a acestora ci ca un „eveniment cu caracter de excepţie”[75], la care limitele sunt determinate de lege şi folosite numai în caz de extremă necesitate.[76]

Desigur că este posibil ca după ce se constată, în urma administrării unor probe noi în cauză, că măsura nu se mai impune şi organul judiciar care a dispus-o nu ia măsuri imediate de revocare a măsurii, din acel moment persoana este îndreptăţită să ceară repararea pagubelor ce i s-au produs.

Altfel spus,  dacă o măsură preventivă se ia cu respectarea tuturor condiţiilor legale dar ulterior se constată, spre exemplu, că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10, alin. 1 Cod procedură penală, excepie făcând lit. j.) iar procurorul va revoca măsura, nu ne aflăm în una din situaţiile alin. 2 deoarece, măsura fiind luată în mod legal, nu poate însemna, în mod obligatoriu, că se produce o eroare judiciară.

Organul de urmărire penală care ia o măsură conform prevederilor legale, nu face altceva decât să-şi exercite atribuţiile funcţiei sale, el fiind obligat să acţioneze într-un anumit mod, în situaţile şi în condiţiile anume prevăzute de lege, motiv pentru care nu poate fi vorba de existenţa unei erori judiciare, chiar dacă, ulterior se constată că măsura a fost luată pe nedrept. Tocmai din acest motiv organul judiciar va revoca măsura.

Nu putem totuşi să nu subliniem faptul că şi în acele situaţii în care evidenţele îndeamnă la luarea unei astfel de măsuri preventive, organul judiciar trebuie să depună toate diligenţele, să-şi exercite rolul activ în luarea măsurilor deoarece libertatea persoanei este un drept fundamental al omului iar restrângerea acestui drept, îngrădirea lui, poate aduce serioase prejudicii persoanei.  De aceea, pentru a fi restrânsă libertatea persoanei sau pentru a o priva de libertate, nu este suficient să ne aşezăm la adăpostul reglementărilor legale şi să ne liniştim conştiinţa că ne-am îndeplinit atribuţiile conform legii.

Astfel, considerăm că numai în acele situaţii în care organul judiciar nu respectă prevederile legale putem vorbi de o eroare judiciară conform art. 504 alin. 2 Cod procedură penală.

Prin enumerarea actelor din art. 504, alin. 3 Cod procedură penală, legiuitorul indică toate acele posibilităţi de constatare a erorii judiciare, în funcţie de specificul fiecărei cauze.

Aşa cum este prevăzut de alin. 4 al aceluiaşi articol, poate fi angajată răspunderea statului şi în situaţia în care o persoană a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei. Şi în aceste cazuri este necesară constatarea situaţiei printr-un act din cele prevăzute de legiuitor în alineatul 3 şi pe care le-am enumerat mai sus.

-       Eroarea judiciară săvârşită în alte procese decât cele penale nu este definită în nici o reglementare în vigoare. Se impune de lege ferenda a fi reglementată, în mod unitar,  odată cu răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor. Teoretic[77], eroarea este o falsă ori greşită reprezentare a realităţii – „eroarea” ca antonim al noţiunii de „adevăr”[78]. „În materia la care ne referim, există eroare judiciară ori de câte ori instanţa pronunţă o hotărâre greşită în fond, cele stabilite de instanţă fiind contrare realităţii, cu condiţia ca acea hotărâre definitivă să fie desfiinţată ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de lege”.[79] O astfel de definiţie legală a erorii judiciare ar fi mult prea generală şi ar crea mari dificultăţi în aplicare . S-ar  impune o „definiţie” mult mai utilă şi clară. Legea ar putea face referire la motivele căilor extraordinare de atac enumerate de lege, respectiv, la cele apreciate de legiuitor că ar putea da naştere la erori judiciare.

• Ø Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului este de asemenea reglementat diferit.

Pentru prejudiciile generate în cursul proceselor penale sau printr-o hotărâre judecătorească de condamnare pe nedrept sau de către o privare sau restrângere de libertate, avem dispoziţiile art. 504 din Codul de Procedură Penală, următorul articol stabilind felul şi întinderea prejudiciului iar art 506 stabileşte cine poate fi titularul acţiunii pentru repararea pagubei.

Prejudiciile ce au ca izvor alte procese decât cele penale, nu au o altă reglementare, în afara celor prevăzute în Legea 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, care condiţionează exercitarea dreptului, de către persoana vătămată, de existenţa răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului prin textul prevăzut la alin 4, art. 96[80].

Menţionăm faptul că  această situaţie a dat naştere la critici pertinente din partea unor teoreticieni sau chiar practicieni ai dreptului, la care achiesăm.

§   Criticile aduse modului în care este reglementat dreptul la repararea prejudiciilor.

În primul rând, în ceea ce priveşte dreptul persoanei prejudiciate în cadrul altor procese decât cele penale, observăm că este limitată răspunderea statului la existenţa unei condamnări penale sau a unei sancţionări disciplinare a magistratului.

După cum s-a afirmat, eroarea judiciară se referă la greşita judecare şi soluţionare a cauzei pe fond, care poate rezulta inclusiv din săvârşirea unei fapte penale de către magistrat, dar nu ar trebui să se limiteze la aceasta. „O astfel de reglementare  – afirmă autoarea citată-  nu corespunde scopului urmărit de legiuitorul constituant. Intenţia acestuia a fost de a limita răspunderea magistratului, iar nu pe cea a statului”[81].

A condiţiona dreptul persoanei la repararea prejudiciului de existenţa unei fapte penale săvârşite de magistrat, în timpul judecării procesului, înseamnă a restrânge nepermis de mult acest drept şi, aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Constituţională[82], ar lăsa posibilitatea ca multe erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate chiar de aceasta. De asemena, sub aspect subiectiv, legea condiţionează răspunderea statului de vinovăţia (chiar penală) a magistratului, ceea ce contravine însuşi scopului pentru care credem că a fost reglementeată această instituţie.

În opinia autoarei  I. Petre,  privitor la abaterea disciplinară săvârşită de către magistrat,  în timpul procesului, aceasta este o condiţie care nu are aplicabilitate, având în vedere că abaterile disciplinare nu sunt susceptibile de a duce la o greşită soluţionare a cauzei pe fond[83], deci la o eroare judiciară. Ne grăbim să precizăm că litera h. a art. 99 din Legea nr. 303/2004 unde, exercitarea funcţiei de magistrat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă constituie abatere disciplinară, ori tocmai în această situaţie legea prevede că statul se poate îndrepta împotriva judecătorului sau procurorului (în acest sens, enumerarea abaterilor disciplinare de la art. 99).[84]

Totuşi, repararea prejudiciului, de lege ferenda, nu trebuie condiţionată de existenţa vinovăţiei magistratului deoarece, aşa cum am mai arătat, sunt situaţii în care nu întotdeauna magistratul este vinovat de producerea lui.

În ambele situaţii, dreptul la repararea prejudiciului ia naştere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabileşte felul şi întinderea prejudiciului.[85]

Trebuie avut în vedere faptul că persoana căreia i s-a adus un prejudiciu are dreptul la despăgubiri materiale şi la daune morale în cazul erorilor ce s-au stabilit şi care au avut ca izvor  procesele penale pe când, pentru cele săvârşite în alte procese decât cele penale, legiuitorul a prevăzut numai repararea pagubelor materiale. Modalitatea de acoperire a prejudiciului se poate stabili în condiţiile dreptului comun[86].

Dacă în prima situaţie (generată de procesele penale) lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului,  în celelalte cazuri prevăzute de alineatul 4, art. 96 din Legea 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate.  Din textul evocat  rezultă că trebuie întrunite următoarele condiţii pentru ca o persoană să poată fi despăgubită:

1. a. existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare penală definitivă a judecătorului sau a unei hotărâri definitive şi irevocabile de sancţionare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să existe un proces în care să se judece cu privire la o faptă penală sau disciplinară a magistratului);
2. b. fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancţionat să fie comisă în cursul procesului (înţelegem prin aceasta o faptă în exercitarea atribuţiilor funcţei specifice de magistrat, în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);
3. c. să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului şi eroarea judiciară;
4. d. să existe o hotărâre definitivă prin care s-a stabilit răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară;

Privitor la punctul a. este necesar ca, de lege ferenda, să fie precizat şi în ce condiţii se va declanşa, după caz, una din aceste acţiuni, să fie prevăzut şi termenul de prescripţie pentru aceste acţiuni; mai degrabă dacă se vor aplica regulile de drept comun privind acţiunea penală sau cea disciplinară ori vor fi incidente alte condiţii. Considerăm că este necesar a fi prevăzute condiţii specifice pentru ca principiul celerităţii să fie respectat cu mai multă rigoare. Trebuie observat faptul că este posibil să curgă un termen nepermis de lung de la momentul în care se produce eroarea judiciară şi până la momentul în care persoana prejudiciată îşi va putea recupera prejudiciul.

Astfel, mergând pe firul logic al lucrurilor, dacă imaginăm o situaţie în care fapta  magistratului este de natură disciplinară, acţiunea se va declanşa conform prevederilor Legii 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii^[87], titularul acestei acţiuni fiind chiar Consiliul Superior al Magistraturii. Potrivit prevederilor acesteia, înainte de declanşarea acţiunii propriu zise, se va desfăşura în prealabil, o cercetare obligatorie (art. 46) în cadrul căreia se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Rezultatul cercetării prealabile se înaintează comisiei de disciplină în termen de 60 de zile de la înregistrarea sesizării la Consiliul Superior al Magistraturii, iar în următoarele 20 de zile comisia de disciplină sesizează secţia corespunzătoare în vederea soluţionării acţiunii disciplinare.

După cum este prevăzut în textul legii, dacă vor fi necesare verificări suplimentare,  acestea se vor efectua iar rezultatul verificărilor suplimentare este înaintat în cel mult 30 de zile comisiei de disciplină. În acest caz, termenul de 20 de zile prevăzut la alin. (4) al art. 46 din Legea 317/2004, curge de la primirea rezultatului verificărilor suplimentare.

Conform alin. (8) din acelaşi articol menţionat mai sus, acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii.

În cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, Consiliul Superior al Magistraturii aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu circumstanţele personale ale acestuia.

Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele (art. 48):

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi încadrarea juridică a acesteia;

b) temeiul de drept al aplicării sancţiunii;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror;

d) sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării acesteia;

e) calea de atac şi termenul în care hotărârea poate fi atacată;

f) instanţa competentă să judece calea de atac.

Hotărârea poate fi atacată cu recurs.

Privitor la curgerea timpului, exercitarea acţiunii disciplinare trebuie să fie făcută înainte de a se împlini un an de la momentul producerii prejudiciului, drept ce este lăsat la latitudinea titularului acţiunii dacă îl va exercita sau nu, fără a fi făcute alte menţiuni. Apreciem că termenul de un an este un termen de decădere. Astfel, dacă acţiunea este exercitată  spre finalul termenului de 1 an, până la pronunţarea hotărârii şi rămânerea ei definitivă sau, dacă va fi atacată cu recurs până la pronunţarea acesteia, putem aprecia că este posibil să se depăşească, chiar şi cu câteva luni, termenul de un an de la momentul producerii prejudiciului.

Menţionăm faptul că deşi nu este titularul acţiunii disciplinare, persoana căreia i  s-a adus un prejudiciu poate face ea însăşi un act de sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii, fiind direct interesată a urmări finalizarea acţiunii pentru a şti dacă va îndeplini astfel una din condiţiile prevăzute de Legea 303/2004 pentru a-şi recupera prejudiciul.

În paralel, dacă nu chiar ulterior, persoana prejudiciată va trebui să pornească ea însăşi o acţiune, de data aceasta împotriva statului, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului şi întinderea prejudiciului. Din raţiuni legate de timp şi chiar economice, este de preferat ca în paralel să fie exercitată această acţiune, lucru care nu este interzis prin nici o reglementare. Din cu totul alte considerente este de preferat să se aştepte pronunţarea hotărârii dată de Consiliul Superior al Magistraturii deoarece, numai dacă va fi o hotărâre de condamnare se îndeplineşte una din condiţii, pentru a putea fi reparat prejudiciul.

Altfel, nu se mai justifică exercitarea acţiunii împotriva statului, fie ea favorabilă persoanei prejudiciate. Nu va folosi la nimic faptul că se constată eoarea judiciară şi se stabileşte cuantumul prejudiciului, în condiţiile în care o astfel de acţiune este costisitoare (din punct de vedere patrimonial şi nu numai – starea de tensiune, spre exemplu, de incertitudine) pentru cel prejudiciat.

Tentaţia este să considerăm că, de lege ferenda, se impune şi din punct de vedere procedural să existe o ordine a desfăşurării acestor acţiuni potrivit fiind ca acţiunea disciplinară (respectiv cea penală) să fie prima exercitată iar prin acţiunea de constatare a erorii judiciare să se constate şi existenţa hotărârii de condamnare disciplinară sau penală, după caz, dată împotriva magistartului. Altfel va fi necesară existenţa unei alte hotărâri judecătoreşti care să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor stabilite de lege pentru exercitarea dreptului la repararea prejudiciului. Dar, şi în această situaţie, pentru cel prejudiciat, timpul necesar pentru finalizarea tuturor acestor  proceduri va părea mult prea lung.

Însă, problema trebuie abordată dintru cu totul din alt unghi.

Conform actualei reglementări, cel prejudiciat va trebui să urmărească finalizarea fie a acţiunii penale fie a acţiunii disciplinare, după caz, va trebui să exercite acţiunea împotriva statului şi, mai apoi, o acţiune de constatare a îndeplinirii tuturor condiţiilor, conform legii, pentru recuperarea prejudiciului. În ambele situaţii (atât în cazul condamnării penale cât şi în cazul celei disciplinare) durata va fi destul de mare. Dar, dacă analizăm atent lucrurile, acesta nu ar fi cel mai rău lucru.

Dacă hotărârile vor fi de achitare a magistratului, atunci persoana prejudiciată nu va avea nici o altă posibilitate de recuperare a prejudiciului suferit, condiţionat fiind de existenţa condamnării penale sau disciplinare. Aceasta se constituie într-o altă critică ce se poate aduce acestor dispoziţii.

Să ne imaginăm pentru o clipă că ne aflăm în situaţia celui prejudiciat, după exercitarea primelor două acţiuni – cea împotriva magistratului şi mai apoi cea împotriva statului.

Sentimentul de neputinţă, copleşitor dealtfel, concurează cu alte sentimente precum cel de frustrare, de nedreptate care generează o stare de nesiguranţă justiţiabilului român. Această stare poate aduce serioase prejudicii în planul percepţiei justiţiei ca atare, cu repercursiuni în multe alte planuri.

Se naşte întrebarea: la ce bun o reglementare care mai degrabă pare să îngreuneze, chiar să împiedice recuperarea prejudiciului, decât să vină în ajutorul persoanei vătămate pentru a-şi exercita acest drept?

Mai mult decât atât, observăm că se naşte o discriminare între persoanele prejudiciate. Aşa cum am arătat şi mai sus, erorile judiciare se pot naşte nu doar din culpa judecătorului sau procurorului ci şi din alte cauze, independente de magistratul care a dat soluţia prejudiciabilă. Spre exemplu, în cauzele care au ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care magistraţii români au dat soluţii conforme cu practica şi doctrina privitor la cerinţa regulii unanimităţii în cazul acţiunii în revendicare, cum este cauza Lupaş contra României.

În astfel de situaţii cum va fi  sancţionat magistratul care a dat soluţii conforme cu opinia majoritară din doctrină  şi practică şi ce argumente de drept vor fi invocate? Va fi găsit vinovat judecătorul pentru că s-a conformat opiniei majoritare, sau nu?

Sunt chestiuni care îşi aşteaptă răspunsurile într-o viitoare reglementare.

În Proiectul codului de procedură civilă problema reparării prejudiciilor rezultate în urma altor procese decât cele penale nu este abordată. În ceea ce priveşte repararea prejudiciilor ce au drept izvor cauzele penale, Proiectul codului de procedură penală reglementează această chestiune dar într-un mod diferit de cea actuală. Astfel, la         art. 531 este prevăzut dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, iar la       art. 532 – dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.

Discuţiile referitoare la noua reglementare vor fi făcute într-o secţiune specială.

• Ø Statul şi magistratul nu răspund solidar. Victima erorii judiciare poate chema în judecată exclusiv statul, prin ministerul Finanţelor Publice, neavând posibilitatea să se îndrepte direct împotriva magistratului.

Soluţia aleasă este una salutară. Nu trebuie lăsat magistratul la dispoziţia justiţiabililor. Motivele sunt multiple. Transformarea judecătorului în justiţiabil, pentru a-şi justifica hotărârile este una de natură să aducă atingere demnităţii acestuia în exercitarea funcţiei sale şi, mai mult decât atât, este de natură să determine anumite reţineri[88][89] din partea judecătorului, pentru a evita atari situaţii, afectându-i astfel independenţa. Desigur că o formă de control trebuie să existe, o anumită răspundere a celor ce sunt chemaţi să înfăptuiască justiţia. Magistratul trebuie să-şi asume responsabilitatea funcţiei dar totodată trebuie să fie liber de orice constrângere în luarea deciziilor.

• Ø În oricare din situaţiile prevăzute de lege ne-am afla, după ce prejudiciul a fost acoperit de stat,  acesta se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Astfel, statul răspunde în locul magistratului pentru erorile judiciare, subrogându-se pentru a-l proteja pe magistrat, pe de o parte de „furia” celui vătămat într-un interes legitim sau într-un drept al său, iar pe de altă parte statul „se poate” îndrepta, împotriva magistratului găsit vinovat de o gravă neglijenţă sau rea-credinţă în exercitarea funcţiei sale, cu o acţiune civilă.[90]

Natura juridică a răspunderii statului.

Date fiind cele expuse mai sus, putem contura natura juridică a răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

• Răspunderea statului are o reglementare constituţională (art. 52 alin. 3 din Constituţia României, aşa cum aceasta a fost revizuită) şi una specială dată de Legea 303 din 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările ulterioare.
• Astfel, izvorul răspunderii statului îl consituie legea. Ea este angajată indiferent de situaţia ce o generează.
• Răspunderea statului este o formă de garanţie a bunei funcţionări a serviciilor publice.
• Statul, nefiind un  comitent  (în înţelesul dat de art. 1000 Cod civil) care să răspundă pentru fapta prepusului, răspunderea sa este angajată pentru fapta proprie: buna sau mai puţin buna organizare a justiţiei.
• Răspunderea statului pentru erori judiciare este unică, indiferent  dacă eroarea a fost săvârşită în cadrul unui proces penal sau în cadrul unui alt tip de proces (art. 96 alin 1 din Legea 303/2004).
• Modalităţile şi condiţiile în care poate fi antrenată sunt reglementate diferit.

-       Eroarea judiciară săvârşită în procesele penale este reglementată de Codul de procedură penală unde avem situaţiile expres şi limitativ prevăzute.

-       Eroarea judiciară săvârşită în alte procese decât cele penale nu este definită în nici o reglementare în vigoare. Legea 303/2004, prin art. 96 alin 4 o reglementează, în mod lapidar, vorbind de dreptul persoanei prejudiciate şi stabilind anumite condiţii necesare ce trebuie îndeplinite pentru ca statul să răspundă patrimonial.

• Statul şi magistratul nu răspund solidar. În toate cazurile, statul este cel ce răspunde pentru erorile judiciare iar magistratul nu poate fi chemat solidar la răspundere. Din nici o reglementare privitoare la acest tip de răspundere nu rezultă acest fapt. Mai mult decât atât, raportul juridic dintre stat şi magistrat nu este unul de natură să dea naştere unei răspunderi solidare.
• Răspunderea statului este (ar trebui, în unele cazuri) cea dintâi angajată. Răspunderea magistratului este una subsidiară şi doar atunci când se stabileşte că s-a produs datorită faptului că şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă
• Eroarea judiciară trebuie să fie cuprinsă în actele îndeplinite de judecători sau procurori (în hotărârile date de judecători, în ordonanţe date de către procurori).
• Victima erorii judiciare poate chema în judecată exclusiv statul, prin ministerul Finanţelor Publice, neavând posibilitatea să se îndrepte direct împotriva magistratului.
• Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, conform art. 96 alin 8 din Legea 303/2004, este de un an[91].

