jump to navigation

Revendicarea proprietăţii de către un coproprietar 22 mai , 2009

Posted by Fănuţa in avocat, juridice, legislaţie, proprietate comuna, revendicare.
Tags: , ,
add a comment

U. C.D.C. Bucuresti

Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative

Specializare: Drept

POSIBILITATEA  APĂRĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE COMUNĂ

PE COTE-PĂRŢI DE CĂTRE UN COPROPRIETAR

ŞI

ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE

REVENDICARE – REGULA UNANIMITATII

Lucrare realizată de: Petre (Lişman) Fănuţa
În colaborare cu: Oprea Raluca Gabriela


anul II,  Sesinea ştiinţifică – mai 2008

◘       Introducere.

Prin Legea[1] nr. 30/18.05.1994, România a ratificat Convenţia  Europeană a Drepturilor Omului[2](denumită pe întreg parcursul lucrării Convenţia), precum şi protocoalele adiţionale la aceasta.

ART. 6 al Convenţiei  prevede în primul alineat:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”

În urma ratificării Convenţiei, nu  numai că aceasta a devenit obligatorie dar  aplicarea prevederilor sale (şi prevederile protocoalelor) are un caracter prioritar, Conform art. 20 din Constituţiei României, aşa cum aceasta a fost revizuită în 2003.

Deasemenea, Constituţia României, la art. 21 prevede accesul liber la justiţie. Astfel, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime[3].

Începând cu anul 1994, abordarea problematicii referitoare la respectarea dreptului de proprietate, atât de către teoreticienii cât şi de către practicienii dreptului, nu poate face abstracţie de conţinutul articolului 6 al Convenţiei privind accesul liber la justiţie aşa cum nu pot face abstracţie de prevederile constituţionale.

Acestea sunt punctele de plecare esenţiale ale lucrării de faţă.

Un alt punct de plecare îl constituie jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, a apărării dreptului de proprietate şi a liberului acces la justiţie.

Privitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Curtea), trebuie făcută următoarea menţiune. Hotărârile pronunţate de Curte se impun numai statelor direct implicate în litigii iar cunoaşterea lor este extrem de importantă pentru toate statele membre, fie în scop reparatoriu fie în scop preventiv. Astfel, în cazul în carestatele se confruntă cu probleme asemănătoare celor rezolvate de Curte, hotărârile acesteia pot constitui puncte de plecare ale iniţierii sau accelerării unei reforme legislative. De asemenea, instanţele naţionale vor trebui să ţină seama de jurisprudenţa Curţii, în aplicarea corectă a Convenţiei la cazurile concrete pe care le vor avea de soluţionat.

Pentru o abordare mai facilă a temei propuse şi din dorinţa de sistematizare a unei teme destul de grele şi controversate, se impune a face câteva precizări privind  reglementările în vigoare şi doctrina românească în materia dreptului de proprietate comună pe cote părţi. De asemenea este necesar să avem în vedere practica judecătorească în materia acţiunii în revendicare precum şi reglementările  prevăzute de Proiectul Codului Civil în materia coproprietăţii.

  • Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită.

1. Noţiune. Terminologie. Natură juridică.

Sub aspect terminologic, dreptul de proprietate comună pe cote-părţi este exprimat în literatura juridică, uneori, şi sub termenul de coproprietate.[4] Având în vedere faptul că şi pro-
prietatea comună în devălmăşie este tot o coproprietate, pentru a evita orice confuzie posibilă, facem următoarea precizare: ori de câte ori vom utiliza termenul de coproprietate, ne vom referi numai la proprietatea comună pe cote părţi (obişnuită), spre a nu avea repetări supărătoare din punct de vedere stilistic.

Ceea ce este specific acestei forme a proprietăţii comune este faptul că acelaşi bun, nefracţionat în materialitatea sa, aparţine concomitent mai multor titulari, fiecare dintre aceştia având numai o cotă-parte ideală şi abstractă[5] din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv. Drepturile tuturor coproprietarilor sau, mai bine spus, fracţiunile din dreptul de proprietate asupra bunului, se întâlnesc pe ultima particulă din cele ce compun acel bun.

Nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun. Dacă bunul ar fi fracţionat în materialitatea lui şi fiecare parte (fracţiune) materială ar aparţine în exclusivitate unui proprietar, ar fi vorba despre o proprietate exclusivă, şi nu despre o proprietate comună pe cote-părţi.

În acelaşi timp, fiecare coproprietar este titular exclusiv asupra cotei-părţi ideale, abstracte, din dreptul de proprietate asupra bunului. Cum s-a spus adeseori într-o formulă sintetică şi precisă, dreptul asupra bunului este fracţionat şi nu însuşi bunul, luat în materialitatea lui. [6]

Cota parte din dreptul fiecăruia dintre coproprietari poate fi exprimat printr-o fracţie: 1/2, 3/4,12/17 sau printr-un procent: 50%, 28% etc.

Proprietatea comună pe cote-părţi sau coproprietatea obişnuită, are următoarele trăsături definitorii: pluralitatea titularilor, divizarea intelectuală a dreptului de proprietate între titulari, unitatea materială a bunului care constituie obiectul coproprietăţii. În plus, acest caz de coproprietate este esenţialmente temporar, fiecare dintre titulari având dreptul să ceara încetarea acestei modalităţi prin partaj.[7]

Proprietatea comună pe cote părţi obişnuită este o modalitate a dreptului de proprietate privată, o înfăţişare şi o manifestare diferită. Prin noţiunea de modalitate  înţelegem acea formă a dreptului de proprietate privată ce se caracterizează prin două trăsături alternative: fie dreptul aparţine concomitent mai multor titulari (proprietate comună), fie existenţa lui în patrimoniul unei anumite persoane este vremelnic incertă întrucât actul juridic al dobânditorului este afectat de o cauză de nulitate relativă ori a fost încheiat sub condiţie rezolutorie.[8]

2.      Proprietatea comună pe cote-părţi şi indiviziunea.

Între proprietatea comună pe cote-părţi şi indiviziune există apropieri esenţiale în ceea ce priveşte regimul juridic. Deosebirea o găsim în privinţa obiectului.

Pe câtă vreme proprietate comună are ca obiect un bun individual, indiviziunea are ca obiect o universalitate de bunuri. Cum s-a spus, proprietatea comună pe cote-părţi este o modalitate a dreptului de proprietate, pe când indiviziunea este o modalitate a patrimoniului.[9]

In ambele cazuri, ceea ce este esenţial este tot faptul că asupra lucrurilor ce aparţin mai multor persoane, fiecare copărtaş sau coindivizar are o cotă-parte abstractă din drept, fără a avea în exclusivitate o porţiune determinată materialmente din lucru sau un anumit bun ce face parte din obiectul indiviziunii.

3. Reglementare.

Codul civil nu cuprinde o reglementare generală de ansamblu a proprietăţii comune pe cote-părţi sau a indiviziunii. Despre indiviziune există unele menţiuni incidentale, în partea consacrată împărţelii succesorale (art. 728 şi urm.).

Este însă de observat că nici proprietatea comună pe cote-părţi şi nici indiviziunea nu reprezintă stări juridice specifice materiei succesiunii. Ele pot apărea şi direct, în virtutea legii, ori ca urmare a unei convenţii (un contract de societate, un contract de vânzare-cumpărare), ca urmare a desfacerii căsătoriei, când comunitatea devălmaşă a soţilor se preface într-o indiviziune pe cote-părţi, ori ca urmare a prescripţiei achizitive ce profită în comun mai multor persoane.

Noţiunile generale de proprietate comună şi de indiviziune, astfel cum ele au fost precizate, sunt opera practicii judiciare şi a literaturii de specialitate, care s-au întemeiat pe principiile enunţate în cuprinsul reglementărilor speciale date materiei în primul rând cu prilejul reglementărilor din materia succesiunilor, unde se întâlnesc cele mai frecvente cazuri de proprietate comună pe cote-părţi ori de indiviziune.

În lipsa unei reglementări legale a unei organizări juridice, o  asemenea organizare este necesară pentru a satisface interesele de mai scurtă sau mai lungă durată ale persoanelor fizice sau juridice de a crea şi de a menţine coproprietatea obişnuită.[10]

4. Principiile coproprietăţii obişnuite

Două principii caracterizează proprietatea pe cote-părţi obişnuită sau temporară:

a. Nici unul dintre copărtaşi nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun, privit în materialitatea sa.

Din acest principiu rezultă consecinţa că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în materialitatea lui, fără acordul unanim al copărtaşilor. Este ceea ce se cheamă regula unanimităţii.[11]

b. Fiecare copărtaş are un drept exclusiv numai asupra cotei-părţi ideale din drept.

Din divizarea intelectuală a dreptului rezultă al doilea pincipiu, potrivit căruia fiecare coproprietar poate dispune în mod liber de cota sa din drept, în sensul că o poate înstrăina sau o poate greva cu drepturi reale de garanţiecare nu presupun deposedarea. Altfel-spus, în legătură cu cota sa parte din drept, fiecare coproprietar are exclusivitatea.[12]

A.  Regula unanimităţii

Regula unanimităţii s-a dovedit a fi atât de severă, încât a împiedicat chiar exercitarea normală a dreptului de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită, întrucât fiecare coproprietar are un adevărat drept de  veto în legătură cu săvârşirea oricărui fapt juridic în sens restrâns sau cu încheierea oricărui act juridic referitor la bunul care constituie obiectul acestui drept.

Tocmai pentru a tempera excesele care rezultă din aplicarea rigidă a regulii unanimităţii este necesară organizarea juridică a coproprietăţii obişnuite, pentru că o exercitare concomitentă şi împreună a tuturor prerogativelor dreptului de proprietate devine, în anumite împrejurări, imposibilă. De exemplu, pretenţia ca bunul să fie folosit de către toţi coproprietarii în acelaşi timp, cu acces la fiecare particulă materială a bunului, ar bloca însăşi exercitarea dreptului de proprietate.

Aşa cum am amintit mai sus, în practica judiciară şi în doctrină au fost imaginate soluţii care, prin aplicarea lor repetată, s-au conturat ca adevărate reguli care guvernează coproprietatea obişnuită. Chiar dacă aceste reguli nu au caracter legal, ele au făcut posibilă împăcarea regulii unanimităţii cu cerinţa exploatării normale a bunului care constituie obiectul coproprietăţii obişnuite. Subtilitatea acestor soluţii constă tocmai în îmblânzirea regulii unanimităţii, fără a se ajunge însă la o negare a acesteia.

Pentru a înţelege contribuţia practicii juridice şi a doctrinei la conturarea regulilor care cârmuiesc coproprietatea obişnuită, plecăm în analiza noastră ţinând seama de prerogativele care formează conţinutul juridic al dreptului de proprietate în general, respectiv posesiunea, folosinţa şi dispoziţia[13], precum şi de clasificarea actelor juridice în funcţie de finalitatea urmărită (după unii autori, criteriul de clasificare fiind: după importanţa actelor) în legătură cu un bun privit ut singuli: acte de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie[14].

Pentru a da lucrării de faţă un curs logic, uşor de înţeles, şi având în vedere controversele din doctrină şi practica neuniformă în materia acţiunii în revendicare, tema privind actele de dispoziţie în general şi pe cea acţiunii în revendicare, în special,  o vom aborda într-un capitol separat.

După cum arată Valeriu Stoica[15], exercitarea fiecărui atribut al dreptului de proprietate privată îmbină actele materiale (fapte juridice în sens restrâns) şi actele juridice.

De asemenea este necesară înţelegerea distincţiei dintre posesie ca stare de fapt şi  posesie ca atribut al dreptului de proprietate, deci ca element de drept[16]. Faptele juridice în sens restrâns şi actele juridice prin care se exercită, adică se obiectivează, atributele coproprietăţii obişnuite dau conţinut posesiei ca stare de fapt. Exercitarea atributului posesiei din conţinutul juridic al coproprietăţii obişnuite constituie numai o parte din posesia ca stare de fapt. Aceasta acoperă exercitarea tuturor atributelor coproprietăţii obişnuite, deci nu numai a atributului posesiei, ci şi a atributelor folosinţei şi dispoziţiei. În cazul coproprietăţii obişnuite, posesia ca stare de fapt îmbracă forma coposesiunii.[17]

I. Exercitarea atributului posesiunii în cazul coproprietăţii obişnuite.

În cazul coproprietăţii obişnuite, toţi titularii dreptului de proprietate sunt îndreptăţiţi la aproprierea şi stăpânirea bunului, înţelegând posesiunea ca element de drept. Altfel spus, posibilitatea de apropriere şi de stăpânire a bunului este comună.

Pentru că dreptul, ca realitate intelectuală, este divizat, această îndreptăţire de apropriere şi stăpânire a bunului corespunde divizării dreptului, dar, întrucât bunul corporal nu este fracţionat material, realizarea în concret a acestei îndreptăţiri nu s-ar putea face de fiecare coproprietar decât în comun cu ceilalţi coproprietari, ţinând seama de exigenţele regulii unanimităţii.

Este posibil ca faptele juridice în sens restrâns şi actele juridice prin care se obiectivează atributul posesiei, în măsura în care au valoarea unor fapte materiale sau acte juridice de  conservare, să fie săvârşite sau încheiate de un singur coproprietar, întrucât ele folosesc tuturor celorlalţi coproprietari, fără a presupune, de cele mai multe ori, cheltuieli din partea acestora.[18]

In legătură cu actele juridice în general, se poate vorbi de o prezumţie de mandat de care beneficiază fiecare coproprietar când acţionează în interesul celorlalţi, mai ales în situaţia în care exercitarea mandatului nu presupune efectuarea unor cheltuieli. Dacă se efectuează asemenea cheltuieli pentru săvârşirea actelor materiale sau pentru încheierea actelor juridice s-ar putea recurge şi la ideea gestiunii de afaceri[19].

Totuşi, dacă este vorba de acte juridice cu semnificaţia unor acte de dispoziţie, majoritatea autorilor au opinat că ele nu pot fi efectuate decât cu consimţământul tuturor coproprietarilor.

II. Exercitarea atributului folosinţei (ius utendi şi ius fruendi)[20] în cazul coproprietăţii obişnuite.

►    Exercitarea dreptului de a utiliza bunul (ius utendi) şi de a-l folosi (ius fruendi).

Regula unanimităţii ar impune ca toate actele materiale de utilizare a bunului să se facă împreună şi în acelaşi timp de către toţi coproprietarii, ceea ce este imposibil din punct de vedere practic.