B. Răspunderea civilă a magistratului şi acţiunea în despăgubire.

Prin răspunderea civilă a magistratului înţelegem obligaţia ce incumbă acestora de a repara prejudiciul cauzat prin exerciţiul funcţiei lor, în condiţiile stabilite de lege.

În ceea ce priveşte procedura angajării răspunderii magistratului, s-a exprimat opinia că ar trebui să fie întemeiată pe un ansamblu de norme procedurale de protecţie iar pentru judecători, în mod special, să existe o procedură specială privind competenţa şi condiţiile de promovare a acţiunii.[92] După cum vom evidenţia ulterior, s-a afirmat că în lipsa unei proceduri speciale obligatorii, pot apărea situaţii în care un judecător va trebui să fie judecat chiar la instanţa la care magistratul este încadrat.

În literatura de specialitate şi în practică s-au exprimat diferite opinii cu privire la natura juridică a răspunderii magistraţilor. Aceste opinii au fost exprimate, în cea mai mare parte, înainte ca legiuitorul să adopte Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Astfel, pentru a determina natura juridică atât a răspunderii statului cât şi a magistratului s-a plecat de la calificarea raportului juridic dintre stat şi magistrat; dintre judecător şi instanţa unde acesta este încadrat şi, respectiv, dintre procuror şi parchetul unde acesta îşi desfăşoară activitatea.

Într-o opinie[93], pornind de la statutul de persoană juridică a tribunalului în înţelesul dat de Decretul nr. 31/1954, s-a afirmat că există un raport de prepuşenie între magistrat şi tribunal, deşi magistratul nu încheie un contract de muncă. În susţinerea opiniei sale, autorul afirmă că nici nu este necesară încheierea unui astfel de contract întrucât acest act nu este necesar decât ad probationem şi nu ad validitatem iar magistratul este încadrat în muncă şi astfel „încadrarea în muncă generează subordonare iar subordonarea naşte prepuşenie”[94].

Tot astfel, Ministerul Justiţiei, prin Direcţia de resurse umane, şi-a exprimat poziţia în cuprinsul adresei nr. 15.425/02.03.2000, comunicând instanţelor judecătoreşti următoarele: „În conformitate cu art. 1000 alin. 3 din Codul civil, magistraţii şi personalul auxiliar vor răspunde pentru daunele cauzate justiţiabililor prin actele procedurale ilegale emise sub semnătura acestora.” .[95]

Într-o opinie contrară, prin Sentinţa civilă nr. 1051/2003 a Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a Civilă, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti care, chemat în judecată în calitate de pârât pentru fapta unui procuror ce a fost apreciată ca nelegală. S-a reţinut că pârâtul nu poate răspunde în calitate de comitent în raport cu procurorul care îşi desfăşura activitatea în cadrul Parchetului chemat să răspundă. [96] Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă.[97]

În doctrină, această opinie a mai fost argumentată şi prin faptul că magistraţii nu încheie un contract individual de muncă – instrumentum probationis – cu instanţa, ce are personalitate juridică şi în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, şi nici cu o altă autoritate. Raportul de muncă al judecătorului, s-a apreciat, este unul „atipic”.[98]

În sprijinul opiniei conform căreia nu există raport de prepuşenie între instanţa, respectiv parchetul în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea magistratul, s-a afirmat că acesta nu încheie la numirea sa în funcţie un contract de muncă cu un angajator, în înţelesul clasic al acestei noţiuni.[99] Magistratul este numit în funcţie de către Preşedintele României, la o anumită instanţă sau parchet. El este, aşa cum prevăd şi reglementările în vigoare, şi trebuie să fie (considerăm) independent şi inamovibil.

Atât judecătorii cât şi procurorii au drepturi şi le incumbă obligaţii ce au drept izvor legea sau regulamentul (cel al instanţelor judecătoreşti, respectiv al parchetelor) şi nu contractul de muncă. Sancţiunile disciplinare sunt stabilite de către Consiliul Superior al Magistraturii şi nu de către instanţa, respectiv parchetul, unde a fost numit în  funcţie. Eliberarea din funcţie, ca şi numirea magistartului, se face prin decret prezidenţial.[100]

Sunt câteva argumente ce ne duc spre concluzia că nici instanţa şi nici parchetul nu au calitate de comitenţi în raport cu magistratul.

Mai mult decât atât, instanţa sau parchetul, au personalitate juridică pentru a reprezenta cadrul organizatoric stabilit prin legea specială (Legea 304/2004).

Dacă ne raportăm direct la stat ca cel în sarcina căruia se află organizarea justiţiei şi la raportul acestuia cu magistratul, tot statul fiind cel ce asigură pregătirea acestuia, tot nu se poate vorbi de un raport de prepuşenie. Magistratul nu este un prepus al statului pentru aceleaşi considerente pentru care nu este un prepus nici al instanţei sau parchetului unde-şi desfăşoară activitatea.

Magistratul este independent şi în raportul său cu statul. Magistratul, în activitatea sa, se supune numai legii şi nu statului. Din faptul că legiuitorul a conferit statului calitate procesuală activă privind acţiunea în regres (în condiţiile Legii 303/2004, conform art. 96, alin. 7) împotriva magistratului care îşi exercită atribuţiile cu neglijenţă sau rea-credinţă, nu se poate concluziona că există o relaţie contractuală de prepuşenie.

Este lipsit de relevanţă faptul că statul se îndreaptă împotriva magistratului după ce a acoperit daunele ce s-au produs justiţiabilului în urma comiterii erorii judiciare[101]. Ceea ce este important este faptul că statul organizează justiţia şi este firesc ca tot el să garanteze buna funcţionare a acesteia şi să suporte şi costul „erorilor” săvârşite, răspunderea statului fiind o formă de garanţie a bunei funcţionări a serviciilor publice.[102]

Practic, statul nu este comitent – în înţelesul dat de art. 1000 Cod civil – care să răspundă pentru fapta prepusului. Statul răspunde pentru propria sa faptă: buna sau mai puţin buna organizare a justiţiei. Dacă admitem că magistratul trebuie să fie un prepus, atunci el trebuie să se supună doar legii.

În sens contrar[103], s-a afirmat că temeiul răspunderii statului este tocmai acest raport de prepuşenie dintre stat şi magistrat, tot acesta constituind şi temeiul pentru existenţa acţiunii în regres a statului împotriva judecătorilor şi procurorilor care-şi exercită funcţia cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă. Aceeaşi autoare califică răspunderea statului ca fiind una obiectivă, fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale, pe ideea de risc şi garanţie a activităţii.

*

Se apreciază, în literatura juridică, în opinia mai multor autori[104], că reglementarea instituţiei privind răspunderea civilă a judecătorilor şi procurorilor este una de natură să aducă efecte benefice asupra responsabilizării magistraţilor în desfăşurarea activităţii lor şi chiar asupra credibilităţii acestora. Sunt şi autori care, dimpotrivă, văd în această instituţie, o presiune în plus ce apasă asupra magistraţilor[105].

Sub anumite aspecte, instituţia răspunderii magistratului, prin modul în care a fost reglementată în legislaţia românească, se află în concordanţă cu normele prevăzute de documentele europene. Astfel, se respectă Principiul 4 pct. 1.6 din Principiile de la Milano conform cu care „… judecătorii nu pot fi, personal, obiect al unei acţiuni civile pentru abuz sau neglijenţă în exercitarea justiţiei”.

Tot astfel şi Principiul 5 pct. 5.2. din Carta  Europeană privind Statutul Judecătorilor care, pe de o parte, prevede „responsabilitatea  pecuniară, civilă a judecătorului sau judecătoarei”, precum şi faptul că „statul, în raport cu victima, este în toate ipotezele garantul reparării prejudiciului” iar pe de altă parte, posibilitatea statului „de a cere, într-o limită stabilită de statut, recuperarea reparaţiilor pe calea unei acţiuni jurisdicţionale”, dacă prejudiciul este „rezultatul unei necunoaşteri grave şi nescuzabile, de către judecător sau judecătoare a regulilor conform căreia îşi exercită funcţia”.

În Expunerea de motive a Cartei  Europene privind Statutul Judecătorilor s-a arătat că exigenţa de a fi vorba despre o greşeală grosolană şi de neiertat, caracterul jurisdicţional al acţiunii în rambursare trebuie să constituie garanţii semnificative pentru a evita o deturnare eventuală a procedurii. O garanţie suplimentară este constituită de acordul prealabil la sesizarea jurisdicţiei competente, pe care trebuie să-l dea instanţa menţionată la punctul 1.3 şi anume instanţa independentă de puterea executivă sau de puterea legislativă (în cazul nostru – Consiliul Superior al Magistraturii).

După cum s-a observat[106], angajarea răspunderii magistratului este aproape imposibilă. Există o multitudine de condiţii  şi etape ce trebuie parcurse astfel încât dreptul statului la despăgubiri este aproape imposibil de realizat.

Reglementarea acestei instituţii, este evident, s-a dorit aşa fel reglementată încât să să nu afecteze activitatea magistraţilor sau să constituie premisele unor presiuni suplimentare. Considerăm că s-a reuşit dar mai degrabă printr-o  normă lapidar reglementată. Aceasta deoarece credem că era necesar a se stabili, spre exemplu, cuantumul despăgubirilor, competenţa judecării acestor cauze, data de la care începe să curgă termenul unei astfel de acţiuni şi multe alte asemenea dispoziţii despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Natura juridică a răspunderii magistratului.

Conform dispoziţiilor Legii 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea civilă a magistratului, indiferent de izvorul  care i-a dat naştere, are aceeaşi natură juridică, aşa cum este prevăzută şi de Constituţie. Conchidem astfel şi din modul în care a fost reglementată de către legiuitor.

Astfel cum am arătat într-un capitol precedent, nici Constituţia,  nici legea (a se vedea art. 94 şi art 96 alineatele 1 şi 2) nu distinge altfel, conferindu-i răspunderii civile a magistratului următoarele caractere ce vor fi evidenţiate mai jos.

1. 1. Răspunderea materială are un caracter subsidiar[107] şi este angajată în momentul în care statul a acoperit prejudiciul ce a fost generat de eroarea judiciară. Astfel, după exercitarea acţiunii în despăgubiri îndreptată împotriva statului şi  în urma constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru ca statul, prin Ministerul de Finanţe, să acopere prejudiciul, prin reptrezentanţii aceluiaşi minister, statul se poate îndrepta împotriva magistratului. Cu alte cuvinte, se angajează mai întâi răspunderea statului, cea a magistratului angajându-se numai ulterior, dreptul satului de a acţiona în justiţie pe magistratul neglijent sau care şi-a exercitat atribuţiile cu rea-credinţă luând naştere în momentul în care prejudiciul a fost acoperit.
2. 2. Răspunderea se poate angaja doar dacă prin eroarea judiciară s-a dat naştere unui prejudiciu.
3. 3. Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. 3 şi 4).
4. 4. Eroarea  judiciară să fi fost săvârşită cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Aici se cuvine să menţionăm că nici de această dată legiuitorul nu a arătat ce înţelege prin  rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
5. 5. Statul se poate îndrepta împotriva magistratului vinovat „după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6)”[108]. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puţin în situaţia în care persoana prejudiciată nu va introduce acţiune pentru repararea prejudiciului. Dar, chiar şi în această situaţie, considerăm că magistratul care şi-a exercitat funcţia cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă va răspunde pentru fapta sa dar răspunderea, de această dată va fi una disciplinară.[109]

Cu alte cuvinte, este lăsată la latitudinea statului posibilitatea de a exercita sau nu acţiunea în despăgubiri, această posibilitate prevăzută de legiuitor putând da naştere la arbitrariu din partea statului. Cu atât mai mult cu cât nu sunt prevăzute criteriile după care să se stabilească împotriva cărui magistrat se poate îndrepta statul şi împotriva căruia nu se poate îndrepta. Cum va fi făcută această departajare?

De lege ferenda, se impune a fi înlăturat caracterul aleatoriu al angajării răspunderii civile. Fie statul se va îndrepta în mod obligatoriu împotriva tuturor judecătorilor şi procurorilor pentru care a trebuit să plătească prejudiciile cauzate în urma producerii erorilor judiciare, fie nu va exercita acţiunea în răspundere împotriva niciunui magistrat.

Chiar şi în cazul în care statul, într-o viitoare reglementare, va trebui să se îndrepte împotriva oricărui magistrat care a săvârşit eroarea judiciară din culpa sa, tot se va menţine o situaţie inechitabilă. Aceasta, în situaţiile în care deşi s-a produs o eroare judiciară care aduce prejudicii unei persoane dar pentru care statul  nu va plăti prejudicii fie din motive datorate celui prejudiciat (nu doreşte sau nu poate intenta acţiunea din raţiuni de ordin personale) fie din necesitatea îndeplinirii multor condiţii greu de îndeplinit (art. 96 alin 4).

Cu alte cuvinte, dacă persoana prejudiciată fie pentru că nu doreşte, fie că nu cunoaşte faptul că se poate îndrepta împotriva statului pentru a-şi repara prejudiciul sau din alte raţiuni el nu intentează acţiunea în termenul de prescripţie, statul în acest caz nu va plăti nici un prejudiciu şi astfel nu se va naşte dreptul statului de a porni acţiunea în despăgubiri împotriva magistratului. În acest caz, chiar dacă se

Într-un alt exemplu, dacă eroarea a fost săvârşită de către un judecător datorită neglijenţei sale sau exercitării atribuţiilor cu rea-credinţă, prejudiciul va fi acoperit numai dacă, în prealabil, acesta va răspunde penal sau disciplinar. Astfel, dacă se stabileşte că pentru eroarea judiciară magistratul nu va răspunde nici penal nici disciplinar, deşi s-ar putea reţine reaua-credinţă sau grava neglijenţă, atunci statul nu va răspunde pentru prejudicii şi ca atare nu se poate îndrepta împotriva acestui magistrat.

În consecinţă, statul se va îndrepta numai împotriva unor magistraţi, împotriva altora nu, deşi în ambele situaţii s-a stabilit că erorile judiciare se datorează unei grave neglijenţe sau relei credinţe imputabile magistraţilor respectivi.

1. 6. Având în vedere că legea nu defineşte reaua-credinţă şi nici neglijenţa gravă dar ţinând cont de faptul că vorbim de un element subiectiv, instanţa este cea care are căderea să stabilească această stare.[110]
2. 7. Cuantumul în care va trebui să răspundă magistratul faţă de stat nu este stabilit. Astfel, statul va putea cere magistratului repararea întregului prejudiciu, ba chiar  şi acoperirea cheltuielilor de judecată.

Şi în acest caz, de lege ferenda, se impune ca legiuitorul să stabilească un mod de calcul pentru a determina cât din prejudiciul suportat de către stat va trebui acoperit de magistrat. Aceasta se impune deoarece acoperirea întregului prejudiciu este de natură să producă efecte negative nu doar magistratului ci şi justiţiei însăşi. Aceasta se va întoarce ca un bumerang chiar împotriva statului, în calitate de organizator al justiţiei şi ca cel ce prestează un astfel de serviciu public.

Într-o astfel de situaţie, un potenţial magistrat va cântări îndelung înainte să aleagă această profesie iar dacă a ales-o, în luarea deciziilor  probabil că va ţine cont de modul cum  acestea îl vor afecta patrimonial.

1. 8. Pentru a stabili cuantumul despăgubirilor pe care procurorul sau judecătorul, după caz, ar trebui să le plătescă statului pentru prejudiciile aduse şi neavând o reglementare specială, alta decât cea prevăzută de Legea 303/2004,  tentaţia este desigur de a merge la reglementările Codului civil. Totuşi, răspunderea civilă a magistraţilor este una specială şi de lege ferenda ar trebui să avem o organizare specială a acestei instituţii şi unitară în acelaşi timp, situaţie în care nu ar mai exista tentaţia  de a  fundamenta instituţia răspunderii civile a magistratului pe cea a răspunderii civile delictuale. Un alt argument, cum am mai spus, hotărârile judecătoreşti nu sunt fapte ilicite, sunt acte jurisdicţionale. Mai mult decât atât, trebuie să avem în vedere faptul că raportul dintre stat şi magistrat este un raport special, diferit în mare parte de raportul obligaţional reglementat de art. 998 şi următorul. Nu putem, cum s-a mai argumentat în literatura juridică[111],  să fundamentăm această răspundere nici pe art. 1000 alin 3 Cod Civil. Raportul dintre stat şi magistrat nu este unul de prepuşenie. Acest raport are ca temei, considerăm, obligaţia statului de a organiza justiţia, în virtutea delegării puterii[112] pe care  o are din partea cetăţenilor săi.
2. 9. Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, conform art. 96 alin 8 din Legea 303/2004, este de un an[113].

*

Având în vedere dificultăţile de încadrare a răspunderii patrimoniale a magistraţilor în instituţiile clasice de răspundere civilă,  faptul că raportul dintre stat  şi magistrat este un raport deosebit atât din punct de vedere al importanţei cât şi al implicaţiilor pe care le are în viaţa socială acest raport şi, mai mult decât atât, faptul că acţiunea în despăgubire a statului ar putea afecta independenţa[114] şi prestigiul magistraţilor, se impune, fără nici un echivoc, o organizare juridică specială a răspunderii magistraţilor. Dar pentru aceasta,  credem că este bine să se plece de la rolul pe care trebuie să-l îndeplinească acest tip de răspundere. Considerăm că este necesar să răspundem la întrebările formulate mai sus:

-       Ce urmărim să obţinem prin reglementarea acestei instituţii?

-       Care sunt beneficiile ce se urmăresc?

-       Care este obiectivul urmărit de legiuitor?

Înainte de a încerca un răspuns la aceste întrebări, vom aborda câteva chestiuni privitoare la acţiunea în despăgubiri a statului şi a reglementării prescripţiei pentru toate acţiunile prevăzute de Legea 303/2004 (art. 96 alin 8).

C. Acţiunea în despăgubiri a statului împotriva magistraţilor .

Această acţiune este prevăzută de art. 96, alin. (7), [115] şi poate fi introdusă într-un termen de un an, termen de prescripţie.

Considerăm că acest text este cel care reglementează dreptul statului de a se îndrepta cu acţiune împotriva procurorilor sau judecătorilor şi că textul derogă de la art. 507, Cod procedură penală, acesta având o arie de cuprindere mai mare[116].

Dreptul statului la acţiune împotriva magistratului, se naşte la momentul în care statul a acoperit prejudiciul, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 96 alin. 7 din Legea 303/2004. În alineatul 7 al art. 96, legiuitorul a prevăzut că „După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului… .”.

Menţionăm că ar fi fost necesar  a se stabili momentul naşterii dreptului la acţiune pentru fiecare din situaţiile prevăzute, întrucât – considerăm – o astfel de situaţie este de natură să dea naştere unor interpretări diferite.

Vom evidenţia, în cele ce urmează, numai câteva aspecte privind această acţiune, având în vedere faptul că această acţiune am mai abordat-o, dar din alte perspective.