  • actele materiale

În ceea ce priveşte actele materiale, principiul potrivit căruia nici unul dintre copărtaşi nu are un drept exclusiv asupra unei porţiuni materiale din lucru ar trebui să ducă la concluzia că nici unul dintre aceştia nu ar avea dreptul de folosinţă materială a bunului, în lipsa acordului unanim. În practica judecătorească s-a admis însă, pe drept cuvânt, că în privinţa actelor de folosinţă materială fiecare dintre copărtaşi are folosinţa bunului, cu condiţia însă ca în exercitarea acestei folosinţe să fie respectate drepturile celorlalţi. Prin această folosinţă materială nu se va putea schimba destinaţia bunului şi nici nu se va putea transforma utilizarea lui obişnuită fără acordul unanim al celorlalţi copărtaşi. [21]

Dacă unele acte materiale pot fi săvârşite împreună şi în acelaşi timp de către coproprietari, altele nu pot fi săvârşite decât succesiv, de către unul sau altul dintre aceştia. Modul concret în care coproprietarii utilizează bunul nu presupune întotdeauna o înţelegere expresă între aceştia. Simpla îngăduinţă reciprocă poate fi suficientă pentru utilizarea succesivă, totală sau parţială, a bunului de către unul sau altul dintre coproprietari. Important este ca utilizarea bunului de către un proprietar să nu excludă accesul celorlalţi coproprietari la o asemenea utilizare şi să nu ducă la schimbarea destinaţiei bunului-sau la transformarea modului obişnuit de utilizare; o asemenea schimbare sau transformare nu ar fi posibilă decât cu acordul tuturor coproprietarilor; soluţia este justificată, deoarece, de cele mai multe ori, o asemenea schimbare sau transformare ar presupune şi efectuarea unor lucrări materiale, adică acte materiale de dispoziţie, or aceste acte nu pot fi săvârşite decât cu acordul tuturor coproprietarilor.[22]

În această ordine de idei, în art. 494 alin. 1 din Proiectul Codului civil se precizează că „fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în sura în care nu schimbă destinaţia şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari”. Dacă un coproprietar utilizează bunul cu îngăduinţa celorlalţi coproprietari, această îngăduinţă poate avea semnificaţia unui act dezinteresat, asemănător contractului de comodat. Dar, în absenţa unei asemenea îngăduinţe sau a unui acord încheiat între coproprietari, este posibilă obligarea coproprietarului care a folosit integral bunul la echivalentul bănesc al utilizării corespunzătoare cotelor-părţi din drept ale celorlalţi coproprietari către aceştia. Această soluţie rezultă şi din art. 494 alin. 2 din Proiectul Codului civil şi ea este o aplicaţie a regulii înscrise în art. 493 din acelaşi proiect, în care se arată: „coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile coproprictăţii proporţional cu cota lor parte”. Sintagma împărţirea beneficiilor nu se referă numai la
fructe, indiferent de natura acestora, ci şi la beneficiul care rezultă din utilizarea bunului. Ca urmare, este firesc ca, dacă un coproprietar profită integral  de utilizarea bunului o perioadă de timp, să plătească celorlalţi echivalentul bănesc al acestei utilizări, corespunzător cotelor-părţi din drept ale acestora, Această soluţie este aplicabilă şi în situaţia în care unul dintre coproprietari lasă un terţ să utilizeze în întregime bunul comun o perioadă de timp, inclusiv.în cazul în care înstrăinează bunul, unui terţ. În acest sens, în art. 500 alin. 2, fraza a II-a din
Proiectul Codului civil se precizează că pot fi obligaţi la daune-interese coproprietarii care au participat la încheierea actului juridic de dispoziţie către coproprietarul vătămat. Aceasta formulare trimite la ideea de răspundere delictuală. Dreptul de a cere echivalentul utilizării sau despăgubiri, după caz, se prescrie în termen de trei ani de la data fiecărui act de utilizare.[23]

Într-adevăr, chiar dacă există coproprietate, dreptul de a cere despăgubiri nu este suspendat până la partaj, întrucât ius utendi este un atribut prezent, iar încălcarea lui justifică obligarea imediată la despăgubiri. Temeiul restituirii poate fi, după caz, contractul încheiat între coproprietari cu privire la utilizarea bunului sau răspunderea civilă delictuală. Într-adevăr, în absenţa îngăduinţei celorlalţi coproprietari sau a unui contract, utilizarea bunului integral de către un singur coproprietar are semnificaţia unui delict civil, în opinia lui Valeriu Stoica.[24]

În opinia lui Corneliu Bîrsan,  fructele produse de bunul care face obiect al coproprietăţii se cuvin tuturor coproprietarilor, proporţional cu cota lor parte din dreptul de proprietate asupra bunului, indiferent de natura fructelor şi de împrejurarea dacă toţi sau numai unul dintre ei a prestat munca necesară pentru producerea sau pentru perceperea acestora. Coproprietarul care a efectuat cheltuieli şi a prestat munca pentru producerea şi perceperea fructelor va fi
îndreptăţit să pretindă despăgubiri celorlalţi coproprietari tot proporţional cu cotele acestora, potrivit dreptului comun. Temeiul pretinderii acestor despăgubiri îl pot constitui, în funcţie de circumstanţele speţei, mandatul, gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fără justă cauză.[25]

Ce se va întâmpla însă în ipoteza în care coproprietarii nu se înţeleg între ei cu privire la folosirea materială a bunului? Poate instanţa de judecată să soluţioneze un eventual litigiu între coproprietari ce ar avea ca obiect numai folosinţa bunului? Altfel spus, este posibil ca instanţa de judecată să decidă cu privire la un partaj de folosinţă?

După cum s-a arătat într-o decizie mai veche, de speţă, a fostei instanţe supreme, „în caz de neînţelegere între coproprietari cu privire la folosinţa bunului în indiviziune, instanţele nu pot să formeze loturi pe care să le atribuie în folosinţă exclusivă fiecărui coproprietar fără consimţământul lor, deoarece caracteristic stării de indiviziune (coproprietate) este că dreptul fiecărui coproprietar atinge fiecare parte din bunul respectiv pentru porţiunea de drept a fiecăruia.[26]

În caz de litigiu între coproprietari cu privire la folosinţa materială a bunului, s-a admis atât în literatura juridică, cât şi în practica judiciară partajul de folosinţă.

Desigur că, în practica judiciară s-au exprimat şi decizii contrare şi anume, într-o decizie de speţă a Curţii de Apel Iaşi: s-a statuat că, în caz de litigiu privind folosinţa bunului, coproprietarii au o singură soluţie – încetarea coproprietăţii prin partaj.[27]

Există decizii de practică judecătorească ce admit, în această ipoteză, partajul de folosinţă, cu precizarea că obiectul unei astfel de acţiuni este numai partajarea folosinţei [28]acelui bun. De asemenea, sunt exprimate în doctrină numeroase opinii care merg pe această linie de gândire (L. Pop, L. –M. Harosa, V. Stoica, C. Bîrsan şi alţii)[29].

„Nu vedem  nici un obstacol juridic ce s-ar opune unei asemenea soluţii. Dimpotrivă, partajul de folosinţă nu este interzis de lege.”[30]Mai mult decât atât, după cum spune în continuare C. Bîrsan, pe de o parte partajul de folosinţă nu este interzis de lege şi, pe de altă parte, este o soluţie ce duce la evitarea anumitor conflicte între coproprietari, fără ca aceştia să fie nevoiţi a ieşi din starea de coproprietate. Trebuie să avem în vedere faptul că pentru a ieşi din această situaţie, partajul presupune cheltuieli care uneori nu pot fi suportate de către unii coproprietari iar exercitarea în comun a dreptului de proprietate să fie mai degrabă benefică pentru toţi coproprietarii. Iar atâta vreme cât nici unul dintre coproprietari nu-şi exprimă intenţia de a deveni proprietar exclusiv asupra cotei sale părţi din drept, nu vedem pentru ce practica judiciară să dea soluţii contrare. Un alt argument în acest sens sunt şi dispoziţiile Codului Civil care, în teza a doua a articolului 728 prevede că se poate conveni asupra stării de indiviziune pe termen de 5 ani cu posibilitatea reînnoirii.

Mai mult, chiar după ce instanţa a dispus partajul judiciar de folosinţă, întrucât acesta are caracter temporar, ca şi starea de coproprietate, oricare dintre coproprietari poate să ceară partajul dreptului, neputându-se invoca autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, deoarece acţiunile au obiect diferit.[31]

Desigur, dacă, ţinând seama de natura şi caracteristicile bunului comun, nu este posibil partajul de folosinţă, nici prin împărţirea utilizării în raport cu anumite părţi materiale din bun, nici prin împărţirea timpului în perioade afectate utilizării integrale sau parţiale a bunului de către fiecare dintre coproprietari singura cale de a curma neînţelegerile dintre părţi în legătură cu folosinţa bunu lui rămâne chiar partajul dreptului.[32]

Spre deosebire de partajul convenţional de folosinţă, partajul judiciar de folosinţă priveşte numai utilizarea bunului, iar nu şi culegerea fructelor acestuia. Altfel spus, coproprietarul care utilizează o parte materială din bun sau care utilizează bunul o anumită perioadă de timp va avea dreptul la fructele bunului în raport cu cota sa parte din drept, iar nu în raport cu partea materială utilizată sau cu timpul cât utilizează bunul. Într-adevăr, instanţa de judecată nu ar putea proceda altfel, întrucât ar încălca chiar drepturile coproprietarilor. În schimb, prin înţelegerea lor, aceştia pot să stabilească nu numai modul de utilizare a bunului, ci şi culegerea fructelor conform acestei utilizări.[33]

  • actele juridice

În ceea ce priveşte actele juridice,  regula unanimităţii ar trebui să se aplice şi în privinţa acestora. Este însă necesar a se face anumite distincţii.

Respectarea riguroasă, în practică, a acestei reguli la îndeplinirea oricărui act ce are a fi efectuat cu privire la bunul comun poate să se dovedească atât greoaie, cât şi contraproductivă. Într-adevăr, dacă ar fi aşa, ar însemna că întotdeauna, pentru orice act juridic, trebuie obţinut acordul (consimţământul) tuturor coproprietarilor, şi că oricare dintre ei ar putea bloca, prin opunere, orice act juridic necesar şi util pentru păstrarea bunului în patrimoniul coproprietarilor sau pentru punerea lui în valoare.

De aceea, atât în practica judiciară, cât şi în literatura de specialitate, s-a făcut şi se face o distincţie, după cum este vorba de acte de conservare şi de administrare a bunului comun, pe de o  parte, şi acte de dispoziţie, pe de altă parte.

Actele de conservare [34]sunt acele acte juridice care au drept scop păstrarea, conservarea unui bun în patrimoniul titularului, cum ar fi întreruperea cursului unei prescripţii care curge, transcrierea unui contract de vânzare-cumpărare a bunului, cererea de efectuare a unui inventar, transcrierea ipotecii şi alte asemenea.

Actele de administrare sunt acele acte juridice care se încheie pentru a pune bunul în valoare prin închiriere, încasare de venituri sau menţinerea lui în starea de a fi exploatat, cum ar fi încheierea unui contract care are drept obiect repararea bunului.

Se admite că, din moment ce actele de conservare şi de administrare pot fi indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor şi sunt profitabile tuturor, ele pot fi făcute chiar numai de către unul dintre coproprietari, cu privire la întregul bun.[35]

S-a recurs astfel la ideea mandatului tacit de care s-ar bucura coproprietarul care face actul de administrare în beneficiul comun al coproprietarilor. Altfel spus, această soluţie nu contrazice regula unanimităţii, dar înlocuieşte acordul expres al coproprietarilor cu acordul tacit al acestora.

In acelaşi sens, au fost socotite valabile contractele de societate civilă încheiate între coproprietari pe temeiul cărora administraţia bunului a fost încredinţată unuia dintre ei[36] .

Au fost validate astfel, în practica judiciară, unele convenţii de societate intervenite între copărtaşi, pe baza patrimoniului comun alcătuit din bunurile indivize, ceea ce a permis aplicarea în aceste cazuri a textelor referitoare la societate din Codul civil (art. 1491 şi urm.)[37].

Tot astfel, au fost considerate ca valabile unele acte încheiate numai de către unul
dintre copărtaşi, în virtutea unei gestiuni de afaceri. Făcând aplicarea gestiunii de afaceri prevăzute în Codul civil, Tribunalul Suprem a decis[38], într-un caz de speţă, ca actul de administrare sau de conservare făcut numai de către unul dintre copărtaşi, cu privire la un imobil, profită şi celorlalţi copărtaşi, în sensul că înlătură caracterul de imobil abandonat al bunului, care este scos astfel de sub incidenţa Decretului nr. 111/19511, care, la data respectivă, impunea trecerea lui, ca bun abandonat, în proprietatea statului.

S-a decis, de asemenea, că oricare dintre proprietari poate să ceară remedierea degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau despăgubiri, în temeiul art. 998-999 C. civ., fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi coproprietari sau de o împărţeală a bunului.[39]

Trebuie, desigur, să avem în vedere şi situaţiile în care anumite acte de administrare nu se pot efectua fără acordul tuturor coproprietarilor. În acest sens, în art. 499 alin. 2 din Proiectul Codului civil se prevede că „Actele de administrare care limitează în mod substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare fie la cota sa parte, fie la cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestuia”. În toate cazurile în care se apreciază că actul încheiat de un singur coproprietar cu privire la bunul comun nu a încălcat condiţiile legale, el rămâne valabil şi va fi opozabil şi coproprietarului care va dobândi bunul în urma împărţelii, soluţie expres prevăzută în art. 537 alin. 1 din Proiectul Codului civil, în care se arată că „Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul comun rămân valabile şi sunt opozabile celui care a dobândit bunul în urma împărţelii[40].

Pentru actele de dispoziţie, cum s-a mai spus, într-o opinie majoritară, este necesar acordul unanim al copărtaşilor. Discuţiile referitoare la aceste acte şi opiniile contrarii le vom aborda, cum am spus în capitolul dedicat acestei teme.[41]

III. Exercitarea atributului dispoziţiei.

►    Dispoziţia materială.

Nici un act de dispoziţie materială52 nu poate fi săvârşit decât cu acordul tuturor coproprie tarilor. Modificarea formei bunului, consumarea sau distiugerca substanţei acestuia nu se pot realiza decât cu respectarea riguroasă a regulii unanimităţii, indiferent dacă actele materiale sunt săvârşite direct de către coproprietari ori prin intermediul altor persoane. De exemplu, culegerea productelor, întrucât consumă substanţa bunului, este posibilă pe temeiul acordului dintre coproprietari. Actele de dispoziţie materială nu se confundă însă cu actele materiale de întreţinere sau de reparare a bunului, care intră în sfera actelor de exercitare a folosinţei. Această distincţie se poate face în funcţie de criteriul utilităţii şi de criteriul
necesităţii lucrărilor. în măsura în care aceste lucrări sunt necesare, în sensul că
se preîntâmpină distrugerea bunului, sau cel puţin utile, în sensul că se preîntâmpina degradarea bunului sau altă pierdere patrimonială ori asigură exploatarea economică normală a bunului, ele rămân în sfera folosinţei. în măsura în care actele materiale au ca obiect reamenajarea bunului prin modificarea formei acestuia ori consumarea sau distrugerea substanţei bunului, ele intră în sfera dispoziţiei materiale. în toate cazurile, actele materiale pot fi săvârşite direct de coproprietari sau indirect, prin intermediul unor terţi, respectiv prin încheierea unor contracte. Oricum, actele de dispoziţie materială, directe sau indirecte, trebuie făcute cu respectarea regulii unanimităţii şi îngrădirilor prevăzute de legiuitor.

►       Dispoziţia juridică.

1) Dispoziţia juridică având ca obiect dreptul de proprietate în ansamblul său.

a) Soluţia de principiu.

Exigenţele regulii unanimităţii nu pot fi înfrânte ori de câte ori dispoziţia juridică se exercită cu privirela dreptul de proprietate în ansamblul său şi, indirect, cu privire la bunul care constituie obiectul acestuia. Acordul coproprietarilor trebuie să fie expres în legătură cu orice act de dispoziţie juridică, indiferent dacă este vorba de acte de înstrăinare (vânzare, donaţie, schimb,împrumut de consumaţie) de dezmembrare sau de grevare cu drepturi reale de garanţie ori alte sarcini[42]. Soluţia este consacrată şi în art. 499 alin. 4 din Proiectul Codului civil: „Orice acte juridice de dispoziţie, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de trei ani, precum şi actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor[43].

Încheierea unui contract de închiriere cu privire la un imobil pe o perioadă mai mare de cinci ani este considerată, chiar de lege lata, un act de dispoziţie juridică. Cât priveşte cesiunile de venituri imobiliare, acestea nu sunt, de lege lata, acte de dispoziţie juridică, dar ele trebuie să fie înscrise în cartea funciară dacă au o durată mai mare de trei ani (art. 21 lit. C, a din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare).

b) Situaţia acţiunii în revendicare.

OPINII DIFERITE.

Într-o opinie, acţiunea în revendicare este privită ca un act de dispoziţie juridică şi, ca atare, se aplică regula unanimităţii, motivul fiind dat de faptul că această acţiune are drept scop recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în
litigiu şi readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea ei.[44] Cu alte cuvinte, acţiunea în revendicare  nu poate fi  introdusă şi admisă în justiţie fără să existe acordul tuturor coproprietarilor.

Critici aduse acestei opinii.

◘           Prin acceptarea opiniei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare exercitată de către unul din coproprietari se aduce atingere caracterului exclusiv şi absolut al dreptului de proprietate. Deşi s-a afirmat că dreptul de proprietate comună pe cote-părţi este un drept
limitat, credem că acesta e limitat numai în raport cu ceilalţi coproprietari (cum
este limitat, spre exemplu, faţă de uzufructuar), iar nu şi în raport cu terţii, cărora le incumbă o obligaţie generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor dreptului real.[45]

In cazul în care această obligaţie este încălcată de către un terţ prin luarea abuzivă în posesie a bunului, oricare din coproprietari poate introduce acţiunea în revendicare întrucât în caz contrar dreptul de proprietate rămâne văduvit de caracterele sale esenţiale — caracterul exclusiv şi absolut. Dacă s-ar accepta opinia majoritară s-ar aduce atingere şi dreptului de urmărire care reprezintă facultatea recunoscută titularului dreptului real de a căuta şi pretinde bunul de la orice persoană s-ar găsi. [46]

◘           Mai trebuie să avem în vedere şi decizia dată de fosta Curte Supremă de Justiţie care, în 29 septembrie a statuat, cu referire la acţiunea în revendicare ce avea ca obiect un bun imobil trecut fără titlu în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, după ce a amintit că introducerea unei asemenea acţiuni cu privire la un bun aflat în proprietate comună pe cote-părţi trebuie să respecte regula unanimităţii, fosta Curte Supremă de justiţie a statuat în sensul că situaţia juridică a unor astfel de imobile şi a persoanelor care susţin că naţionalizarea s-a făcut în mod eronat este „esenţial diferită de cea clasică”. In asemenea cazuri „sui generis” acţiunea în revendicare prezintă un caracter complex şi depăşeşte „modelul clasic” al acestei acţiuni; unul sau mai mulţi coproprietari, unul sau mai mulţi moştenitori, dar nu în mod necesar toţi aceştia, pot introduce o acţiune prin care să urmărească a demonstra că statul nu deţine un titlu de proprietate valabil şi, în consecinţă, obţinerea „confirmării” dreptului lor de proprietate asupra bunului din patrimoniul proprietarului autorului lor naţionalizat ilegal. Apoi, ei vor putea cere partajarea acelui bun.[47]

◘         Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cenzurat şi ea practica judiciară română privind imposibilitatea admiterii acţiunii în revendicare de către unul sau mai mulţi coproprietari, fără un acord anonim. Astfel, într-o cauză reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de acces la un tribunal, garantat de art. 6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că, prin aplicarea principiului unanimităţii cerut pentru a putea revendica mai multe bunuri indivize, instanţele române le-au respins acţiunea în revendicare ce avea ca obiect acele bunuri.[48]
arătând că, date fiind consecinţele importante ale soluţiei pronunţate într-o asemenea acţiune, atunci când ea priveşte revendicarea unui bun, are a fi considerată act de dispoziţie ce impune ca, pentru a putea fi introdusă, să existe acordul tuturor coproprietarilor.[49]
Reclamanţii au susţinut că acţiunea în revendicare trebuie considerată ca un act de conservare a unui bun ce poate fi exercitat de oricare dintre coproprietari, şi care profită tuturor coproprietarilor. Guvernul s-a apărat

Curtea Europeană nu a considerat necesar să ia poziţie în această controversă care ţine de teoria şi de practica dreptului civil intern, nefiind acesta rolul ei. In schimb, ea a constatat că regula unanimităţii din materia discutată a împiedicat examinarea temeiniciei acţiunii reclamanţilor, dovedindu-se a fi un „obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize”.[50]

Aceasta înseamnă că acţiunea în revendicare asupra unui bun indiviz introdusă numai de către unul sau unii dintre coproprietari nu poate fi respinsă ca inadmisibilă deoarece astfel s-ar încălca dreptul acestora la un tribunal, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie. De altfel, Curtea a remarcat „cu interes” că proiectul de Cod civil aflat în dezbaterea parlamentului „înlătură în mod expres regula unanimităţii” în
materia discutată.[51]

Într-o altă opinie, s-a spus că acţiunea în revendicare este un act de conservare şi ca atare nu este necesar acordul unanim al copărtaşilor, întrucât este vorba despre un act de întrerupere a prescripţiei achizitive, iar nerecunoaşterea acestei posibilităţi ar duce la dobândirea bunului prin uzucapiune de către un terţ. Mai mult, s-a apreciat că „necesitatea şi urgenţa justifică revendicarea bunului indiviz de la terţul care îl stăpâneşte fără
nici un drept
[52], şi că această soluţie se impune a fi adoptată de practica
judiciară iar, de lege ferenda[53], va trebui consacrat dreptul unui singur coproprietar de a introduce o acţiune în revendicare împotriva unui terţ deţinător al bunului.

Alţi autori care susuţin această opinie[54], admit că acţiunea în revendicare este un act de conservare întrucât, actele de conservare în esenţa lor, sunt acte care tind să împiedice ca un bun să iasă dintr-un patrimoniu. Aceiaşi autori (O. Ungureanu, Cornelia Munteanu) susţin în continuare: „…dacă fiecare dintre copărtaşi are un drept indiviz asupra bunului, atunci fiecare are un drept de a se bucura şi de întreg. De aceea acte(le) de conservare sunt şi actele materiale sau juridice care au ca obiect protejarea bunului indiviz de la un pericol iminent.

*

Dacă admitem că acţiunea în revendicare este de natură să împiedice ieşirea unui bun din patrimoniul unei persoane şi astfel o vom califica drept un act de conservare, cel de-al doilea argument invocat nu mai stă aşa de bine în picioare. Nu considerăm că este un argument în favoarea încadrării acţiunii în revendicare în categoria actelor de conservare pentru că  un coproprietar, având un drept indiviz asupra bunului are, pe cale de consecinţă şi un drept de a se bucura de întreg. Mai mult decât atât, exprimarea ni se pare confuză atât din punct de vedere al termenilor folosiţi, cât şi din punct de vedere logic şi doctrinar.

Mai întâi de toate, autorii nu precizează ce înţeleg prin sintagma folosită – drept indiviz  -  şi nici prin cea de drept indiviz  asupra bunului. Sintagma de drept indiviz o putem întâlni folosită de către Curtea supremă de justiţie(1946)[55] dar cu alt sens decât cel dat de autorii citaţi. D. Chirică foloseşte sintagma bun indiviz cu sensul de bun aflat în coproprietate, în materialitatea sa[56] şi nu pe cea de drept indiviz. În plus, prin sintagma drept indiviz asupra bunului, autorii vor să se refere la cota parte ideală din drept care este tot un bun, conform clasificărilor făcute în doctrină privind bunurile [57] sau se referă la bunul în materialitatea sa? Dacă plecăm de la expresia bun indiviz în sensul dat de autorul mai sus citat şi admitem că „drept indiviz asupra bunului” presupune un drept aflat în coproprietate,  atunci trebuie să admitem că autorii se referă, de fapt, la dreptul de proprietate ce poartă asupra unui bun aflat în coproprietate deşi, din logica frazei (dacă mai putem vorbi logică) autorii par a se referi la cota-parte din drept a fiecăruia dintre copărtaşi; mai mult decăt atât, sensul frazei – aşa cum a fost ea exprimată – ne duce mai degrabă cu gândul numai la una din formele coproprietăţii şi anume cea în devălmăşie.

Aşa cum au  observat chiar susţinătorii acestei teze[58], cei ce susţin contrariul (acţiunea în revendicare este un act de dispoziţie şi nu unul de conservare) au argumente mai puternice de partea lor. Considerăm că de fapt controversa aici se poartă – dacă acţiunea în revendicare este sau nu un act de dispoziţie, este sau nu un act conservatoriu  iar regula unanimităţii se va aplica sau nu în funcţie de cum calificăm actul, prin urmare ca o consecinţă a calificării acţiunii în revendicare[59].

◘       Critica acestei opinii, conform afirmaţiilor lui V Stoica, este următoarea: o asemenea acţiune nu poate fi calificată ca un act juridic de conservare, deoarece presupune cheltuieli mari, care depăşesc cu mult cheltuielile specifice actelor juridice din această categorie; concluzia inadmisibilităţii este întemeiată pe caracterul grav al consecinţelor acţiunii în revendicare, astfel încât este necesar acordul tuturor coproprietarilor.[60]

O altă opinie, deşi califică acţiunea în revendicare ca având caracterul unui act de dispoziţie, ea poate fi intentată şi numai de către unul dintre coproprietari, deoarece teza contrară acordă preeminenţă caracterului cantitativ al dreptului de proprietate, dat de cumulul cotelor-părţi ideale şi abstracte asupra bunului ce formează obiect al coproprietari şi nu caracterului calitativ, dat de caracteristicile esenţiale ale acestui drept, anume de a rămâne absolut şi exclusiv, cu consecinţa exercitării „dreptului de urmărire şi de putere directă şi imediată asupra bunului”[61].

Proiectul Codului civil, fără a califica expres acţiunea în revendicare ca act de dispoziţie sau ca act de conservare, precizează, în art. 501 alin. 1, că „Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare”. Cât priveşte efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această materie, în alin. 2 se adaugă următoarele: „Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profita tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari”.

Soluţia adoptată în Proiectul Codului civil este de natură înlăture controversele privind calificarea acţiunii în revendicare ca act juridic de conservare sau ca act juridic de dispoziţie. Această soluţie este valabilă nu numai pentru acţiunea în revendicare, ci pentru orice acţiuni formulate de coproprietari împotriva terţilor sau de terţi împotriva coproprietarilor. Este evident că dispoziţiile acestui text nu se aplică în acţiunile dintre coproprietari.[62]

Ca urmare, soluţia din Proiectul Codului civil are un dublu avantaj. Pe de o parte, sub aspect teoretic, ea este legată strict de exercitarea dreptului material la acţiune care constituie elementul procesual din conţinutul coproprietăţii obişnuite, indiferent de prerogativa încălcată de terţi care duce la naşterea acestui drept. Altfel spus, această
soluţie se fundamentează fie pe ideea calităţii procesuale active, fie pe aceea a calităţii procesuale, pasive. Pe de altă parte, sub aspect practic, este rezolvată problema pasivităţii unora dintre coproprietari, pasivitate care ameninţă să ducă la pierderea unui drept, inclusiv a dreptului de coproprietate. Indiferent de pasivitatea celorlalţi, un singur coproprietar poate porni orice acţiune împotriva terţilor, iar aceştia pot porni orice acţiune împotriva oricărui coproprietar, inclusiv acţiune în revendicare. Sub acest ultim aspect, este însă de observat[63] că terţii nu ar avea interes sa introducă acţiunea împotriva unui singur coproprietar decât
dacă acţiunea are ca obiect cota-parte din drept care aparţine pârâtului sau care este pretinsă de acesta. Important este că, sub primul aspect, fiecare coproprietar poate introduce singur orice acţiune privitoare la coproprietate.

Este de observat însă că soluţia prevăzută în art. 501 din Proiectul Codului civil are în vedere numai acţiunile petitorii, iar nu şi acţiunile posesorii. Ca urmare, chiar dacă acţiunea posesorie este introdusă de un singur coproprietar, hotărârea judecătorească va fi opozabilă tuturor coproprietarilor, indiferent dacă este favorabilă sau nefavorabilă acestora. Altfel spus, în cazul acţiunilor petitorii, reprezentarea dintre coproprietari este imperfectă, ea operând numai în cazul hotărârilor judecătoreşti favorabile, în timp ce în cazul acţiunilor posesorii
reprezentarea este perfectă, ea operând în cazul tuturor hotărârilor judecătoreşti, indiferent dacă acestea sunt favorabile sau nefavorabile pentru coproprietari. Această diferenţă se justifică, întrucât existenţa unei hotărâri pronunţate într-o acţiune posesorie nu împiedică introducerea ulterioară a unei acţiuni petitorii de către oricare dintre coproprietari.[64]

c) Situaţia actelor juridice de dispoziţie încheiate cu încălcarea regulii unanimităţii.[65]

Ce se întâmplă însă când unul dintre coproprietari încheie un act de dispoziţie juridică privind dreptul de proprietate în întregul său? Aceeaşi întrebare se cuvine a fi adresată şi în legătură cu actele juridice de administrare care nu se pot încheia decât cu acordul expres al tuturor coproprietarilor, astfel încât răspunsul la această întrebare să fie valabil pentru ambele categorii de acte juridice. Ca urmare, consideraţiile care urmează în legătură cu actele juridice de dispoziţie sunt valabile şi pentru actele de administrare, în măsura în care acestea nu se pot încheia decât cu respectarea regulii majorităţii sau a regulii unanimităţii, după caz.

În Proiectul Codului civil, în art. 500 alin. 1, se prevede că actele juridice încheiate de unul sau mai mulţi coproprietari cu încălcarea dreptului celuilalt sau celorlalţi coproprietari la exprimarea consimţământului, încălcare ce se apreciază în funcţie de cazurile în care se aplică regula majorităţii sau regula unanimităţii, „sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres sau tacit, la încheierea actului[66].

După cum observă autorul mai sus citat, nici de lege lata, nici în Proiectul Codului civil nu există o reglementare cu privire la soarta actului juridic încheiat cu încălcarea dreptului unui coproprietar de a-şi da consimţământul. [67]

B.  fiecare copărtaş are un drept propriu exclusiv asupra cotei-părţi ideale din dreptul

2) Dispoziţia juridică având ca obiect cota-parte din dreptul de proprietate.

Întrucât  dreptul de proprietate este fracţionat intelectual, este firesc ca fiecare coproprietar să poată dispune de cota sa parte. Această soluţie este împărtăşită de majoritatea doctrinei şi a jurisprudenţei.[68]

Astfel, „Din principiul potrivit căruia fiecare copărtaş are un drept propriu exclusiv asupra cotei-părţi ideale din dreptul asupra bunului comun decurge consecinţa că fiecare copărtaş poate să dispună liber şi neîngrădit de cota sa parte ideală de drept. Înstrăinarea acestei cote-părţi nu schimbă cu nimic situaţia anterioară a bunului, privit în materialitatea sa, cu deosebirea că, în locul copărtaşuiui dispunător, se substituie succesorul în drepturi al acestuia.[69]

Nu trebuie să pierdem însă în vedere situaţia terenurilor agricole situate în extravilanul localităţilor şi a celor forestiere, anterior intrării in vigoare a Titlului X al Legii 247/19 iul. 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi alte măsuri adiacente, înstrăinarea cotei-părţi de către un coproprietar se putea face numai cu respectarea dreptului de preempţiune al celorlalţi coproprietari.[70]

◘       Consideraţii finale.

Din analiza celor de mai sus, constatăm că întrega „bătălie”se duce, aşa cum am mai afirmat, pe tărâmul calificării acţiunii în revendicare drept un act de dispoziţie sau un act de conservare. Dacă vom aduce argumente de necombătut pentru a încadra acţiunea în revendicare în categoria actelor de dispoziţie, atunci bătălia este câştigată de susţinătorii regulii unanimităţii; dimpotrivă, dacă argumentele sunt mai puternice în a califica acţiunea în revendicare drept un act conservatoriu, atunci bătălia este câştigată de susţinătorii tezei conform căreia unul sau mai mulţi coproprietari, fără întrunirea unanimităţii, pot introduce o acţiune în revendicare şi nu va fi respinsă ca fiind inadmisibilă.

După cum am constatat, argumentele aduse în favoarea primei teze – acţiunea în revendicare este un act de dispoziţie – au fost mai puternice şi juste în acelaşi timp.

Totuşi, s-au pierdut din vedere multe alte aspecte pe care dorim să le aducem în discuţie, în cele ce urmează.

i. Un prim aspect. Susţinătorii regulii unanimităţii în apărarea dreptului de către un copărtaş, prin inadmisibilitatea acceptării acţiunii în revendicare, dau „câştig de cauză” uzucapantului.