1. a. Titularul acestei acţiuni este statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind cel îndreptăţit la recuperarea prejudiciului (conform art.96 alin. 6, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice este cel ce acoperă prejudiciul persoanei vătămate).
2. b. Dreptul statului la acţiune se naşte în temeiul Legii 303/2004 (art. 96, alin. 7 din).
3. c. Momentul naşterii dreptului la acţiune este momentul în care a fost acoperit prejudiciul persoanei vătămate de către Ministerul de Finanţe.
4. d. Este o acţiune subsidiară. Rezultă din însăşi formularea dispoziţiei cuprinsă în alineatul 7 – citat mai sus – motiv pentru care nici nu poate fi vorba de o răspundere solidară.
5. e. Legiuitorul nu a reglementat procedura după care statul se poate îndrepta împotriva magistratului deşi, considerăm, era necesar.
6. f. Acţiunea în despăgubiri împotriva magistraţilor  şi care este prevăzută de Legea 303/2004 are o sferă mai restrânsă decât acţiunea în regres prevăzută de art, 507 Cod procedură penală; cea din urmă cuprinde dreptul statului de a se îndrepta împotriva oricărei persoane care a provocat situaţia generatoare de daune (aici este necesar să se facă anumite nuanţări) şi doar în procesele penale.
7. g. Acţiunea în despăgubiri este o facultate rămasă la latitudinea statului, aşa cum am mai arătat. Cu alte cuvinte statul decide dacă se va îndrepta împotriva magistratului, pe când acţiunea în regres este obligatorie, împotriva celui (a oricărei persoane) datorită căruia a fost săvârşită eroarea, în această situaţie statul fiind obligat să-şi recupereze prejudiciul. Numai aşa am putea explica aparenta contradicţie dintre cerinţa obligativităţii acţiunii prevăzută de 507, Cod procedură penală şi nemenţinerea ei în cuprinsul Legii 303/2004. Considerăm că acţiunea în regres, aşa cum este ea reglementată de Codul de procedură penală,  priveşte nu doar pe magistrat ci pe oricine altcineva care, prin fapta sa, a generat săvârşirea erorii judiciare.
8. h. Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor este o reglementare specială în raport cu dispoziţiile Codului de procedură penală şi ca atare, în ceea ce priveşte acţiunea statului împotriva magistratului va fi pornită în condiţiile prevăzute de legea specială.
9. i. Este necesară o reglementare specială şi în ceea ce priveşte instanţa competentă să judece o astfel de acţiune.

În actuala reglementare, nefiind prevăzută instanţa competentă să judece astfel de cauze, pot apărea situaţii în care un magistrat de la o instanţă superioară în grad să fie judecat de către o instanţă inferioară, dat fiind faptul că instanţa competentă să judece în primă instanţă, conform dreptului comun, este judecătoria.

1. j. Cuantumul despăgubirilor pentru care magistratul poate fi făcut răspunzător, aşa cum am arătat în secţiunea anterioară, este necesar a fi prevăzut, de asemenea, într-o viitoare reglementare unitară a răspunderii civile.
2. k. Pentru exercitarea acestei acţiuni de către stat este necesar a fi parcurse etapele următoare:

(1)              Constatarea, printr-un  act judiciar (o hotărâre judecătorească, o ordonanţă a procurorului) a existenţei erorii judiciare conţinute într-un act emis de către un judecător sau procuror;

(2)             Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate răspunderea statului pentru eroarea judiciară.

(3)             Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară a magistratului (în cazul în care eroarea judiciară s-a produs în alte procese decât cele penale);

(4)             Pronunţarea unei hotărâri care să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru ca prejudiciul să poată fi acoperit;

(5)             Pronunţarea unei hotărâri care să stabilească răspunderea magistratului care şi-a îndeplinit funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă şi care totodată să stabilească şi cuantumul în care magistratul va răspunde;

Trebuie menţionat că parcurgerea tuturor celor 5 etape este necesară doar în situaţiile în care eroarea judiciară are ca izvor alte procese decăt cele penale; pentru cazurile în care eroarea judiciară are ca izvor procesul penal, este necesară parcurgerea numai a etapelor (1), (2) şi (5). Desigur că toate hotărârile trebuie să rămână definitive sau irevocabile, după caz.

III.       Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, în oricare din cazurile prevăzute de Legea 303/2004.

Termenul în care  statul îşi poate exercita dreptul la acţiune este de un an, în toate cazurile prevăzute de articolul 96 alin. 8 din Legea 303/2004.

Pentru a descifra voinţa legiuitorului exprimată în articolul mai sus menţionat, privitor la termenul de prescripţie, este necesar să facem o enumerare a tuturor drepturilor la acţiune prevăzute Legea 303/2004.

Înainte de aceasta, trebuie să facem următoarea precizare. Deşi Legea nu arată la care dintre aceste drepturi la acţiune se referă, considerăm că legiuitorul a dorit să prevadă un termen de prescripţie pentru acţiunile în despăgubire şi nu pentru celelalte acţiuni pentru care avem reglementări speciale şi avem în vedere acţiunea disciplinară împotriva magistratului prevăzută de Legea 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sau acţiunea penală împotriva judecătoilor şi procurorilor în condiţiile prevăzute de Legea 303/2004 şi a celor prevăzute de Codul de procedură penală.

Astfel, considerăm că legiuitorul a dorit să se refere la acele acţiuni de reparare a prejudiciului.

1. I. Un prim drept la acţiune este cel al persoanei prejudiciate de săvârşirea erorii judiciare, acţiune ce se îndreată împotriva statului (art. 96 alin. 3 şi 4).

II. Cel de-al doilea drept reglementat este cel al statului care se îndreaptă împotriva magistratului cu acţiunea în despăgubiri (art. 96 alin. 7).

Din faptul că, în primul caz, Legea prevede expres doar dreptul persoanei vătămate prin erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale şi modul cum acesta poate fi valorificat, concluzionăm:

-           Alineatul 3 al art. 96 prevede numai cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului, făcând trimitere la reglementările Codului de procedură penală, dar nu face nici o referire la modul în care acesta poate fi valorificat. Din tăcerea legiuitorului şi din faptul că Statutul judecătorilor şi procurorilor prevede o procedură specială numai pentru cazurile ce au ca izvor alte procese decât cele penale, putem crede că legiuitorul a înţeles că vor fi incidente tot dispoziţiile Codului de procedură penală şi în cazul „Acţiunii  pentru repararea pagubei” (art. 506 Cod procedură penală).

-           Dacă mergem pe această ipoteză constatăm, cel puţin aparent, că s-a creat o inechitate: acţiunea în repararea pagubei, conform Codului de procedură penală (art. 506 alin. 2), poate fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, în timp ce acţiunea pentru repararea prejudiciilor produse în alte cauze decât cele penale se prescrie într-un termen de 1 an, aşa cum este expres prevăzut de Legea 303/2004.

-           Totuşi, o astfel de inechitate nu poate fi admisă, motiv pentru care apreciem că termenul de prescripţie în ambele cazuri trebuie să fie cel prevăzut de Statut[117], cu atât mai mult cu cât dispoziţiile acestuia, în raport cu prevederile Codului de procedură penală sunt unele speciale iar specialia generalibus derogant.

În ceea ce priveşte momentul naşterii dreptului la acţiune al persoanei vătămate, vom distinge două situaţii:

a)         Cele în care prejudiciul se naşte în urma erorilor judiciare săvârşite în cadrul proceselor penale.

În aceste situaţii, dreptul la acţiune ia naştere la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului (art. 504 şi 506 alin 2 Cod procedură penală).

b)         Cele în care prejudiciul se naşte în urma erorilor judiciare săvârşite în cadrul altor procese decât cele penale.

În aceste situaţii, putem vorbi de mai multe acţiuni ce se desfăşoară în etape şi la care legiuitorul s-ar fi putut referi:

-         acţiunea în despăgubiri împotriva statului exercitată de persoana vătămată;

-         acţiunea penală sau disciplinară, după caz, şi

-         acţiunea în constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru a putea fi acoperit prejudiciul de către stat.

În cazul acţiunilor penale sau disciplinare, aşa cum am afirmat, există reglementări speciale de la care nu se poate deroga decât prin prevederi exprese şi lipsite de echivoc.

Pentru acţiunea în despăgubiri împotriva statului, este necesar ca ea să fie pornită în termenul de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se constată eroarea judiciară.

În raport de cele afirmate într-o  secţiune[118] anterioară , privitor la ordinea ce s-ar impune în exercitarea acţiunilor, în lumina prevederilor privind prescripţia dreptului la acţiune (art. 96 alin. 8), observăm că persoana vătămată este obligată să acţioneze statul în justiţie, chiar înainte de a se fi dat o hotărâre disciplinară sau penală împotriva magistratului, altfel, dreptul său de a acţiona statul pentru recuperarea prejudiciului se va prescrie într-un an de la momentul în care s-a constatat existenţa erorii judiciare. Ca atare, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se constată eroarea judiciară, ambele acţiuni – cea în răspundere împotriva statului şi cea în răspundere penală sau disciplinară, după caz, a magistratului – trebuie să fie pornite în decurs de un an.

Pentru ca persoana vătămată să-şi poată exercita dreptul la acţiune împotriva statului, legiuitorul nu prevede alte condiţii decât cele privitoare la existenţa erorii judiciare şi a prejudiciului. Astfel, persoana vătămată poate chema statul în răspundere înainte de împlinirea termenului de un an, termen de prescripţie (ce poate fi întrerupt sau suspendat conform Decretului[119] 167/1958), aşa cum este prevăzut în art. 96 alin. 8 din Legea 303/2004.

Din momentul în care se constată că printr-un act judiciar  s-a produs o eroare judiciară generatoare de pagube materiale sau daune morale, iar persoana care se consideră vătămată doreşte să-şi acopere prejudiciul, va avea de parcurs câteva etape.

Astfel, dacă eroarea s-a produs într-un proces penal, etapele sunt doar două:

1. Constatarea, printr-un  act judiciar (o hotărâre judecătorească, o ordonanţă a procurorului) a existenţei erorii judiciare conţinute într-un act emis de către un judecător sau procuror;
2. Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate răspunderea statului pentru eroarea judiciară şi desigur, cuantumul prejudiciului.

Pentru situaţiile în care prejudiciul s-a produs ca urmare a unei eori judiciare rezultate în urma unui proces civil sau alt proces decât cel penal (o hotărâre internaţională), atunci se vor parcurge mai multe etape:

1)      Constatarea, printr-o hotărâre judecătorească (internă sau internaţională) a existenţei erorii judiciare conţinute într-un act emis de către un judecător sau procuror;

2)       Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate răspunderea statului pentru eroarea judiciară ca şi cuantumul prejudiciului;

3)       Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară a magistratului (în cazul în care eroarea judiciară s-a produs în alte procese decât cele penale);

4)       Pronunţarea unei hotărâri care să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru ca prejudiciul să poată fi acoperit.