Aşa cum susţine D. Chirică, „…neacceptând ideea admisibilităţii revendicării (…), s-ar ajunge în situaţia ca un neproprietar să stăpânească bunul indiviz prin voinţa unui coindivizar, iar unul sau altul dintre ceilalţi coindivizari să nu poată obţine acest lucru fără realizarea unanimităţii.”[71] Desigur că această problemă se poate pune şi în cazul în care un terţ posedă bunul fără un titlu. În oricare din situaţii ne-am afla, inadmisibilitatea revendicării bunului de la un terţ de către un coproprietar, duce la recunoaşterea dreptului terţului-pârât în defavoarea coproprietarului-reclamant, hotărârea având, între cele două părţi, autoritate de lucru judecat. Cu alte cuvinte este preferat un terţ care este fie un detentor precar fie un posesor neproprietar, în defavoarea unui coproprietar care iese din starea de pasivitate (diferit de coproprietarul care nu doreşte să iasă din pasivitate) şi doreşte să întrerupă cursul prescripţiei achizitive asupra bunului comun.

Dacă în cazul uzucapiunii, legiuitorul sancţionează pe proprietarul neglijent în favoarea posesorului (detentorului) care se comportă ca şi proprietar, în cazul coproprietăţii de ce trebuie să sancţionăm, pe lângă coproprietarul care nu doreşte să-şi apere dreptul, şi pe cel ce doreşte să iasă din pasivitate prin inadmisibilitatea acceptării acţiunii în revendicare, în felul acesta încălcându-i acestuia dreptul de acces în justiţie? Aşa cum am arătat mai sus, Curtea Europeană de Justiţie a amendat acest lucru şi mai mult, prin neacceptarea acţiunii de câtre un copărtaş, am încălcat şi un drept constituţional (cf. Art. 21 din Constituţie – Accesul liber la justiţie).

ii. Un alt aspect ce s-a pierdut din vedere este dat de Decretul nr 31 din 30 ianuarie 1954,  privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, carela art. 1 şi art. 3 prevede următoarele:

Art. 1 Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale si culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială.

Art. 3 Drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.

Astfel, indiferent de cum se înfăţişează un drept, fie că aparţine unei singure persoane fie că aparţine, concomitent, mai multora, exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă cu respectarea legii (a regimului juridic în care se încadrează) şi a normelor de convieţuire socială (în acord cu interesul obştesc), chiar morală şi potrivit cu scopul pentru care a fost recunoscut acest drept (scopul economic şi social).

Având în vedere cele arătate la acest punct, formulăm întrebarea: Oare nu şi aceste norme au fost încălcate prin inadmisibilitatea acceptării acţiunii în revendicare de către unul sau mai mulţi coproprietari care nu întrunesc regula unanimităţii?

*

Trebuie să vedem totuşi partea bună a lucrurilor. Din astfel de controverse se pot naşte reglementări mai bine formulate, mai bine şi chiar temeinic justificate. Dovadă: Proiectul Codului Civil, perfectibil şi el, desigur, chiar în materia coproprietăţii – în anumite puncte.[72]

De asemenea este meritoriu efortul practicienilor, chiar dacă nu au găsit cele mai bune temeiuri, de a da posibilitatea unui (unor) coproprietar de a-şi exercita dreptul său, recunoscut de lege.

Este necesar, iată, să existe o bună organizare judiciară[73], atât în această materie cât şi în oricare alta. Totodată, ne exprimăm speranţa ca, până la intrarea în vigoare a Proiectului Codului Civil, să li se asigure în mod real accesul în justiţie tuturor coproprietarilor ce doresc să-şi apere astfel dreptul, chiar în defavoarea celorlalţi coproprietari, ţinând cont de faptul că dacă cei din urmă doresc să iasă din pasivitate, au suficiente instrumente la îndemână şi având în vedere şi faptul că hotărârile pronunţate nu-i sunt opozabile.

Mai mult decât atât, considerăm că argumentele invocate la punctul ii. – respectarea legii, a normelor de convieţuire socială şi a celor de morală şi potrivit cu scopul pentru care a fost recunoscut un drept – trebuie să stea la baza exercitării oricărui drept.

BIBLIOGRAFIE:

1. Acte normative:

¨         Constituţia României, aşa cum a fost revizuită în 2003.

¨         Codul Civil actual;

¨         Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954,  privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;

¨         Legea  nr. 30/18.05.1994, publicată în M. Of. Nr. 135/31.05.1994,  modificată prin Legea nr. 79/1995 privind ratificarea protocolului nr. 11 la Convenţia  pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

¨         Proiectul Codului Civil.

2. Lucrări de specialitate:

◘     Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007

◘     D. Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar, în rev. „Dreptul” nr. 11/1998;

◘     N. Deaconu, „Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi – indiviziune şi /sau coproprietate”, în rev Dreptul nr. 6/2003;

◘     I. P. Filipescu, Dreptul civil , Editura Actami, Bucureşti, 1998;

◘     D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună, Ed. Luminalex, Bucureşti, 2000;

◘     Remus Sas, „Din nou  despre posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar”, rev Dreptul nr. 9/2006

◘     Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Vol.I- II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004-2006;

◘     V Stoica, „Coproprietatea obişnuită în lumina dispoziţiilor legale actuale şi a celor din proiectul codului civil. noţiune, principii şi exercitare” rev. Dreptul nr. 4/2005;

◘     P. Truşcă, Drept civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005;

◘     O. Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Luminalex, 2003.

3. Internet:

www .csj.ro, sit-ul oficial al Curţii Supreme de Justiţie.

www.echr.coe.int.

CUPRINS

◘       Introducere. 1

v      Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită. 2

1. Noţiune. Terminologie. Natură juridică. 2

  1. Proprietatea comună pe cote-părţi şi indiviziunea. 3

3. Reglementare. 3

4. Principiile coproprietăţii obişnuite. 3

A. Regula unanimităţii 4

I. Exercitarea atributului posesiunii în cazul coproprietăţii obişnuite. 5

II. Exercitarea atributului folosinţei (ius utendi şi ius fruendiîn cazul coproprietăţii obişnuite. 6

►    Exercitarea dreptului de a utiliza bunul (ius utendi) şi de a-l folosi (ius fruendi). 6

actele materiale. 6

actele juridice. 8

III. Exercitarea atributului dispoziţiei. 10

►    Dispoziţia materială. 10

►    Dispoziţia juridică. 10

1) Dispoziţia juridică având ca obiect dreptul de proprietate în ansamblul său. 10

a) Soluţia de principiu. 10

b) Situaţia acţiunii în revendicare. 11

c) Situaţia actelor juridice de dispoziţie încheiate cu încălcarea regulii unanimităţii. 15

B. fiecare copărtaş are un drept propriu exclusiv asupra cotei-părţi ideale din dreptul 15

2) Dispoziţia juridică având ca obiect cota-parte din dreptul de proprietate. 15

◘       Consideraţii finale. 16

BIBLIOGRAFIE: 18


[1] Legea  nr. 30/18.05.1994, în M. Of. Nr. 135/31.05.1994,  modificată prin Legea nr. 79/1995 privind ratificarea protocolului nr. 11 la Convenţia  pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

[2] Adoptată la Roma la 4 nov. 1950, în vigoare la 03.09.1953, Convenţia  pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cunoscută sub denumirea- Convenţia  Europeană a Drepturilor Omului.

[3] Constituţia României, art 21, alin 1.

[4] Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, 2007, p. 163.

[5] Ibidem,

[6] Ibidem.

[7] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Vol. II, Editura Humanitas, 2004-2006, p. 49.

[8] Idem, p26.

[9] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 164, a se vedea şi V Stoica, op. cit, Vol II, p. 53; în sens contrar, indiviziunea este sinonimă cu coproprietatea, a se vedea: N. Deaconu, „Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi – indiviziune şi /sau coproprietate”, în rev Dreptul nr. 6/2003, Remus Sas, „Din nou  despre posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar”, rev Dreptul nr. 9/2006.

[10] V Stoica, „Coproprietatea obişnuită în lumina dispoziţiilor legale actuale şi a celor din proiectul codului civil. noţiune, principii şi exercitare” rev Dreptul nr. 4/2005.

[11] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 165.

[12] V Stoica, rev Dreptul nr. 4/2005, p. 37.

[13] Într-o altă opinie, titlul de proprietate ar include în conţinutul său juridic uzul, folosinţa şi
dispoziţia; în acest sens, a se vedea D. Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un.singur coproprietar, în „Dreptul” nr. 11/1998, p. 23.

[14] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 60, a se vedea şi nota 37, şi rev Dreptul nr. 4/2005.

[15] V. Stoica, op. cit., Vol. I, p. 240.

[16] Ibidem, şi următoarele.

[17] Idem, Vol. II, p. 55.

[18] Idem, p. 61.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 63.

[21] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 166.

[22] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 63.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 64.

[25] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 166.

[26] Idem, p. 167 şi nota 1.

[27] Ibidem.

[28] A se vedea:  similitudini între partajul de folosinţă pe anumite perioade de timp şi proprietatea periodică.V. Stoica, op. cit, Vol. II, p. 65.

[29] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 167.

[30] Ibidem.

[31] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 67.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Gh. Beleiu, op. cit, , p. 135.

[35] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 168

[36] Potrivit art. 1514 alin. 1 C.civ.,- asociatul însărcinat cu administrarea bunului poate să încheie toate actele juridice de administrare fără acordul celorlalţi asociaţi, în măsura în care nu acţionează în mod dolosiv.

[37] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 168-169.

[38] Idem, p. 169 şi nota 1.

[39] Ibidem.

[40] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 71.

[41] Cap.

[42] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 74.

[43] Ibidem.

[44] Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 662/8.04.1960, CD. 1960, p. 356.

[45] R. Sas, op. cit, p. 85.

[46] Ibidem.

[47] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 170.

[48] A se vedea sit-ul oficial al Curţii supreme de justiţie, Cauza Lupaş contra României, publ. în  M. Of. Nr. 464 din 10iulie 2007.

[49] Ibidem.

[50] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 171.

[51] Ibidem.

[52] Dan Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un coindivizar, rev Dreptul nr 11/1998.

[53] Ibidem.

[54] A se vedea O. Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Luminalex, 2003,  p. 246.

[55] D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună, Ed. Luminalex, 2000, p. 169.

[56] O. Ungureanu, Cornelia Munteanu, op. cit., p. 246 şi D. Chirică, op. cit., p. 23

[57] P. Truşcă, Drept civil, Editura Universul Juridic, 2005, p. 89

[58] D. Chirică, op. cit., p. 23

[59] A se vedea capitolul final al lucrării: Consideraţii finale, punctul i., p. 16.

[60] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 75-76.

[61] A se vedea R. Sas, Din nou despre posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar, în Dreptul nr. 9/2006, p. 86 şi urm.

[62] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 76.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 77.

[65] Ibidem.

[66] Idem, p. 78, a se vedea şi nota 91 (Vânzarea bunului altuia).

[67] Idem, p. 79.

[68] Idem, p. 85, a se vedea şi doctrina franceză, C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 404 şi alţi autori invocaţi de v Stoica, aceeaşi pagină, nota 107; Pentru doctrina română, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti Bălăncscu, Al. Băicoianu,  G. N. Luţescu, C. Stătescu, E. Chelaru, C. Bîrsan, op. cit, p. 171, L. Pop, aceeaşi notă, 107.

[69] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 171.

[70] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 85.

[71] D. Chirică, op. cit., p. 29-30.

[72] A se vedea în acest sens, V. Stoica, op.cit, vol. II, cap. III-Proprietatea comună, p. 45-111.

[73] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 58.

Răspunderea în caz de insolvenţă a membrilor organelor de conducere 19 mai , 2009

Posted by Fănuţa in administrare, avocat, contracte, drept comercial, insolventa, juridice, răspundere.
Tags: , ,
1 comment so far

Raspunderea civila a organelor de conducere si supraveghere in caz de insolventa

Lucrare realizată de:

Petre (Lişman) Fănuţa

Student anul III

Disciplina: Dreptul Falimentului.

Sesiunea: Mai 2009

**********************************

Regim derogatoriu la plata taxelor si impozitelor, pentru firmele in inactivitate temporara 18 mai , 2009

Posted by Fănuţa in juridice.
add a comment

Citeşte aici.

Răspunderea civilă a magistraţilor 14 mai , 2009

Posted by Fănuţa in juridice, legislaţie, magistraţi, răspundere.
Tags: , , ,
1 comment so far

PLANUL LUCRĂRII

răspundere magistraţi

Lucrare realizată de:

Masterand

Petre (Lişman) Fănuţa

Disciplina: Organizare judiciară.

Sesiunea: Mai 2009

***********************************************************************

I.       Introducere.

1.    Delimitare termeni.

a)    Răspunderea civilă delictuală. Noţiune.

b)    Noţiunea de magistrat.

2.    Scurtă privire istorică asupra răspunderii civile a magistraţilor.

3.    Fundamentul răspunderii civile a magistraţilor.

Probleme ridicate în doctrină, privitor la răspunderea civilă a magistraţilor.

4. Reglementările în vigoare privind răspunderea civilă a statului şi a magistratului.

II. Natura juridică a răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor.

A. Răspunderea patrimonială a statului.

§   Criticile aduse modului în care este reglementat dreptul la repararea prejudiciilor.

1. Natura juridică a răspunderii statului.

B. Răspunderea civilă a magistratului şi acţiunea în despăgubire.

2. Natura juridică a răspunderii magistratului.

C. Acţiunea în despăgubiri a statului împotriva magistraţilor .

III.       Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.

IV.  Câteva aprecieri teoretice privitoare la Proiectul noului Cod de procedură penală.

V.       Concluzii.

I.   Introducere.

În contextul în care, în plan internaţional, se caută definirea unor concepte juridice precum comunităţi naţionale, comunităţi internaţionale, concepte care „să fie ca un puternic magnet pentru a reuni oamenii laolaltă[1] în scopul realizării binelui comun şi în care se pune, tot mai mult, problema construirii unei comunităţi umane care să se bazeze pe forţele care le unesc şi nu pe cele care le despart[2], în noua postură a ţării noastre de membru al comunităţii europene[3], România nu mai poate decât să se conformeze normelor de drept internaţional şi comunitar la care a aderat, le-a ratificat şi/sau la care este parte.[4]

Astfel, ţinând cont de toate recomandările şi normele internaţionale şi cele comunitare pe care ţara noastră este chemată să le implementeze, să le respecte şi să le aplice, sistemul judiciar romănesc a cunoscut o îmbunătăţire esenţială atât în adoptarea principiilor ce trebuie să stea la baza organizării justiţiei în general cât şi în adoptarea măsurilor ce au dus la o mai bună funcţionare a justiţiei.

Cu toate acestea sistemul judiciar românesc mai are multe de  îmbunătăţit. Desigur că în general, şi în funcţie de evoluţia unei societăţi, orice sistem este susceptibil de a fi îmbunătăţit.

Abordând această temă, am dorit să analizăm din punct de vedere teoretic instituţia răspunderii civile a magistraţilor şi implicaţiile acesteia în plan practic. Totodată, am dorit o aducere în discuţie a actualului fundament şi scop al răspunderii civile delictuale şi implicaţiile teoretice şi practice asupra instituţiei răspunderii civile a magistraţilor. Mai mult decât atăt,  să reiterăm – din perspectiva răspunderii civile, prevăzută de statutul magistraţilor – importanţa independenţei magistratului într-un stat de drept şi importanţa reglementărilor prin care se asigură independenţa acestora. Este o temă, pe cât de importantă, tot pe atât de greu de analizat şi de găsit soluţii eficiente care să asigure un anumit grad de independenţă în exercitarea profesiei de magistrat. Este necesar să se asigure un anumit climat, o anumită funcţionalitate în organizarea justiţiei, astfel încât, magistratul să aplice legile respectând drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, fără nici o constrângere.

Totodată, cosiderăm că instituţia răspunderii magistraţilor reprezintă una din multiplele modalităţi prin care ar putea fi asigurată sau afectată independenţa magistraţilor – privită individual – în funcţie de înţelepciunea cu care legiuitorul înţelege să o reglementeze.

Constituţia României, aşa cum a fost revizuită, la art. 124 – Înfăptuirea justiţiei, prevede: (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii; (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi; (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii iar la art. 131 – Rolul Ministerului Public, prevede: (1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Cu alte cuvinte, rolul justiţiei în general, şi al magistratului în special, este acela de a contribui la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor celor ce li se adresează, de a contribui la realizarea ordinii publice ca o a treia „putere”[5] în stat şi care,  într-un stat de drept – modern, conlucrează şi intră în raporturi[6] cu celelalte puteri, executivă şi legislativă, pentru realizarea binelui obştesc.

Mai mult decât atât, buna administrare a justiţiei – atribut exclusiv al statului – este totodată un drept fundamental al cetăţenilor oricărui stat democratic.[7] Cu alte cuvinte, deficienţele în organizarea şi funcţionarea justiţiei am putea spune că reprezintă încălcări ale acestui drept.[8]

Astfel, problema răspunderii trebuie privită prin prisma rolului pe care îl are justiţia în ansamblul ei, înţeleasă ca un organism unitar dar şi  prin prisma rolului individual al judecătorului într-o societate democratică.

Considerăm că din această perspectivă trebuie privită atât problema răspunderii civile a statului cât şi cea a magistratului pentru deciziile pe care acesta le pronunţă sau pe care le evită sau refuză să le ia.[9]

Desigur că problema răspunderii magistratului este „…o problemă delicată deoarece este de natură să pună în discuţie însuşi principiul fundamental al „independenţei magistraţilor“, indiferent că ar fi vorba de o răspundere faţă de justiţiabili sau faţă de stat.”[10]

1.  Delimitare termeni.

a) Răspunderea civilă. Noţiune.

În definirea răspunderii, ab initio, trebuie făcută o anumită opţiune privind premisele, funcţiile şi fundamentul acesteia.

Doctrina majoritatră românescă pleacă de la realitatea faptei ilicite, ca premisă, afirmându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală pe care o defineşte ca o sancţiune[11] specifică dreptului civil, aplicată faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.[12]

Diferit de doctrina românescă, definiţia dată răspunderii civile de cea franceză pleacă de la realitatea daunei,[13] afirmându-se că o persoană este civilmente responsabilă atunci când este ţinută să repare o daună suferită de altul sau că o persoană este responsabilă de fiecare dată când trebuie să repare o pagubă sau este definită ca obligaţia  de a repara paguba pricinuită altuia.

Prin ea însăşi, răspunderea civilă este definită ca „obligaţia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara astfel paguba pricinuită[14]”.

De cele mai multe ori, răspunderea civilă este subsumată conceptului larg de răspundere juridică, cea din urmă fiind definită drept „un complex de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept[15]”.

Ca raport juridic, răspunderea civilă apare ca o răspundere în acţiune declanşată de o conduită vinovată ce trebuie sancţionată, pentru ca astfel să fie avertizat autorul faptei în vederea conduitei sale viitoare, devenind astfel un mijloc de reeducare a cetăţenilor, realizând totodată şi prevenţia[16].

Prin universalitatea sa, instituţia răspunderii depăşeşte sfera dreptului, ea fiind o instituţie proprie societăţii ca atare[17]. Astfel, problematica răspunderii se ridică în orice segment de activitate omenească, drept o sancţiune generală a tuturor normelor de conduită, inclusiv a tuturor regulilor de drept, iar respectarea acestor norme de conduită constituie o necesitate vitală, ştiut fiind faptul că în marea  lor majoriate acţiunile umane sunt susceptibile să genereze răspundere[18].

În cadrul răspunderii juridice, ocupând un loc central, răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele ce aparţin tuturor celorlalte ramuri de drept, constituind un complement necesar al acestor forme de răspundere juridică.[19]

Gradul de generalitate al principiilor şi regulilor sale evidenţiază importanţa răspunderii civile, aşa explicându-se şi faptul că pentru cazuri noi, nereglementate încă, în care se pune problema reparării unui prejudiciu, altele decât cele avute în vedere de legiuitorul român din secolul trecut şi pentru care nu există reglementare expresă specială, se recurge la dispoziţiile de principiu ale răspunderii civile, consacrate de art. 998 şi art.999 Cod civil, incidente astfel pentru orice activitate prejudiciabilă.[20]

Având în vedere importanţa socială a răspunderii juridice, ea a fost preluată şi reglementată în mai toate statutele profesionale, îmbrăcând forme specifice fiecărei profesii. Astfel, vorbim astăzi de răspunderea funcţionarului public, de cea a cadrului didactic, de răspunderea avocatului şi alte asemenea. În conţinutul răspunderii juridice pentru fiecare dintre profesii este cuprinsă şi răspunderea civilă, stabilindu-se limitele şi condiţiile în care aceasta va fi angajată,  derogându-se, mai mult sau mai puţin de la dreptul comun.

În reglementarea de drept comun, pentru a fi angajată răspunderea civilă, după cum se afirmă în doctrină[21], este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

~       să existe un prejudiciu;

~       să existe o faptă ilicită;

~       să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu iar

~       fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.

În dreptul românesc, întregul edificiu al răspunderii civile, în toate formele ei, este aşezat pe fundamentul culpei. Tot astfel este reglementată şi răspunderea civilă reglementată de Statutul[22] magistraţilor. Astfel, magistraţii care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă vor răspunde civil pentru eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii (art. 96 din Legea 303/2004).

Astfel, Codul civil, la art. 998 arată că „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara” iar în completare, art. 999 precizează: „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie, Codul civil, în articolele următoare instituie şi răspunderea pentru fapta altuia, discuţii ce vor fi făcute într-o altă secţiune.

În literatura juridică s-a remarcat distincţia dintre răspunderea civilă şi cea patrimonială sau materială, ultimele două fiind condiţionate de existenţa unui contract de muncă şi crearea unui prejudiciu angajatorului,  pentru care vinovatul răspunde cu propriul său patrimoniu,[23]în acest caz fiind vorba de un raport de prepuşenie.

Privitor la acest raport dintre comitent şi prepus este necesar a se face discuţie distinctă, date fiind şi discuţiile diferite din literatura juridică ce au fundamentat răspunderea civilă a magistraţilor pe raportul de prepuşenie[24].

Aşa cum vom detalia în secţinea special destinată acestui raport, magistratul nu încheie un contract de muncă în vederea desfăşurării activităţii. Magistratul nu este încadrat de un angajator şi astfel nu are calitate de prepus în raport cu un anume comitent, răspunderea magistratului nefiind astfel, după unii autori[25], decât una delictuală şi de excepţie.

În mod concret, răspunderea civilă a magistraţilor semnifică obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin exerciţiul funcţiei lor, în anumite condiţii. Specificul acesteia constă în aceea că, pe de o parte, răspunderea nu este directă, magistratul neputând fi chemat în judecată direct de către persoana prejudiciată, iar pe de altă parte, magistratul va răspunde dar mediat, dacă se exercită împotriva acestuia acţiunea în regres ce aparţine statului.

b) Noţiunea de magistrat.

Derivă din latinescul „magistratus” care definea, în epoca Romei antice, cetăţeanul ales pentru exercitarea unor importante atribuţii de conducere care avea, printre altele, şi calitatea de membru al corpului judiciar.[26]

În timp, termenul de magistrat a fost utilizat pentru a indica persoana investită cu autoritate publică jurisdicţională.

Astfel, magistraţi judiciari, magistraţi municipali (viris jure dicundo), praefaectus pro imperatore, praefaectus juredicundo, duum viri jure dicundo, sunt doar câteva din denumirile magistratului care s-au întâlnit, cu precădere, în periada ce a urmat cuceririi Daciei de către romani, înainte de apariţia statelor feudale româneşti.[27]

Termenul de magistrat a fost înlocuit în epoca feudală cu multe alte denumiri.

Se regăseşte termenul de magistrat în cuprinsul Tratatului ce a fost încheiat la Conferinţa de pace de la Paris din anul 1858, care menţiona: „ funcţionarea judecătorească este încredinţată magistraţilor…”.[28]

Prima lege[29] de organizare judecătorească foloseşte noţiunea de magistrat, pe lângă noţiunile de funcţionar judecătoresc, judecător, procuror, noţiune ce a fost preluată şi de alte legi de organizare judiciară, până la momentul promulgării Decretului Lege nr. 132/1949, decret care nu mai foloseşte termenul de magistrat.

Se reia tradiţia adoptării noţiunii de magistrat prin Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992 şi continuată, fiind utilizat termenul de magistrat şi de Legea nr. 303/2004, în chiar denumirea ei – statutul magistraţilor. Totodată, Legea 304/2004 şi Legea 317/2004, privind organizarea judiciară şi respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, folosesc iniţial termenul de magistrat pentru a desemna atât pe judecători cât şi pe procurori.

Ulterior, prin Legea[30] 247/2005 se renunţă la termenul de magistrat, folosind numai pe cele de procuror şi judecător.

În doctrină s-a criticat această înlăturare a termenului de magistrat, după cum s-a spus, întrucât cele două categorii profesionale, pe lângă specificul firesc fiecăreia, prezintă numeroase elemente de identitate în multe privinţe precum: admiterea în funcţie, evaluarea, promovarea şi alte asemenea.[31]

O problemă care a generat-o pe cea de mai sus este constituită de natura juridică a instituţiei procurorului. Cum o calificăm? Face procurorul parte din puterea executivă sau din cea judecătorească?

Au fost exprimate opinii în ambele sensuri.

„Din moment ce ceva funcţionează pe lângă altceva, în mod firesc nu poate face parte din altceva pe lângă care funcţionează… în realitate, Ministerul Public este un organ al autorităţii executive, dar fără a face parte din sistemul administraţiei publice aflate în subordinea Guvernului”. [32]

Date fiind garanţiile de independenţă, de procedură şi de fond ce sunt asigurate procurorului de legislaţia românească, în exercitarea activităţii sale, se poate spune că procurorul poate fi considerat un magistrat în sensul dat de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.[33]

În sensul Legii 304/2004, „conceptul de magistrat include atât pe judecători cât şi pe procurorii constituiţi în parchete”[34]. În acelaşi sens sau exprimat multe alte opinii.[35]

În hotărârea din 2 mai 1998, pronunţată în cauza Vasilescu contra României ca şi în cauza Pantea contra României (din 3 iunie 2003), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că „procurorii … nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă” iar independenţa faţă de executiv este una din garanţiile ce dau consistenţă noţiunii de magistrat.

Faţă de reglementările statutului actual al judecătorilor şi procurorilor, observăm, ca şi alţi autori citaţi mai sus, că procurorul a făcut şi face parte din corpul magistraţilor.

Potrivit art. 1 din Legea 303/2004, „Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum si a drepturilor si libertăţilor cetăţenilor.”.

Problema dacă procurorul aparţine sau trebuie să aparţină uneia sau alteia dintre cele două puteri este o problemă necesar a fi dezbătută în viitor.

În prezent, afirmăm că termenul de magistrat este folosit de legiuitor atât în privinţa judecătorilor şi cât şi în privinţa procurorilor, motiv pentru care, şi în lucrarea de faţă vom da acelaşi sens noţiunii de magistrat. Este drept că de cele mai multe ori termenul de magistrat este folosit cu referire la judecători dar, el se va referi şi la procurori, desigur adaptând specificului profesiei sale.

În sprijinul celor de mai sus aducem Decizia Curţii Constituţionale nr. 866/2006 care a stabilit, fără echivoc, faptul că „procurorii au, ca şi judecătorii, statut de magistraţi”.[36]

2.    Scurtă privire istorică asupra răspunderii civile a magistraţilor.

Răspunderea civilă a magistraţilor, mai exact a judecătorilor, a fost reglementată pentru prima dată prin art. 305 din Codul de procedură civilă, intrat în vigoare la la 1 decembrie 1865, care stabilea că „judecătorii se pot urmări în următoarele cazuri:

-           dacă a fost dol sau evicţiune, ce se pretinde că a comis în cursul instrucţiunii sau în timpul judecăţii;

-           dacă urmărirea este anume pronunţată de lege;

-           dacă legea declară pe judecători responsabili sub pedeapsa de daune interese;

-           dacă este denegare de dreptate.

Au fost menţinute aceste dispoziţii şi prin Codul de procedură civilă adoptat la 14 martie 1900, sub acelaşi număr de articol – 305.

Prin Legea de organizare judecătorească din anul 1890, a fost făcută prima menţionare expresă a răspunderii civile a magistraţilor, în art. 127 care prevedea: „măsurile disciplinare pronunţate de ministru sau de tribunalul disciplinar, nu înlătură cu nimic acţiunea recursorie organizată de art. 305-315 din Codul de procedură civilă”. Aceeaşi prevedere a fost reluată şi de art. 188 din Legea de organizare judecătorească din anul 1909.[37]

Prin Legea de organizare judecătorească din anul 1924 au fost reglementate, pentru prima dată, în însăşi cuprinsul legii, cazurile în care se angajează răspunderea civilă a magistraţilor, prin art. 214. Această lege abrogă prevederile art 305 – 315 din Codul de procedură civilă aflat în vigoare la momentul adoptării acesteia.

La rândul său, Legea de organizare judecătorească din 1938, a stabilit dreptul „prigonitoarelor părţi” de a chema în judecată, nu doar pe judecători ci chiar pe toţi „membrii corpului judecătoresc”, inclusiv pe procurori, printr-o „acţiune recursorie”. Pentru prima dată, răspunderea magistraţilor era condiţionată de existenţa unei „decizii disciplinare condamnatorii contra magistratului”.[38]

Aceste din urmă dispoziţii au fost preluate de următoarele două legi, prin art. 221-223 din Legea de organizare judecătorească nr. 726 din 1943 şi, respectiv, de art. 145-146 din Legea de organizare judecătorească nr. 341 din 1947.

Actele normative ulterioare precum Decretul nr. 132 din 1949, Legea nr. 5 din 1952, Legea nr. 6 din 1952, Legea nr. 58 din 1968, Legea nr. 60din 1968 şi chiar Legea nr. 92 din 1992, cu multiplele ei modificări, nu au abordat, nici expres nici implicit, problema răspunderii civile a magistraţilor.

Constituţia României din 1991 a fost cea care a reintrodus, atât răspunderea statului cât şi pe cea a magistratului, parţial – pentru cauzele penale, prin art. 48. În urma revizuirii din 2003, la art. 52, alin. (3) prevederile anterioare au fost completate, astfel că: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.” Această nouă formulare a textului constituţional reprezintă un progres, dat fiind faptul că răspunderea statului se extinde, cuprinzând toate erorile judiciare şi nu doar pe cele penale, ca în reglementarea anterioară. Mai mult decât atât, răspunderea magistraţilor este condiţionată de exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei.

Dispoziţiile  constituţionale au fost ulterior dezvoltate, pe fond şi procedural, prin legi speciale.

Astfel, prin art. 12 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului[39] nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor al Convenţiei Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă aprobată prin Legea[40] nr. 87/2001 s-a prevăzut că „statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă[41].

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, răspunderea civilă a magistraţilor trebuia stabilită „în condiţiile care vor fi reglementate prin Legea de organizare judecătorească” dar, aceste „condiţii” nu au fost niciodată reglementate în Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, lege ce a fost abrogată de Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.

Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 356/2006, stabileşte cazurile care „dau dreptul la repararea pagubei”, termenul pentru introducerea acţiunii în repararea pagubei, caracterul obligatoriu al acţiunii în regres a statului împotriva celui care „cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune”.

Înainte de a fi modificat, art. 504 Cod procedură penală fusese declarat constituţional prin Decizia[42] nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale dar numai în măsura în care   nu   limitează   cazurile  în   care   statul  răspunde   patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare la cele două ipoteze referitoare la achitarea inculpatului sau scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că fapta imputată nu a fost săvârşită sau nu există[43].

Cu privire la acest aspect, în literatura juridică s-a susţinut opinia[44], justificată[45], ca textul să reglementeze cazurile în care statul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate şi nu cazurile în care răspunde pentru acestea, reglementare care ar fi în concordanţă şi cu cea prevăzută de art. 3 din Protocolul 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căreia „persoana este despăgubită, cu excepţia cazului în care se dove­deşte  că  nedescoperirea în  timp  util  a  faptului  necunoscut  îi  este imputabilă în tot sau în parte”.