Prin urmare, pentru pronunţarea hotărârilor arătate la punctul 2) şi 3), acţiunile aferente trebuie pornite într-un termen de un an de la momentul în care hotărârea judecătorească menţionată la punctul 1) a rămas definitivă sau irevocabilă, după caz. Ca atare,  ambele acţiuni este posibil să se desfăşoare concomitent, în decursul aceluiaşi an.

Ultima dintre etape, acţiunea prin care se urmăreşte constatarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege de către persoana vătămată, deşi nu este prevăzută de lege, ea este necesară, aşa cum am mai afirmat. În ceea ce priveşte termenul în care aceasta trebuie să fie exercitată, credem că i se poate aplica aceeaşi prevedere, termenul fiind tot de un an. Aceasta deoarece, neexistând o altă stipulaţie în afara celor de la art. 96 alin 8 din Legea 303/2004, credem că se va putea aplica acelaşi termen.

IV.  Câteva aprecieri teoretice privitoare la Proiectul[120] noului Cod de procedură penală.

Având în vedere apropiata adoptare a unui nou Cod de procedură penală, considerăm că este oportună o abordare a materiei ce face obiectul lucrării de faţă şi din perspectiva acestui cod, cu atât mai mult cu cât se prefigurează câteva schimbări importante.

În Titlul IV al noului Cod – Proceduri speciale – în Capitolul VI este prevăzută Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.

După cum observăm din chiar titlul capitolului şi din reglementarea pe articole, se evidenţiază diferenţe demne de luat în discuţie, faţă de actuala reglementare.

Conform Priectului noului Cod de procedură penală (Proiectul), pare a se limita existenţa erorii judiciare numai la acele situaţii în care aceasta este conţinută de o hotărâre judecătorească. Se conturează astfel o tendinţă, dacă nu de definire, cel puţin de delimitare a situaţiilor în care putem vorbi de eroare judiciară.

Astfel, art. 531 din Proiect prevede[121] „Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară” în timp ce art. 532 prevede „Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate”[122], lăsându-ne să înţelegem că numai în cazurile descrise de art. 531 există eroare judiciară.

Potrivit acestui articol (531 din Proiect – alin. 1), dacă în urma rejudecării cauzei se va pronunţa o hotărâre definitivă de achitare care să anuleze sau să desfiinţeze o hotărâre definitivă de condamnare pentru că s-a constatat existenţa unui fapt nou sau recent descoperit, atunci se dovedeşte că există eroare judiciară şi ca atare, persoana vătămată în acest mod este îndreptăţită să ceară repararea pagubei suferite. Tot astfel va fi necesar să se procedeze şi în cazul unui condamnat care a fost judecat în lipsă iar după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare (alin 2 art. 531 din Proiect). Ca atare există eroare judiciară, în condiţiile primului alineat, şi dacă o persoană a fost condamnată în lipsă iar ulterior a fost achitată printr-o horîtărâre definitivă.

Altfel spus, avem eroare judiciară dacă:

-        În urma rejudecării unei cauze se constată un fapt nou sau este recent descoperit (considerăm că formularea „pentru un fapt nou sau recent descoperit”  este uşor ambiguă);

-        Existenţa acestui fapt este de natură să facă dovada că s-a comis o eroare judiciară;

-        Eroarea este conţinută într-o hotărâre definitivă de condamnare;

-        Eroarea este confirmată de o hotărâre definitivă de achitare prin care se desfiinţează sau anulează hotărârea anterioară de condamnare.

Nu are importanţă dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă stabilite prin hotărârea de condamnare au fost sau nu puse în executare.

În aceste situaţii descrise mai sus, persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor suferite fără îndeplinirea altor condiţii sau formalităţi.

De la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare va începe să curgă termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii în răspundere îndreptată împotriva statului care va fi reprezentat tot prin Ministerul Finanţelor Publice.

O altă deosebire este dată de faptul că se prevăd expres situaţiile în care persoana vătămată nu va fi îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite şi anume:

-             dacă a determinat condamnarea prin declaraţii mincinoase sau prin orice alt mod, cu excepţia „cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel”;

-             dacă îi este imputabilă, în tot sau în parte, nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Aceste prevederi evocate mai sus se regăsesc doar în cuprinsul articolului 531 din Proiectul noului Cod de procedură civilă (alineatele 3 şi 4)[123], privitor la repararea pagubei în caz de eroare judiciară.

Este justificabilă această modalitate de reglementare deoarece, aşa cum s-a şi prevăzut, persoanei vătămate îi va putea fi imputabilă eroarea judiciară (în tot sau în parte) numai în aceste situaţii prevăzute de art. 531 din Proiect. Cu alte cuvinte, pentru privarea nelegală de libertate (art. 532 din Priect), persoana vătămată nu va avea nici un mod prin care să determine luarea unei măsuri privative de libertate asupra sa. Luarea măsurilor privative de libertate sunt în sarcina organelor judiciare şi ca atare numai acestea pot fi făcute responsabile pentru luarea unor estfel de măsuri fără respectarea prevederilor legale.

De remarcat este şi faptul că, în Proiectul ce face obiectul analizei noastre, nu se mai reţine dreptul persoanei vătămate de a cere recuperarea prejudiciului dacă asupra sa  a fost luată o măsură de restrângere de libertate. Numai în cazul în care s-a luat o măsură privativă de libertate, ce este de natură producă un prejudiciu persoanei, aceasta este îndreptăţită să ceară repararea pragubei. Amintim faptul că în actuala reglementare persoana vătămată are dreptul să ceară despăgubiri statului şi în cazul în care acesteia i s-a restrâns nelegal libertatea.

Apreciem faptul că şi prin luarea unor măsuri restrictive de libertate luate în mod nelegal pot fi aduse serioase prejudicii unei persoane şi ca atare aceasta ar trebui să fie îndreptăţită să ceară recuperarea prejudicilui.

Potrivit art. 532 din Proiectul noului Cod ce procedură penală, pentru ca persoana prejudiciată prin luarea unei măsuri privative de libertate să aibă dreptul ala repararea pagubei, trebuie ca măsura fie luată nelegal şi să se stabilească aceasta, după caz,   printr-o ordonanţă a procurorului sau printr-o hotărâre judecătorească („prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei” – art. 532 alin. 2).

Acţiunea pentru repararea pagubei conţine şi ea un element de noutate. Diferit de dispoziţiile Codului de procedură penală în vigoare, această acţiune poate fi chiar pornită şi nu doar continuată de cei ce se aflau în întreţinerea persoanei vătămate, la data decesului.

Amintim că, actualul Cod de procedură penală dă celor ce se află în întreţinerea persoanei vătămate dreptul de a continua acţiunea pornită de întreţinător  (pentru repararea pagubei) dar legiuitorul nu a prevăzut şi dreptul acestora de a porni acţiunea în cazul în care persoana vătămată nu a pornit-o înainte de deces.

Acţiunea în regres prevăzută de Proiect (art. 535), conţine şi ea mai multe elemente de noutate. Acţiunea în regres, la o primă vedere, în concepţia Proiectului noului Cod ce procedură penală, pare să devină una facultativă , diferit de actuala reglementare unde este prevăzută ca obligatorie, în mod expres. Ceea ce se remarcă este faptul că, probabil, s-a dorit o armonizare cu actuala reglementare a Legii 303/2004, în special cu art. 96 alin. 7 din lege.

Totuşi, după o analiză serioasă, constatăm că de fapt, se propune o alternativă: „acţiunea poate fi îndreptată împotriva persoannei care, cu rea-credinţă sau din culpă a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva înstituţiei la care aceasta este asigurată ...” (art. 535 alin. 1).

După ce a fost reparat prejudiciul (în condiţiile art. 534 din Proiect) sau în urma unei condamnări primite de statul român de către o instanţă internaţională pentru una din situaţiile prevăzute de art. 531 şi 532 din Proiect, statul are posibilitatea: fie să se îndrepte împotriva persoanei ce se consideră a fi generat prejudiciul, fie împotriva instituţiei la care persoana este asigurată pentru risc profesional.

Textul art. 535 din Proiect, aşa cum reiese din formularea dată de legiuitor, se referă strict la persoanele care generează un prejudiciu în exerciţiul profesiunii. Ca atare, înţelegem că acţiunea în regres nu va fi îndreptată împotriva altor persoane decât a celor care îşi exercită funcţia în sistemul judiciar şi care, aşa cum prevede Proiectul, genrează un prejudiciu cu rea-credinţă sau din culpă gravă.

După cum se observă sintagma „gravă neglijenţă” a fost înlocuită de o alta: „culpă gravă profesională (art. 535 alin 2)[124]”.

În cadrul acţiunii în regres, statului îi revine sarcina să facă proba că eroarea s-a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională a persoanei asigurate care se afla în exerciţiul funcţiunii.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, singurul termen la care face referire Proiectul este cel privitor la acţiunea pentru repararea pagubei. Persoana îndreptăţită să pornească acţiunea împotriva statului are un termen de 6 luni în care poate porni acţiunea.

Potrivit art. 534 din Proiect, dreptul de a porni acţiunea îl are persoana vătămată iar în caz de deces a acesteia, vor avea dreptul să pornescă acţiunea persoanele aflate în întreţinerea acesteia la momentul decesului.

Aşa cum prevede menţionatul art. 534 la alin 2, „Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.”

Considerăm că aceste dispoziţii se referă la momentul naşterii dreptului pentru însăşi persoana vătămată. În cazul decesului persoanei vătămate, dreptul la acţiune se va naşte în patrimoniul celor aflaţi în întreţinerea acestuia, dar la momentul decesului şi nu la momentele stabilite de alin. 2 art. 534 din Proiect.

Apreciem că în acest caz, va curge un nou termen de prescripţie de 6 luni, de la momentul decesului persoanei vătămate.

Totuşi, deşi legiuitorul nu prevede, apreciem că decesul trebuie să fi avut loc în interiorul termenului de 6 luni, altfel, dreptul la acţiune fiind prescris.

Proiectul noului cod de procedură civilă nu prevede nimic privitor la celelalte procese decât cele penale, în această materie, aşa cum ar fi fost necesar.