Opinia nu a fost împartăşilă de legiuitor cave a modificat art. 504 Cod procedură penală tot într-o modalitate enumerativă a cazurilor de acordare a reparaţiilor.

Totuşi, înainte de adoptarea Legii nr. 356/2006 care aduce modificări Codului de procedură penală, a fost adoptată actuala lege de organizare judecătorească, Legea nr. 304 /2004, totodată fiind adoptat şi statutul judecătorilor şi procurorilor prin Legea nr. 303 /2004 care cuprinde reglementări detaliate privind răspunderea civilă a magistraţilor ce se regăsesc în art. 96 alin. (l)-(8).

Deşi modificările Codului de procedură penală au fost aduse ulterior adoptării Legii nr. 303 /2004, dispoziţiile legii rămân prevederi speciale în raport cu dispoziţiile Codului de procedură penală. Cu alte cuvinte, angajarea răspunderii judecătorilor şi procurorilor se va face în condiţiile stabilite de Legea nr.            303/2004 şi doar în cazul în care, pentru anumite situaţii, legea nu prevede se poate recurge la dispoziţiile de drept comun şi anume la cele ale Codului de procedură penală.

În ceea ce priveşte Codul de procedură civilă, astăzi nu mai avem nici o reglementare expresă privind acţiunea recursorie a statului.

3.    Fundamentul răspunderii civile a magistraţilor.

Încălcarea unei norme sociale prin care se stabileşte o anumită sau anumite reguli de comportament antrenează în mod inevitabil răspunderea celui care a săvârşit încalcarea. Această regulă fundamentală este cunoscută sub denumirea de „principiul răspunderii” iar totalitatea normelor care reglementează aplicarea în practică a acestui principiu, formează instituţia răspunderii. Noţiunea de „răspundere” nu este exclusivă şi specifică domeniului dreptului, ea fiind o instituţie care depăşeşte această sferă, o instituţie proprie societăţii, considerată în ansamblul său[46].

Răspunderea este un fapt social. O faptă este săvîrşită. Societatea în care trăieşte făptuitorul o socoteşte reprobabilă. În ce mod se va manifesta această judecată socială de valoare?  Iar întrucât, prin efectul  în societate al unei asemenea fapte, o altă persoană a fost vătămată în fiinţa ei fizică ori morală sau prin bunurile sale, cine va trebui să suporte consecinţele acestei vătămări? Aceasta este problema răspunderii[47].

Stiinţific, această întrebare nu comportă o solutie universală şi etern valabilă; răspunderea este un fapt social. Ea se rezumă în reacţia trezită de o acţiune pe care societatea de la locul şi timpul săvârşirii acesteia o socoteşte condamnabilă.

Aşa cum domeniul dreptului şi al moralei se interferează şi domeniul răspunderii morale interferează cu cel al răspunderii juridice. Ambele au un miez comun.

Sub aspectul răspunderii juridice, reacţia colectivă a urmărit la început pedepsirea făptaşului, apoi restabilirea, în folosul victimei, a situaţiei anterioare vătămării suferite de acesta, adică repararea.

De-a lungul vremii, instituţia răspunderii a fost reglementată în funcţie de gradul de dezvoltare socială şi de nevoile apărute în raport cu aceasta.

Principiul răspunderii civile întemeiat pe greşeală, întemeiat de Domat la 1804 ca o regulă universală[48], a cunoscut un declin constant.

Încă din 1897 Louis Josserand vorbeşte de „prejudicii anonime”constatând că „responsabilitatea pentru fapta lucrului are ca sursă primară nu o noţiune de drept ci considerente de echitate”[49], totodată constatând că „teza subiectivă a răspunderii devine insuficientă, trebuind să lase loc unei concepţii mai largi, mai bine adaptate noii societăţi, în care răspunderea se separă de culpă”[50].

Teoria riscului îşi face tot mai mult loc în doctrina franceză, ca o expresie a principiului Ubi emolumentum est ibi onus debet esse, potrivit căruia, cel care a avut un folos de pe urma unei activităţi, trebuie să-şi asume şi consecinţele produse de acea activitate (teorie căreia i s-au adus critici pertinente).[51] Concomitent, se propune o culpă obiectivă, golită de conţinut moral, întorcându-se, tot mai mult, spre interesele legitime ale victimei care trebuie indemnizată.

Un alt autor propune teoria garanţiei (B. Starck)[52], considerând că problema răspunderii ţine de conflictul între dreptul de a acţiona al autorului prejudiciului şi dreptul la securitate al victimei. Pentru a rezolva această problemă trebuie să se ţină seama de interesele contrare ce se află în joc. Când este vorba de o atingere a integrităţii corporale, a libertăţii persoanei sau a integrităţii bunurilor ce-i aparţin, acesta este dreptul care contează.[53]

Teoria este, cu adevărat, seducătoare[54]. Ea a fost receptată şi de doctrina românescă[55] şi chiar şi de jurisprudenţă pe alocuri dar nefiind consacrată legislativ.

În esenţă, marile direcţii[56] ale răspunderii civile delictuale sunt:

-       un declin evident al răspunderii individuale,

-       o socializare a faptei, prejudiciului şi cauzalităţii,

-       un proces de obiectivare a răspunderii (multe din ipotezele acesteia nemaiputând fi explicate de culpă).

Pentru dreptul românesc, confruntat cu perspectiva unui nou Cod civil, este necesară o dezbatere privind coordonatele răspunderii civile delictuale. Cu atât mai mult cu cât se prefigurează o nouă reglementare şi pentru răspunderea magistraţilor.

În concepţia clasică a doctrinei româneşti, fapta omului care a cauzat altuia prejudiciu nu poate fi decât ilicită şi culpabilă şi astfel trebuie sancţionată.

Aceeaşi concepţie se observă şi la nivelul opiniei publice care, în momentul de faţă, parcă mai mult decât oricând, este asiduu influenţată de tot mai multe articole, ştiri şi emisiuni  mass media care enunţă tot mai aprig ideea că magistraţii trebuie să răspundă patrimonial pentru prejudiciile generate de erorile judiciare.

Într-un astfel de moment, este imperios necesară o dezbatere publică în care cei avizaţi să aducă în discuţie problemele ce au fost puse la nivelul statelor privind răspunderea magistraţilor; dacă este oportună o astfel de răspundere şi la ce ne ajută pe noi ca societate. Nu cumva este doar o dorinţă aprigă de a determina pe cineva anume să plătească pentru  un prejudiciu care de multe ori este greu de obţinut din partea statului? Nu se produce mai degrabă, la nivelul opiniei publice, o confuzie între cele două puteri ale statului: cea executivă şi cea judecătorească?

Este firească dorinţa justiţiabilului de a fi despăgubit pentru prejudiciile ce i s-au adus prin erorile judiciare dar cine trebuie să plătească pentru aceasta? Statul, ca cel ce organizează activitatea judiciară, sau magistratul care dă soluţiile?

Astfel, trebuie ca şi la nivelul opiniei publice din România să se declanşeze o dezbatere serioasă privind existenţa sau nu a răspunderii magistraţilor şi efectele generate mai ales în situaţia în care se ajunge la concluzia că magistraţii trebuie să răspundă patrimonial.

Se pune problema dacă şi în cazul magistraţilor care înfăptuiesc un serviciu public de interes naţional, cu efecte în planul independenţei unei naţiuni şi în chiar nucleul unui stat de drept,  mai putem vorbi de răspunderea civilă ca sancţiune pentru cel ce îşi îndeplineşte funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Consider că este extrem de periculoasă o astfel de abordare în ceea ce priveşte răspunderea civilă a magistraţilor prin care se doreşte cu tot dinadinsul ca aceştia să răspundă patrimonial.

Desigur că magistratul nu poate constitui o categorie privilegiată, beneficiară a unei imunităţi totale, inclusiv în plan civil, totuşi răspunderea civilă este necesar a fi privită şi prin prisma scopului ce se doreşte a fi urmărit.

Probleme ridicate în doctrină, privitor la răspunderea civilă a magistraţilor.

În literatura juridică s-au formulat două interogaţii privind răspunderea  pentru deciziile pe care le iau magistraţii în exerciţiul funcţiunii:

  1. 1. Poate fi ţinut să răspundă statul pentru deciziile luate de magistraţi?
  2. 2. În ipoteza afirmativă, atunci când statul răspunde pentru deciziile (hotărârile) acestora, va avea el (va fi necesară) o acţiune recursorie împotriva magistraţilor?

La Congresul Uniunii Internaţionale a Magistraţilor care a avut loc la Macao[57] în anul 1989,   s-au discutat aspectele raporturilor judecătorului cu executivul, dacă judecătorul este în întregime independent în raport cu guvernul şi alte aspecte pe care le vom aborda şi noi.

O primă problemă ridicată, a fost aceea  „dacă judecătorul poate fi răspunzător pentru deciziile pe care le ia faţă de justiţiabili”. Subsecvent, au apărut alte două probleme:

Poate fi ţinut să răspundă statul pentru deciziile luate de judecători?

Dacă – da, atunci va avea statul o acţiune recursorie împotriva judecătorilor?

Întrebările sunt formulate cu referire strictă la judecători, aceştia de fapt pronunţând hotărârile ce conţin eroarea judiciară. Desigur  că întrebările pot fi reformulate şi cu privire la procurori. De asemenea şi răspunsurile.

În ceea ce priveşte răspunderea judecătorilor pentru hotărârile pe care le pronunţă, modul în care s-a dat un răspuns în această chestiune este diferit[58]:

-       pentru anumite state,  această responsabilitate este exclusă (în special în Marea Britanie);

-        pentru altele,  ea există fără nici o limită;

-       pentru o a treia categorie ea nu este acceptată decât în cazuri bine determinate.[59]

Pentru ţările în care această responsabiliate este exclusă, justificarea acestei poziţii este fundamentată pe ideea că în felul acesta ar fi pusă în discuţie independenţa judecătorilor pentru că,  judecătorul care ştie că este posibil să-i fie intentată o acţiune în răspundere poate fi tentat să judece în funcţie de un criteriu subiectiv de asumare a celor mai mici riscuri. Iar de aici nu mai este decât un pas până se ajunge la concluzia că riscurile sunt mai mult sau mai puţin importante după cum, una sau alta dintre părţi este mai puternică din punct de vedere financiar. Spre exemplu: o societate comercială care dispune de capital şi alte resurse financiare şi materiale importante – care va putea oricând să introducă o acţiune în despăgubiri – va fi, în această privinţă, mai de temut decât  o persoană fizică oarecare, lipsită de posibilităţi. Ca atare, este de temut, s-a spus, instalarea  unei psihoze de bănuieli de parţialitate.[60]

În plus, dacă magistratul trebuie să compară înaintea colegilor săi, trebuie, de asemenea, să existe temerea că dacă reclamantul în acţiunea în răspundere nu obţine ceea ce a cerut, va exista suspiciunea că judecătorii, în mod deliberat, şi-au acoperit colegul.

În privinţa răspunderii statului pentru deciziile pronunţate de judecători, s-a pornit de la întrebarea: constituie corpul magistraţilor un organ de stat ?

Răspunsurile au fost două. Unul din răspunsuri a fost negativ (cel al raportorului canadian) şi de aici, concluzia: statul nu poate fi făcut  răspunzător pentru actele judecătorilor.

Raportorul  Marelui Ducat al Luxemburgului a dat un răspuns afirmativ şi chiar a expus sistemul instituit printr-o lege din 1988 potrivit căreia „activitatea judiciară este un serviciu pe care îl asigură statul, ceea ce implică şi răspunderea acestuia”.[61]

Cea mai mare parte a statelor admit răspunderea statului pentru prejudiciile aduse justiţiabililor de către magistraţi. În cazurile în care răspunderea judecătorului poate fi pusă în discuţie, soluţiile sunt diferite: fie judecătorul este cel care, personal, este răspunzător faţă de terţii victime ale actelor sale, fie că judecătorul nu poate fi acţionat în justiţie,[62] fie statul are o acţiune în regres faţă de magistrat.

Cea de a doua chestiune supusă dezbaterii: dacă statul ţinut răspunzător, poate avea o acţiune recursorie contra judecătorului.

Dacă statul răspunde pentru o culpă a judecătorului, se poate întoarce contra acestuia pentru a obţine rambursarea sumelor la care a fost condamnat. Deci, s-a spus, posibilităţile de presiuni indirecte asupra judecătorului sunt mari. Ele vor fi cu atât mai multe cu cât cazurile în care răspunderea statului este antrenată, legată de hotărârile judecătorilor şi sunt mai mult sau mai puţin datorate exclusiv unor culpe.[63]

Răspunsurile date la această problemă sunt necesar condiţionate de răspunsurile date chestiunilor precedente.

Ţările care consideră că judecătorii nu pot fi traşi la răspundere pentru nici un motiv, vor răspunde că nu poate exista nici o acţiune recursorie a statului contra judecătorilor, chiar şi în situaţia în care statul ar putea fi responsabil (acesta este cazul Portugaliei, Canadei, Maltei, Irlandei, Marii Britanii).[64]

Fiind o chestiune extrem de delicată, necesită un studiu ceva mai aprofundat şi aşa cum am mai afirmat, aceste probleme privind răspunderea trebuie să le privim şi din perspectiva rolului pe care trebuie să-l îndeplinească justiţia iar pentru a şi-l împlini cu succes este necesar, aşa cum tuturor ne place să afirmăm, să avem o justiţie independentă.

Pentru România, dacă ne referim strict la această materie, din reglementările în vigoare constatăm numeroase neajunsuri; pe alocuri iau naştere anumite confuzii, ba chiar opinii diferite uneori.

Desigur că este greu să adaptezi un sistem de drept în acelaşi ritm în care au loc schimbările extrem de dinamice din societate. Cu atât mai greu este pentru un magistrat să ia decizii când normele în vigoare nu sunt clare, corelate şi uşor de aplicat. Cu atât mai mult[65] cu cât va apăsa o grijă în plus asupra sa: să nu ia decizii greşite pentru a nu fi pasibil a răspunde financiar, cu sume mari, ce-l pot dezechilibra din punct de vedere material.

Pornind astfel, ne-am propus a aborda pe larg problema răspunderii civile a magistratului pentru erorile judiciare şi a găsi o justificare pertinentă a existenţei acestei răspunderi, căutând să aflăm care este rolul acesteia şi care sunt efectele ei. Până la urmă, dacă se justifică o astfel de răspundere în condiţiile în care aceasta poate afecta, într-un mod oricât de mic, independenţa magistratului.

Pentru aceasta este necesar să analizăm dispoziţiile în vigoare privind atât răspunderea statului cât şi pe cea a magistratului pentru erori judiciare.

4.    Reglementările în vigoare privind răspunderea civilă a statului şi a magistratului.

De lege lata, avem:

  • Ø Constituţia României[66] care reglementează cadrul general, atât al răspunderii statului cât şi al răspunderii magistraţilor.

Art. 52 -Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

Alin. (3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

  • Ø Legea nr. 303/2004  privind statutul judecătorilor si procurorilor reglementează astfel:

ART. 94 – felurile răspunderii magistraţilor.

(1)Judecătorii si procurorii răspund civil, disciplinar si penal, în condiţiile legii.

ART. 96 reglementează diferit. Astfel:

¨        răspunderea statului, fără nici o distincţie (între procesele  penale/altele)

(1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

¨        răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs, de către acesta, statului şi dreptul statului la acţiune împotriva magistratului (nici aici nefăcându-se nici o distincţie).

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţa sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

¨        repararea prejudiciului - situaţiile şi modul în care persoana îndreptăţită se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubire împotriva statului:

®   pentru erori judiciare săvârşite în procesele penale:

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

®   pentru erori judiciare săvârşite în alte procese decât procesele penale:

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite in alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât in cazul in care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită in cursul judecaţii procesului si dacă aceasta fapta este de natura sa determine o eroare judiciară.

*

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai impotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

După cum observăm, Constiuţia şi Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor stabileşte condiţiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare. Astfel vorbim de două instituţii diferite:

  1. Răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare.
  2. Răspunderea patrimonială a magistraţilor.

Este necesar să facem o menţiune. Constituţia României, înainte de revizuire, la art. 48. alin. 3, prevedea instituţia răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare  însă era limitată numai la erorile judiciare săvârşite în procesele penale. După revizuire nu s-a mai prevăzut expres răspunderea pentru erorile judiciare comise în procesele penale, de această dată, textul constituţional nemaifăcând nici o distincţie sub acest aspect. Noul text a fost interpretat în sensul extinderii răspunderii şi la erorile judiciare comise şi în alte procese decât cele penale. [67]

Pentru răspunderea patrimonială a statului şi magistraţilor pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, pe lângă reglementările mai sus arătate, aşa cum ne şi face trimitere art. 96, alin. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penală.

  • Codul de procedura penală.

Capitolul IV – Repararea pagubei materiale[68] sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal:

Art. 504, alin. 1-4, care prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;

Art. 505, alin. 1-4, care prevede felul şi întinderea reparaţiei;

Art. 506, alin. 1-4, reglementează acţiunea pentru repararea pagubei ce poate fi pornită de către persoana „ îndreptăţită”;

Art. 506 – acţiunea în regres.

Pentru răspunderea patrimonială a statului şi magistrţilor pentru erori judiciare „săvârşite în alte procese decât cele penale”, în afara celor reglementate de Legea 303/2004, nu există o altă reglementare specială ceea ce a determinat, cum vom vedea, ca unii autori să facă trimitere la răspunderea civilă delictuală.

II.  Natura juridică a răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor.

Observând reglementările evocate mai sus, constatăm următoarele:

1. Atât Constituţia cât şi Legea 303/2004 privind statutul magistraţilor, reglementează două tipuri de răspundere patrimonială:

  • Răspunderea statului pentru erori judiciare care este unică, indiferent  dacă eroarea a fost săvârşită în cadrul unui proces penal sau în cadrul unui alt tip de proces (art. 96 alin 1) şi
  • Răspunderea magistratului care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

2. Cele două tipuri de răspundere (a statului şi a magistratului), au acelaşi izvor – eroarea  judiciară săvârşită în:

-  Procesele penale sau

-  În alte procese decât cele penale.

3. Dreptul la repararea prejudiciului şi modul în care acesta poate fi exercitat de către persoana vătămată este reglementat diferit, după cum a luat naştere:

-       fie ca urmare a unei erori săvârşite în cadrul procesului penal, caz în care dreptul la repararea prejudiciului poate fi exercitat conform cu dispoziţiile Codului de Procedură Penală;

-       fie ca urmare a unei erori săvârşite în cadrul altor procese decât cele penale, caz în care se aplică prevederile articolului 96 alineatul 4 din Legea 303/2004.

4. Dacă statul acoperă prejudiciul persoanei vătămate conform cu reglementările în vigoare (art. 96, alin. 7), statul se poate îndrepta împotriva procurorului sau judecătorului cu o acţiune în despăgubiri. Cu alte cuvinte, numai în situaţia în care persoana vătămată şi-a exercitat dreptul său şi desigur numai după ce aceasta a fost despăgubită, în condiţiile legii, statul se poate îndrepta împotriva magistratului.

5. Dreptul statului la acţiunea în despăgubiri împotriva magistratului este lăsată la latitudinea acestuia, aşa cum ne lasă legiuitorul să înţelegem din dispoziţiile articolului 96, alineatul 7: „…statul se poate îndrepta cu acţiunea în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului …”.

A. Răspunderea patrimonială a statului.

Din analiza textelor de lege menţionate şi a celor de mai sus, putem extrage câteva concluzii importante:

  • Ø Răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale are aceeaşi natură juridică cu răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale.[69] Considerăm că este vorba de una şi aceeaşi răspundere, legiuitorul nediferenţiindu-le decât după izvorul lor.

Temeiul răspunderii patrimoniale a statului considerăm că este dat de faptul că statul este cel ce administrează activitatea justiţiei, motiv pentru care deficienţele de orice natură îi sunt imputabile, fie că vorbim de formarea magistraţilor pe de o parte, fie că vorbim strict, din punct de vedere administrativ, de modul în care organizează justiţia (plecând de la finanţare şi mergând până la modul de organizare propriu-zisă a instanţelor şi a altor instituţii ce contribuie la buna funcţionare a justiţiei).

În sprijinul celor de mai sus, un argument puternic – după cum multe pagini s-au scris în literatura juridică privitor la cele trei funcţii ale aceleiaşi puteri a statului sau despre cele trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească – este dat de faptul că tot statul este cel ce o finanţează (puterea executivă) dar şi de faptul că tot statul este cel ce elaborează politicile după care funcţionează justiţia (puterea legislativă, puterea executivă).

Astfel, considerăm că statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului fie altor persoane ce concură la săvârşirea unor erori judiciare, dar şi pentru prejudiciile produse de o organizare defectoasă a justiţiei. Suntem de părere că statul trebuie să răspundă şi pentru prejudiciile imputabile altor persoane decât magistratului deoarece eroarea judiciară ce se produce în urma oricărui tip de proces (penal sau civil) este, pe de o parte, conţinută de o hotărâre judecătorească, pe de altă parte, persoana vătămată va pleca cu sentimentul că suportă o nedreptate din partea justiţiei, aceasta – de cele mai multe ori – neputând accepta sau înţelege că nedreptatea se datorează altcuiva şi nu magistratului care a pronunţat hotărârea. Desigur că în această situaţie statul trebuie să se îndrepte împotriva celui care a provocat producerea erorii judecătoreşti atât pentru a-şi recupera daunele – de data aceasta având ca temei răspunderea civilă delictuală – cât şi pentru a da justiţiabililor sentimentul de încredere că justiţia este dreaptă.

În ceea ce priveşte acţiunea ce o poate statul îndrepta împotriva judecătorilor sau procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, va face subiectul unei secţiuni dedicate acesteia, în paginile următoare.

Revenind, instituţia răspunderii patrimoniale a statului, neavând o reglementare unitară, este de natură să producă multe confuzii în aplicarea ei, să ducă la crearea unor percepţii precum lipsa de echitate, la sentimentul de injustiţie (lucru extrem de negativ, de natură să aducă grave prejudicii, şi nu numai de imagine, justiţiei), ba chiar să dea naştere la opinii diferite în doctrină.

Spre exemplu, în opinia mai multor autori, răspunderea statului pentru erorile judiciare se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale[70], opinie la care nu achiesăm.

Înainte de a fi reglementată răspunderea civilă, atât a statului cât şi a magistratului, într-o lege specială, desigur că singura soluţie pentru angajarea răspunderii era să se recurgă la normele dreptului comun, adaptându-se fiecăreia din situaţiile ivite.

În prezent, în condiţiile în care există o reglementare specială, chiar şi lapidară cum este Legea 303/2004 (cu modificările ulterioare) trebuie să aplicăm prevederile acesteia.

Dincolo de acest fapt, un alt argument important, după o analiză sumară, este dat de faptul că hotărârile judecătoreşti sunt acte jurisdicţionale[71] şi nu fapte ilicite delictuale, astfel că nu poate fi vorba  de o răspundere civilă în temeiul art. 998 Cod Civil pentru a fi justificată o răspundere civilă delictuală. Mai mult decât atât, aceste acte jurisdicţionale sunt date de către magistraţi în exerciţiul funcţiei lor; în îndeplinirea atribuţiilor ce le-au fost conferite de lege. Astfel că, nu putem vorbi de o faptă ilicită în sensul dat de doctrină privind răspunderea civilă delictuală.

Conform constituţiei, statutului şi altor legi speciale, magistraţii – în calitatea lor de judecători şi procurori – îşi îndeplinesc atribuţiile specifice funcţiei lor şi numai în exercitarea acestora putem vorbi de producerea unei erori judiciare. Eroarea judiciară este cuprinsă în actele îndeplinite de judecători sau procurori (în hotărârile date de judecători, în ordonanţe date de către procurori). Cu alte cuvinte, nu putem vorbi de o răspundere civilă delictuală având drept cauză o faptă ilicită, culpabilă şi prejudiciabilă a procurorului sau a judecătorului ]n această calitate. În cazul magistraţilor este important să observăm că fapta care aduce prejudicii justiţiabilului poate fi săvârşită numai în exercitarea atribuţiilor ce le revin, fie în mod intenţionat (cu rea credinţă) greşit, fie prin îndeplinirea cu neglijenţă a îndatoririlor ce-i revin, fie chiar prin neîndeplinirea acestora, printr-o inacţiune – denegarea de dreptate.

Mai mult decât atât, îndeplinindu-şi în mod corect – legal – activitatea, magistratul poate da soluţii greşite fără a i se putea imputa acestuia vreo vină. După cum s-a afirmat, pot exista diferite situaţii în care alţi factori sau alte persoane pot fi făcute responsabile pentru soluţiile prejudiciabile date de judecători sau procurori[72]. Este şi raţiunea existenţei căii extraordinare de atac a revizuirii, spre exemplu.

  • Ø Ceea ce legiutorul a reglementat diferit dar care nu aduce diferenţe de natură în instituţia răspunderii civile a statului este eroarea judiciară.

-       Eroarea judiciară săvârşită în procesele penale este reglementată de Codul de Procedură Penală unde avem situaţiile expres şi limitativ prevăzute. Angajarea răspunderii patrimoniale a statului are loc numai în cazurile expres prevăzute de art. 504. Cod procedură penală.[73]

Potrivit articolului mai sus menţionat, două sunt situaţiile care dau dreptul la repararea pagubei; cu alte cuvinte, se consideră a fi eroare judiciară numai în următoarele două situaţii:

a)          când o persoană a fost condamnată definitiv şi în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare (art. 504 alin. 1 Cod procedură penală);

b)         când o persoană a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal (art. 504 alin. 2 Cod procedură penală).

Înainte de a fi modificat prin Legea nr. 281/2003, art. 504 Cod procedură penală,  în alin. 3 prevedea şi o condiţie negativă ce trebuia îndeplinită de persoana căreia i s-a adus un asemenea prejudiciu şi anume aceea de a nu fi contribuit intenţionat la producerea erorii, pentru  a avea dreptul la repararea pegubei materiale sau a daunei morale. Deşi legiuitorul nu a mai prevăzut expres o astfel de condiţie, considerăm că totuşi ea trebuie îndeplinită. Cu atât mai mult cu cât este reglementată de Legea 303/2004 care, la art. 96 alin. 5 prevede: că persoana care a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare, nu este îndreptăţită la repararea pagubei.

În condiţiile în care, în mod intenţionat sau din culpă gravă a celui prejudiciat s-a produs eroarea, nu mai poate fi vorba de o eroare ce se datorează exclusiv magistratului, chiar dacă acesta dă soluţiile prejudiciabile. Astfel, cel prejudiciat nu mai poate fi recompensat pentru prejudiciile suferite, culpa aparţinându-i în tot sau în parte.

În sprijinul afirmaţiilor de mai sus, evocăm art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a Drepturilor Omuluicare prevede că în „cazul în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut este imputabilă în tot sau în parte” victimei erorii, atunci aceasta este exceptată de la despăgubire.

Privitor la aceasta, în literatura juridică s-a afirmat faptul că atitudinea pasivă a învinuitului sau inculpatului care nu încearcă să-şi dovedească nevinovăţia, este o comportare îngăduită de legiuitor (art. 66 Cod procedură penală) şi ca atare nu poate fi încadrată în situaţiile de mai sus[74].

Dimpotrivă, dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte o faptă pe care nu a comis-o, inducând în eroare organele judiciare, hotărârea ce recunoaşte eroarea judiciară nu poate motiva o acţiune pentru repararea prejudiciului.

Observând atent reglementarea actuală a alin. 1 din art. 504 Cod procedură penală, constatăm că atunci când se pronunţă o hotărâre definitivă de achitare a unei persoane, în urma rejudecării cauzei (pe calea controlului ierarhic), conchidem că s-a produs o eroare judiciară printr-o condamnare pe nedrept a acesteia. Pentru ca persoana condamnată pe nedrept şi mai apoi achitată prin hotărâre definitivă să se poată îndrepta cu o acţiune împotriva statului, acesteia trebuie să i se fi adus un prejudiciu de natură morală sau materială, titularul acţiunii trebuind să facă dovada existenţei prejudiciului.

Întru totul diferit se pune problema existenţei erorii conform alin. 2 din art. 504 Cod procedură penală. Eroarea judiciară exisă dacă se produce în urma luării uneia din măsurile preventive prevăzute, măsuri care au fost luate nelegal, după cum este expres prevăzut de dispoziţia invocată şi este confirmată fie de o ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, fie printr-o ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru existenţa autorităţii de lucru judecat (alin. 3 din art. 504 Cod procedură penală, cu referire strictă la art. 10, alin. 1, lit. j. Cod procedură penală). Totodată, privarea sau restrângerea de libertate mai poate fi stabilită şi prin hotărâre dată de instanţa de judecată prin care se revocă măsura dispusă nelegal sau prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10, alin 1,      lit. j).

Cu alte cuvinte, doar dacă nu s-au respectat toate condiţiile prevăzute de lege la luarea uneia din măsurile preventive putem vorbi de eroare judiciară şi nu atunci când se constată că măsura a fost luată pe nedrept.

Considerăm că pot exista situaţii în care organul judiciar, conform tuturor elementelor din cauză existente la un moment dat, să aprecieze că se impune luarea unei măsuri restrictive sau privative de libertate şi toate condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii să fie întrunite. Ulterior, pot apărea elemente noi în cauză care să releve că măsura nu se mai impune, din diferite motive. Astfel se ajunge la revocarea imediată a măsurii. În astfel de situaţii, considerăm că, dacă a fost luată cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege şi cu respectarea tuturor drepturilor conferite de legiuitor persoanei în cauză, măsura se constată a fi, cel mult, nedreaptă dar nu putem spune că este nelegală. Ca atare, persoana s-a supus rigorilor impuse de lege pentru realizarea scopului procesului penal.

După cum s-a afirmat şi în literatura de specialitate, limitele aduse exercitării drepturilor persoanei implicate în soluţionarea unui proces penal nu trebuie să fie privite ca o încălcare sau abandonare a acestora ci ca un „eveniment cu caracter de excepţie”[75], la care limitele sunt determinate de lege şi folosite numai în caz de extremă necesitate.[76]

Desigur că este posibil ca după ce se constată, în urma administrării unor probe noi în cauză, că măsura nu se mai impune şi organul judiciar care a dispus-o nu ia măsuri imediate de revocare a măsurii, din acel moment persoana este îndreptăţită să ceară repararea pagubelor ce i s-au produs.

Altfel spus,  dacă o măsură preventivă se ia cu respectarea tuturor condiţiilor legale dar ulterior se constată, spre exemplu, că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10, alin. 1 Cod procedură penală, excepie făcând lit. j.) iar procurorul va revoca măsura, nu ne aflăm în una din situaţiile alin. 2 deoarece, măsura fiind luată în mod legal, nu poate însemna, în mod obligatoriu, că se produce o eroare judiciară.

Organul de urmărire penală care ia o măsură conform prevederilor legale, nu face altceva decât să-şi exercite atribuţiile funcţiei sale, el fiind obligat să acţioneze într-un anumit mod, în situaţile şi în condiţiile anume prevăzute de lege, motiv pentru care nu poate fi vorba de existenţa unei erori judiciare, chiar dacă, ulterior se constată că măsura a fost luată pe nedrept. Tocmai din acest motiv organul judiciar va revoca măsura.

Nu putem totuşi să nu subliniem faptul că şi în acele situaţii în care evidenţele îndeamnă la luarea unei astfel de măsuri preventive, organul judiciar trebuie să depună toate diligenţele, să-şi exercite rolul activ în luarea măsurilor deoarece libertatea persoanei este un drept fundamental al omului iar restrângerea acestui drept, îngrădirea lui, poate aduce serioase prejudicii persoanei.  De aceea, pentru a fi restrânsă libertatea persoanei sau pentru a o priva de libertate, nu este suficient să ne aşezăm la adăpostul reglementărilor legale şi să ne liniştim conştiinţa că ne-am îndeplinit atribuţiile conform legii.