V.  Concluzii.

Aşa cum am mai arătat, cosiderăm că instituţia răspunderii magistraţilor reprezintă una din multiplele modalităţi prin care ar putea fi asigurată sau chiar afectată independenţa magistraţilor – privită individual – prin modul în care legiuitorul înţelege să o reglementeze.

Rolul justiţiei în general, şi al magistratului în special, este acela de a contribui la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor celor ce li se adresează, de a contribui la realizarea ordinii publice ca o a treia putere în stat, pentru realizarea binelui obştesc.

Plecând de la aceste considerente trebuie să privim problema răspunderii, prin prisma rolului pe care îl are justiţia în ansamblul ei, înţeleasă ca un organism unitar dar şi  prin prisma rolului individual al judecătorului într-o societate democratică.

Considerăm că din această perspectivă trebuie privită atât problema răspunderii civile a statului cât şi cea a magistratului pentru deciziile pe care acesta le pronunţă sau pe care le evită sau refuză să le ia.

După cum am ami arătat, sunt numeroase neajunsurile pe care le generează actuala reglementare a statutului magistraţilor.

Se impune o nouă abordare a instituţiei răspunderii civile şi nu doar a magistraţilor ci şi pe cea a statului.

Aşa cum am mai subliniat, instituţia răspunderii trebuie pusă pe alte baze, pe alte principii care, pe de o parte, să redea justiţiabilului încrederea în justiţie şi totodată să asigure independenţa magistratului.

Se impune cu necesitate o reglementare unitară a acestei instituţii pentru evita naşterea unor confuzii sau chiar controverse.

Spre exemplu, o nouă reglementare ar trebui să prevadă acele situaţii în care statul nu răspunde patrimonial şi nu să prevadă, cum avem actuala reglementare, acele situaţii în care statul răspunde. Prin acest mod de reglementare se limitează, nepermis de mult, cum am văzut, dreptul justiţiabilului de a-şi recupera prejudiciile generate de o eroare judiciară care nu-i este imputabilă. De aici se naşte şi sentimentul de neîncredere în instituţiile statului şi, desigur, sentimentul de nedreptate, de neputinţă şi de neîncredere în justiţie şi ca atare, astfel de stări pot genera sentimente de frustrare şi chiar comportamente deviante. Este posibil chiar, aşa cum observăm, ca justiţiabilul să nu mai aştepte ca instituţiile statului să-i recunoască drepturile şi să încerce să-şi facă singur dreptate, ceea ce nu este de esenţa unui stat democratic.

De aceea, considerăm că statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului fie altor persoane ce concură la săvârşirea unor erori judiciare, dar şi pentru prejudiciile produse de o organizare defectoasă a justiţiei. Suntem de părere că statul trebuie să răspundă şi pentru prejudiciile imputabile altor persoane decât magistratului deoarece eroarea judiciară ce se produce în urma oricărui tip de proces (penal sau civil) este, pe de o parte, conţinută de o hotărâre judecătorească, pe de altă parte, persoana vătămată va pleca cu sentimentul că suportă o nedreptate din partea justiţiei, aceasta – de cele mai multe ori – neputând accepta sau înţelege că nedreptatea se datorează altcuiva şi nu magistratului care a pronunţat hotărârea.

Abia mai apoi, statul se va îndrepta împotriva celui care a provocat producerea erorii judecătoreşti atât pentru a-şi recupera daunele cât şi pentru a da justiţiabililor sentimentul de încredere că justiţia este dreaptă.

În ceea ce priveşte acţiunea ce o poate statul îndrepta împotriva judecătorilor sau procurorilor trebuie şi aceasta regândită, în condiţiile în care se doreşte a fi menţinută.

Mai întâi de toate trebuie eliminat caracterul facultativ al acţiunii în regres a statului împotriva magistratului. Mai apoi se impune a fi stabilit cuantumul în care va trebui să răspundă magistratul. În măsura în care nu se va stabili un plafon maxim raportat, de preferinţă, la salariul magistratului, considerăm că astfel va fi afectată serios independenţa acestora. Posibilitatea ca statul să ceară magistratului să acopere întregul prejudiciu este de natură să afecteze indubitabil nu doar independenţa acestuia ci chiar să-i destabilizeze, din punct de vedere patrimonial, întreaga familie.

Mai mult decât atât, înainte de a îmbrăţişa o astfel de carieră, pentru potenţialul magistrat acest aspect va cântări mai greu în luarea deciziei de a intra sau nu în magistratură, în defavoarea altor criterii ce ar trebui să stea la baza alegerii unei profesii precum: vocaţia, pregătirea profesională, dorinţa de a contribui în acest mod la înfăptuirea binelui obştesc şi alte asemenea. În alegerea unei profesii fiecare trebuie să reflecteze serios şi în privinţa răspunderii ce o va purta (răspundere morală sau juridică) şi desigur să reprezinte un criteriu important în alegerea profesiei. Totuşi, nu poate fi lăsat ca răspunderea patrimonială să aibă un rol decisiv în alegerea nici unei profesii şi cu atât mai puţin în alegerea celei de judecător sau procuror.

Într-o altă ordine de idei, un alt aspect ce trebuie avut în vedere într-o viitoare reglementare, este cel privitor la competenţa instanţelor ce trebuie să soluţioneze acţiunile în regres pornite de stat împotriva magistraţilor.

De asemenea, este necesar a fi definite noţiunile de neglijenţă gravă, eroare judiciară şi poate chiar şi reaua-credinţă a magistratului.

Desigur că mai sunt şi alte aspecte precum termenul de prescripţie şi alte asemenea pe care le-am evidenţiat pe parcursul lucrării, dar pe care nu le mai reluăm, care trebuie avute în vedere într-o viitoare reglementare, şi care se impune a fi unitară, atât pentru cauzele penale cât şi pentru altele decât cele penale. De asemenea, propunerile de lege ferenda, fiind numeroase nu le vom relua dar sunt aspecte ce trebuie urmărite în definirea acestei instituţii a răspunderii.

Totodată, în redefinirea instituţiei răspunderii civile şi chiar disciplinare a magistraţilor, trebuie să se ţină cont şi de faptul că magistratul este şi el „un om cu limite fizice şi psihice, cu slăbiciuni, speranţe şi ambiţii;”[125].

În literatura juridică s-a susţinut că „dincolo de modalităţile instituţionale pentru pregătirea continuă şi de garanţiile consacrate de lege în vederea asigurării independenţei şi imparţialităţii lor” este necesară „cultivarea unei independenţe interioare faţă de propriile porniri, pasiuni, afinităţi ideologice care le-ar putea împieta decizia”[126].

Nu credem că trebuie cerut magistratului să practice un anumit fel de asceză în privinţa propriilor stări sufleteşti. Este de preferat să acceptăm că „…un judecător va rămâne întotdeauna o fiinţă umană, cu propriile sale convingeri…”[127].

Magistratul nu este un robot ci om, un „individ care se naşte în societate… şi nu se poate sustrage de la influenţa pe care această societate o exercită asupra sa”[128].

Errare humanum est, quiusvis hominis est.[129] Ceea ce nu trebuie permis este perseverenţa în greşeală.

BIBLIOGRAFIE:

1. I. Acte normative, tratate, convenţii, statute internaţionale, recomandări:

¨         Constituţia României, aşa cum a fost revizuită în 2003;

¨         Codul Civil;

¨         Codul Deontologic al judecătorilor şi procurorilor;

¨         Codul de procedură penală;

¨         Carta europeană privind statutul judecătorilor;

¨         Legea  nr. 30/18.05.1994, Monitorul Oficial al României, Partea I,             nr. 135/31.05.1994,  modificată prin Legea nr. 79/1995 privind ratificarea protocolului nr. 11 la Convenţia  pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

¨         Legea 247/19.06.2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005 cu modificările ulterioare;

¨         Legea nr. 303/28. 06.2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi cu modificările ulterioare prin Legea nr. 247/2005;

¨         Legea nr. 304/28. 06.2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi cu modificările ulterioare prin Legea nr. 247/2005;

¨         Legea nr. 317/01.07.2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 2 iulie 2004, iar ulterior a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005;

¨         Proiectul codului de procedură penală; www.just.ro;

¨         Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului Miniştrilor statelor membre O.N.U.

II. Lucrări de specialitate:

1. 1. Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007;
2. 2. Ana Boar, Judecătorul – putere şi răspundere, rev. Dreptul nr. 1/1998;
3. D. Brezoianu, Locul Ministerului Public în sistemul organelor statului, în rev. Dreptul nr. 6/1997;
4. M. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice , în R.R.D. nr. 1/1970;
5. A. Crişu, Drept procesual penal, Partea generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
6. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996;
7. 7. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol I, Editura All Beck, Bucureşti 2005;
8. E. Drăguţ, Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, în rev. Dreptul nr. 4/2005;
9. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

10.  G.C. Frenţiu, Răspunderea civilă delictuală în calitate de comitent a tribunalului, respectiv a parchetului de pe lângă tribunal, pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate, sub semnătura magistratului, în rev. Dreptul nr. 3 din 2001;

11. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 2001, Editura All Beck;

12. Antonie Iorgovan, Tratat de drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Editura Galeriile J.L. Calderon,  Bucureşti 1994;

13. Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc, Editura All Back, Bucureşti, 2004;

14. Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Luminalex, Bucureşti, 2001;

15.  S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007;

16. V. Pătulea, Răspunderea autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin actele lor, în rev. Dreptul, nr. 4/1997;

17. Vasile Pătulea, Rolul şi poziţia magistratului în societatea pluralistă modernă, rev. Dreptul nr. 7/2006;

18. Ileana Petre, Răspunderea patrimonială a statului şi a judecătorilor şi procurorilor pentru erori judiciare, în lumina dispoziţiilor constituţionale şi legale, rev. Dreptul nr. 9/2005;

19. Gabriela Pohoaţă, Filosofia dreptului - Crestomaţie, Bucureşti 2005, Editura Universul Juridic;

20. L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

21.  I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, bucureşti, 2007;

22.  N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003.

23. C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Tipografia Universitară, 1980;

24. C. Stătescu, C. Bîrsan, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii (Răspunderea civilă delictuală), în „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002;

25. Petrică Truşcă, Drept civil. Persoanele,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005;

26.  Al. Ţuculeanu, Despre calitatea de magistrat a procurorului…, în rev. Dreptul nr. 2 din 1999;

27.  Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.

III. Internet:

www .csj.ro, sit-ul oficial al Curţii Supreme de Justiţie.

www .csm-lex.ro, sit-ul oficial al Consiliului Superior al Magistraturii.

www.echr.coe.int.

www .just.ro

---

[1] Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Luminalex, Bucureşti, 2001, p. 7.

[2] Ibidem.

[3] Conform tratat de aderare 1 ian 2007.

[4] Constituţia, Tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană, Legea 105/1992, alte tratate şi convenţii la care suntem parte.

[5] Antonie Iorgovan,  Tratat de drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Bucureşti 1994, Editura Galeriile J.L. Calderon, p. 150. A se vedea acelaşi autor, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 2001, Editura All Beck, p. 38, 39.

[6] Vasile Pătulea, Rolul şi poziţia magistratului în societatea pluralistă modernă, rev. Dreptul nr. 7/2006, p. 9

[7] Ana Boar, Judecătorul – putere şi răspundere, rev. Dreptul nr. 1/1998, p. 34, cu trimitere la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, la care România este parte din 1994, prin L. Nr. 30.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 24.

[11] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, op. cit, p. 126.

[12] S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007, p. 37.

[13] Idem, p. 36.

[14] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 7.

[15] M. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice , în R.R.D. nr. 1/1970, p. 83.

[16] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 136.

[17] Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 2.

[18] M. Costin, op. cit., p. 75.

[19] Gh. Vintilă, op. cit., p. 3.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 144.

[22] Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi cu modificările ulterioare.

[23] I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, bucureşti, 2007,p. 351.

[24] I. Petre, Răspunderea patrimonială a statului şi a judecătorilor şi procurorilor pentru erori judiciare, în lumina dispoziţiilor constituţionale şi legale, rev. Dreptul nr. 9, p. 97 – 106.

[25] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 110.

[26] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – DEX, editat de Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, 1998, p. 591.

[27] I. Popa, op. cit., p. 15.

[28] Ibidem.

[29] Legea de organizare judecătorescă din 17 martie 1865

[30] Legea 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005 cu modificările ulterioare.

[31] I. Popa, op. cit., p. 17 şi autorii citaţi acolo.

[32] D. Brezoianu, Locul Ministerului Public în sistemul organelor statului, în rev. Dreptul nr. 6/1997, p. 3-6.

[33] Al. Ţuculeanu, Despre calitatea de magistrat a procurorului…, în rev. Dreptul nr. 2/1999, p. 88-94.

[34] I. Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc, Editura All Back, Bucureşti, 2004, p. 135.

[35] I. Popa, op. cit., p. 46 şi autorii citaţi acolo.

[36] Decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 4 ianuarie 2007.

[37] I. Popa, op. cit., p. 352.

[38] Ibidem.

[39] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 31.08.1999.

[40] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 23.03.2001.

[41] Art. 507 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, în 677 din 07.08.2006.

[42] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18.05.1998.

[43] I. Popa, op. cit., p. 353.

[44] E. Drăguţ, Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, în rev. Dreptul nr. 4/2005, p. 230-240.

[45] I. Popa, op. cit., p. 354.

[46] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 28.

[47] C. Statescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Tipografia Universitară, 1980, pag. 25

[48] S. Neculaescu, reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, revista Dreptul, nr. 2/2007, p. 32.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 33.

[51] Ibidem.

[52] L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 276.

[53] S. Neculaescu, op. cit., p. 34.

[54] L. Pop, op. cit., p. 276 şi urm.

[55] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002,p. 266-267.

[56] S. Neculaescu, op. cit., p. 35.

[57] Pentru sinteza lucrărilor congresului a se vedea autorul citat de Vasile Pătulea, op. cit, p. 24 – E. Krings, Role et position du magistrat par raport aux autres pouvoirs de l ‘etat ct de la societe. L’indepandence de la magistrature. La responsabilite du magistrat vis-â-vis de l’etat et de l’individa.

[58] Idem, p. 25.

[59] Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol I, Editura All Beck, Bucureşti 2005, p. 110 şi nota 2.

[60] Vasile Pătulea, op. cit, p. 24.

[61] Idem, p. 25.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 27.

[64] Ibidem.

[65] Trebuie să avem în vedere şi reglementările dreptului comun care impun judecătorului să se pronunţe chiar şi atunci când legea nu prevede o reglementare expresă privitor la o situaţie dată – denegare de dreptate

(art. 3 Cod Civil).

[66] Aşa cum a fost revizuită în 2003.

[67] I. Petre, op.cit, p. 97-106.

[68] Aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 219 din Legea nr.281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 468 din 1 iulie 2003.

[69] A se vedea opinie diferită în Ileana Petre, op. cit, p. 97 – 106.

[70] În acest sens: Ileana Petre, op. cit, p. 97 – 106, Ion Deleanu, op. cit, p. 66.

[71] V. Pătulea, Răspunderea autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin actele lor, în rev. Dreptul, nr. 4/1997, p. 21.

[72] I. Băcan, Exercitarea de către procuror a căii extraordinare de atac a revizuirii în cauzele penale, în Analele Universităţii „Dimitrie Cantemir”, seria drept, Bucureşti, 2005, p. 13.

[73] Ion Stoica, op. cit, p. 164. A se vedea opinia diferită – cel îndreptăţit trebuie să fie absolut nevinovat.

[74] Aurelia Cotuţiu, Consideraţii referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare penale, în rev. Dreptul, nr. 1/2003, p. 72.

[75] A. Crişu, Drept procesual penal, Partea generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 277.

[76] Ibidem.

[77] Petrică Trusca, Drept civil. Persoanele, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005,  p. 127,

[78] Ileana Petre, op. cit, p. 101.

[79] Ibidem.

[80] Legea 303/2004, privind răspunderea magistraţilor.

[81] I. Petre, op. cit, p. 102.

[82]Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 182 din 18 mai 1998. Curtea Constituţională avea în vedere răspunderea reglementată prin art. 504 şi urm. din C.pr.pen.

[83] Ileana Petre, op. cit, p. 103.

[84] Acest articol este propus a fi eliminat într-o eventuală modificare a Legii, www.csm.ro.

[85] Ileana Petre, op. cit, p. 97 – 106.

[86] Idem, p. 100, a se vedea şi Curtea Supremă de Justiţie, S. civ., dec. nr. 552/1995, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1995, p. 59 şi urm.

[87] Legea nr. 317/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 2 iulie 2004, iar ulterior a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.

[88] Ana Boar, op. cit, p. 36.

[89] D. Groza, Libertatea de apreciere a judecătorului. Apelul la convingere şi conştiinţă, rev. Dreptul nr. 1/2005, p. 133-153.

[90] Ion Deleanu, op. cit, vol II, p. 66 şi urm., Ileana Petre, op. cit., p. 104.

[91] A se vedea secţiunea privind Termenul de prescripţie, p. 43.

[92] I. Leş, op. cit., p. 210.

[93] G. C. Frenţiu, Răspunderea civilă delictuală în calitate de comitent a tribunalului, respectiv a parchetului de pe lângă tribunal, pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate, sub semnătura magistratului, în rev. dreptul nr. 3 din 2001, p. 39-74.

[94] Ibidem.

[95] I. Popa, op. cit., p. 356.

[96] Ibidem.

[97] Definitivă prin Decizia civilă nr. 1474/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a Civilă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 254/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă.

[98] I. Popa, op. cit., (a se vedea nota 2, în opinia M.E. Rusu), p. 356.

[99] I. Popa, op. cit., p. 356.

[100] Idem, p. 357.

[101] Idem, p. 359.

[102] Ibidem.

[103] I. Petre, op. cit. p. 99.

[104] I. Popa, op. cit., p. 354-355.

[105] V. Pătulea, op. cit., p. 27.

[106] I. Petre, op. cit., p. 105.

[107] A se vedea în acest sens: V. Pătulea, op. cit, p. 27, Ion Stoica, op. cit, p. 166, Ileana Petre, op. cit, p. 104.

[108] Conform art. 96, alin (7), Legea 303/2004, aşa cum aceasta a fost modificată.

[109] Conform art. 99,litera h) din  Legea 303/2004, aşa cum aceasta a fost modificată.

[110] I. Stoica, op. cit, p. 166.

[111] I. Petre, op. cit, p. 104.

[112] Poporul suveran deleagă puterea sa guvernanţilor, Th. Hobes, Jh. Locke, Rousseau,…,  în Gabriela Pohoaţă, Filosofia dreptului - Crestomaţie, Bucureşti 2005, Editura Universul Juridic.

[113] A se vedea secţiunea privind Termenul de prescripţie, p. 43.

[114] Idem, p. 167; a se vedea şi V. Pătulea, op. cit., p. 26-27.

[115] Din  Legea 303/2004, aşa cum aceasta a fost modificată.

[116] A se vedea explicaţiile de la p. 10 şi 11.

[117] Legea 303/2004.

[118] Criticile aduse modului în care este reglementat dreptul la repararea prejudiciilor, p. 30-31.

[119] Decretul 167 din 10.04.1958, privind prescripţia extinctivă.

[120] Proiectul noului Cod de procedură penală, www.just.ro.

[121] Art. 531. (1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, în cazul în care  în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(3) Persoana prevăzută în alin.(1) şi persoana prevăzută în alin.(2) nu va fi îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, a determinat condamnarea, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot, sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

[122]Art. 532. (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţa a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

[123] Art. 531. (3) Persoana prevăzută în alin.(1) şi persoana prevăzută în alin.(2) nu va fi îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, a determinat condamnarea, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot, sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

[124]Art. 535. (1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 534, cât şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 531 – 532, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea – credinţă sau din culpă gravă a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii.

(2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin.(1) a produs cu rea-credinţă sau culpă gravă profesională, eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.

[125] I. Popa, op. cit., p. 188.

[126] V.M. Ciobanu, op. cit, p. 20.

[127] I. Popa, op. cit., p. 187.

[128] N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, p. 33.

[129] A greşi e omenesc, este caracteristica oricărui om.