Astfel, considerăm că numai în acele situaţii în care organul judiciar nu respectă prevederile legale putem vorbi de o eroare judiciară conform art. 504 alin. 2 Cod procedură penală.

Prin enumerarea actelor din art. 504, alin. 3 Cod procedură penală, legiuitorul indică toate acele posibilităţi de constatare a erorii judiciare, în funcţie de specificul fiecărei cauze.

Aşa cum este prevăzut de alin. 4 al aceluiaşi articol, poate fi angajată răspunderea statului şi în situaţia în care o persoană a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei. Şi în aceste cazuri este necesară constatarea situaţiei printr-un act din cele prevăzute de legiuitor în alineatul 3 şi pe care le-am enumerat mai sus.

-       Eroarea judiciară săvârşită în alte procese decât cele penale nu este definită în nici o reglementare în vigoare. Se impune de lege ferenda a fi reglementată, în mod unitar,  odată cu răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor. Teoretic[77], eroarea este o falsă ori greşită reprezentare a realităţii – „eroarea” ca antonim al noţiunii de „adevăr”[78]. „În materia la care ne referim, există eroare judiciară ori de câte ori instanţa pronunţă o hotărâre greşită în fond, cele stabilite de instanţă fiind contrare realităţii, cu condiţia ca acea hotărâre definitivă să fie desfiinţată ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de lege”.[79] O astfel de definiţie legală a erorii judiciare ar fi mult prea generală şi ar crea mari dificultăţi în aplicare . S-ar  impune o „definiţie” mult mai utilă şi clară. Legea ar putea face referire la motivele căilor extraordinare de atac enumerate de lege, respectiv, la cele apreciate de legiuitor că ar putea da naştere la erori judiciare.

  • Ø Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului este de asemenea reglementat diferit.

Pentru prejudiciile generate în cursul proceselor penale sau printr-o hotărâre judecătorească de condamnare pe nedrept sau de către o privare sau restrângere de libertate, avem dispoziţiile art. 504 din Codul de Procedură Penală, următorul articol stabilind felul şi întinderea prejudiciului iar art 506 stabileşte cine poate fi titularul acţiunii pentru repararea pagubei.

Prejudiciile ce au ca izvor alte procese decât cele penale, nu au o altă reglementare, în afara celor prevăzute în Legea 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, care condiţionează exercitarea dreptului, de către persoana vătămată, de existenţa răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului prin textul prevăzut la alin 4, art. 96[80].

Menţionăm faptul că  această situaţie a dat naştere la critici pertinente din partea unor teoreticieni sau chiar practicieni ai dreptului, la care achiesăm.

§   Criticile aduse modului în care este reglementat dreptul la repararea prejudiciilor.

În primul rând, în ceea ce priveşte dreptul persoanei prejudiciate în cadrul altor procese decât cele penale, observăm că este limitată răspunderea statului la existenţa unei condamnări penale sau a unei sancţionări disciplinare a magistratului.

După cum s-a afirmat, eroarea judiciară se referă la greşita judecare şi soluţionare a cauzei pe fond, care poate rezulta inclusiv din săvârşirea unei fapte penale de către magistrat, dar nu ar trebui să se limiteze la aceasta. „O astfel de reglementare  – afirmă autoarea citată-  nu corespunde scopului urmărit de legiuitorul constituant. Intenţia acestuia a fost de a limita răspunderea magistratului, iar nu pe cea a statului”[81].

A condiţiona dreptul persoanei la repararea prejudiciului de existenţa unei fapte penale săvârşite de magistrat, în timpul judecării procesului, înseamnă a restrânge nepermis de mult acest drept şi, aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Constituţională[82], ar lăsa posibilitatea ca multe erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate chiar de aceasta. De asemena, sub aspect subiectiv, legea condiţionează răspunderea statului de vinovăţia (chiar penală) a magistratului, ceea ce contravine însuşi scopului pentru care credem că a fost reglementeată această instituţie.

În opinia autoarei  I. Petre,  privitor la abaterea disciplinară săvârşită de către magistrat,  în timpul procesului, aceasta este o condiţie care nu are aplicabilitate, având în vedere că abaterile disciplinare nu sunt susceptibile de a duce la o greşită soluţionare a cauzei pe fond[83], deci la o eroare judiciară. Ne grăbim să precizăm că litera h. a art. 99 din Legea nr. 303/2004 unde, exercitarea funcţiei de magistrat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă constituie abatere disciplinară, ori tocmai în această situaţie legea prevede că statul se poate îndrepta împotriva judecătorului sau procurorului (în acest sens, enumerarea abaterilor disciplinare de la art. 99).[84]

Totuşi, repararea prejudiciului, de lege ferenda, nu trebuie condiţionată de existenţa vinovăţiei magistratului deoarece, aşa cum am mai arătat, sunt situaţii în care nu întotdeauna magistratul este vinovat de producerea lui.

În ambele situaţii, dreptul la repararea prejudiciului ia naştere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabileşte felul şi întinderea prejudiciului.[85]

Trebuie avut în vedere faptul că persoana căreia i s-a adus un prejudiciu are dreptul la despăgubiri materiale şi la daune morale în cazul erorilor ce s-au stabilit şi care au avut ca izvor  procesele penale pe când, pentru cele săvârşite în alte procese decât cele penale, legiuitorul a prevăzut numai repararea pagubelor materiale. Modalitatea de acoperire a prejudiciului se poate stabili în condiţiile dreptului comun[86].

Dacă în prima situaţie (generată de procesele penale) lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului,  în celelalte cazuri prevăzute de alineatul 4, art. 96 din Legea 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate.  Din textul evocat  rezultă că trebuie întrunite următoarele condiţii pentru ca o persoană să poată fi despăgubită:

  1. a. existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare penală definitivă a judecătorului sau a unei hotărâri definitive şi irevocabile de sancţionare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să existe un proces în care să se judece cu privire la o faptă penală sau disciplinară a magistratului);
  2. b. fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancţionat să fie comisă în cursul procesului (înţelegem prin aceasta o faptă în exercitarea atribuţiilor funcţei specifice de magistrat, în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);
  3. c. să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului şi eroarea judiciară;
  4. d. să existe o hotărâre definitivă prin care s-a stabilit răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară;

Privitor la punctul a. este necesar ca, de lege ferenda, să fie precizat şi în ce condiţii se va declanşa, după caz, una din aceste acţiuni, să fie prevăzut şi termenul de prescripţie pentru aceste acţiuni; mai degrabă dacă se vor aplica regulile de drept comun privind acţiunea penală sau cea disciplinară ori vor fi incidente alte condiţii. Considerăm că este necesar a fi prevăzute condiţii specifice pentru ca principiul celerităţii să fie respectat cu mai multă rigoare. Trebuie observat faptul că este posibil să curgă un termen nepermis de lung de la momentul în care se produce eroarea judiciară şi până la momentul în care persoana prejudiciată îşi va putea recupera prejudiciul.

Astfel, mergând pe firul logic al lucrurilor, dacă imaginăm o situaţie în care fapta  magistratului este de natură disciplinară, acţiunea se va declanşa conform prevederilor Legii 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii[87], titularul acestei acţiuni fiind chiar Consiliul Superior al Magistraturii. Potrivit prevederilor acesteia, înainte de declanşarea acţiunii propriu zise, se va desfăşura în prealabil, o cercetare obligatorie (art. 46) în cadrul căreia se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Rezultatul cercetării prealabile se înaintează comisiei de disciplină în termen de 60 de zile de la înregistrarea sesizării la Consiliul Superior al Magistraturii, iar în următoarele 20 de zile comisia de disciplină sesizează secţia corespunzătoare în vederea soluţionării acţiunii disciplinare.

După cum este prevăzut în textul legii, dacă vor fi necesare verificări suplimentare,  acestea se vor efectua iar rezultatul verificărilor suplimentare este înaintat în cel mult 30 de zile comisiei de disciplină. În acest caz, termenul de 20 de zile prevăzut la alin. (4) al art. 46 din Legea 317/2004, curge de la primirea rezultatului verificărilor suplimentare.

Conform alin. (8) din acelaşi articol menţionat mai sus, acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii.

În cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, Consiliul Superior al Magistraturii aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu circumstanţele personale ale acestuia.

Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele (art. 48):

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi încadrarea juridică a acesteia;

b) temeiul de drept al aplicării sancţiunii;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror;

d) sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării acesteia;

e) calea de atac şi termenul în care hotărârea poate fi atacată;

f) instanţa competentă să judece calea de atac.

Hotărârea poate fi atacată cu recurs.

Privitor la curgerea timpului, exercitarea acţiunii disciplinare trebuie să fie făcută înainte de a se împlini un an de la momentul producerii prejudiciului, drept ce este lăsat la latitudinea titularului acţiunii dacă îl va exercita sau nu, fără a fi făcute alte menţiuni. Apreciem că termenul de un an este un termen de decădere. Astfel, dacă acţiunea este exercitată  spre finalul termenului de 1 an, până la pronunţarea hotărârii şi rămânerea ei definitivă sau, dacă va fi atacată cu recurs până la pronunţarea acesteia, putem aprecia că este posibil să se depăşească, chiar şi cu câteva luni, termenul de un an de la momentul producerii prejudiciului.

Menţionăm faptul că deşi nu este titularul acţiunii disciplinare, persoana căreia i  s-a adus un prejudiciu poate face ea însăşi un act de sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii, fiind direct interesată a urmări finalizarea acţiunii pentru a şti dacă va îndeplini astfel una din condiţiile prevăzute de Legea 303/2004 pentru a-şi recupera prejudiciul.

În paralel, dacă nu chiar ulterior, persoana prejudiciată va trebui să pornească ea însăşi o acţiune, de data aceasta împotriva statului, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului şi întinderea prejudiciului. Din raţiuni legate de timp şi chiar economice, este de preferat ca în paralel să fie exercitată această acţiune, lucru care nu este interzis prin nici o reglementare. Din cu totul alte considerente este de preferat să se aştepte pronunţarea hotărârii dată de Consiliul Superior al Magistraturii deoarece, numai dacă va fi o hotărâre de condamnare se îndeplineşte una din condiţii, pentru a putea fi reparat prejudiciul.

Altfel, nu se mai justifică exercitarea acţiunii împotriva statului, fie ea favorabilă persoanei prejudiciate. Nu va folosi la nimic faptul că se constată eoarea judiciară şi se stabileşte cuantumul prejudiciului, în condiţiile în care o astfel de acţiune este costisitoare (din punct de vedere patrimonial şi nu numai – starea de tensiune, spre exemplu, de incertitudine) pentru cel prejudiciat.

Tentaţia este să considerăm că, de lege ferenda, se impune şi din punct de vedere procedural să existe o ordine a desfăşurării acestor acţiuni potrivit fiind ca acţiunea disciplinară (respectiv cea penală) să fie prima exercitată iar prin acţiunea de constatare a erorii judiciare să se constate şi existenţa hotărârii de condamnare disciplinară sau penală, după caz, dată împotriva magistartului. Altfel va fi necesară existenţa unei alte hotărâri judecătoreşti care să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor stabilite de lege pentru exercitarea dreptului la repararea prejudiciului. Dar, şi în această situaţie, pentru cel prejudiciat, timpul necesar pentru finalizarea tuturor acestor  proceduri va părea mult prea lung.

Însă, problema trebuie abordată dintru cu totul din alt unghi.

Conform actualei reglementări, cel prejudiciat va trebui să urmărească finalizarea fie a acţiunii penale fie a acţiunii disciplinare, după caz, va trebui să exercite acţiunea împotriva statului şi, mai apoi, o acţiune de constatare a îndeplinirii tuturor condiţiilor, conform legii, pentru recuperarea prejudiciului. În ambele situaţii (atât în cazul condamnării penale cât şi în cazul celei disciplinare) durata va fi destul de mare. Dar, dacă analizăm atent lucrurile, acesta nu ar fi cel mai rău lucru.

Dacă hotărârile vor fi de achitare a magistratului, atunci persoana prejudiciată nu va avea nici o altă posibilitate de recuperare a prejudiciului suferit, condiţionat fiind de existenţa condamnării penale sau disciplinare. Aceasta se constituie într-o altă critică ce se poate aduce acestor dispoziţii.

Să ne imaginăm pentru o clipă că ne aflăm în situaţia celui prejudiciat, după exercitarea primelor două acţiuni – cea împotriva magistratului şi mai apoi cea împotriva statului.

Sentimentul de neputinţă, copleşitor dealtfel, concurează cu alte sentimente precum cel de frustrare, de nedreptate care generează o stare de nesiguranţă justiţiabilului român. Această stare poate aduce serioase prejudicii în planul percepţiei justiţiei ca atare, cu repercursiuni în multe alte planuri.

Se naşte întrebarea: la ce bun o reglementare care mai degrabă pare să îngreuneze, chiar să împiedice recuperarea prejudiciului, decât să vină în ajutorul persoanei vătămate pentru a-şi exercita acest drept?

Mai mult decât atât, observăm că se naşte o discriminare între persoanele prejudiciate. Aşa cum am arătat şi mai sus, erorile judiciare se pot naşte nu doar din culpa judecătorului sau procurorului ci şi din alte cauze, independente de magistratul care a dat soluţia prejudiciabilă. Spre exemplu, în cauzele care au ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care magistraţii români au dat soluţii conforme cu practica şi doctrina privitor la cerinţa regulii unanimităţii în cazul acţiunii în revendicare, cum este cauza Lupaş contra României.

În astfel de situaţii cum va fi  sancţionat magistratul care a dat soluţii conforme cu opinia majoritară din doctrină  şi practică şi ce argumente de drept vor fi invocate? Va fi găsit vinovat judecătorul pentru că s-a conformat opiniei majoritare, sau nu?

Sunt chestiuni care îşi aşteaptă răspunsurile într-o viitoare reglementare.

În Proiectul codului de procedură civilă problema reparării prejudiciilor rezultate în urma altor procese decât cele penale nu este abordată. În ceea ce priveşte repararea prejudiciilor ce au drept izvor cauzele penale, Proiectul codului de procedură penală reglementează această chestiune dar într-un mod diferit de cea actuală. Astfel, la         art. 531 este prevăzut dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, iar la       art. 532 – dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.

Discuţiile referitoare la noua reglementare vor fi făcute într-o secţiune specială.

  • Ø Statul şi magistratul nu răspund solidar. Victima erorii judiciare poate chema în judecată exclusiv statul, prin ministerul Finanţelor Publice, neavând posibilitatea să se îndrepte direct împotriva magistratului.

Soluţia aleasă este una salutară. Nu trebuie lăsat magistratul la dispoziţia justiţiabililor. Motivele sunt multiple. Transformarea judecătorului în justiţiabil, pentru a-şi justifica hotărârile este una de natură să aducă atingere demnităţii acestuia în exercitarea funcţiei sale şi, mai mult decât atât, este de natură să determine anumite reţineri[88][89] din partea judecătorului, pentru a evita atari situaţii, afectându-i astfel independenţa. Desigur că o formă de control trebuie să existe, o anumită răspundere a celor ce sunt chemaţi să înfăptuiască justiţia. Magistratul trebuie să-şi asume responsabilitatea funcţiei dar totodată trebuie să fie liber de orice constrângere în luarea deciziilor.

  • Ø În oricare din situaţiile prevăzute de lege ne-am afla, după ce prejudiciul a fost acoperit de stat,  acesta se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Astfel, statul răspunde în locul magistratului pentru erorile judiciare, subrogându-se pentru a-l proteja pe magistrat, pe de o parte de „furia” celui vătămat într-un interes legitim sau într-un drept al său, iar pe de altă parte statul „se poate” îndrepta, împotriva magistratului găsit vinovat de o gravă neglijenţă sau rea-credinţă în exercitarea funcţiei sale, cu o acţiune civilă.[90]

Natura juridică a răspunderii statului.

Date fiind cele expuse mai sus, putem contura natura juridică a răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

  • Răspunderea statului are o reglementare constituţională (art. 52 alin. 3 din Constituţia României, aşa cum aceasta a fost revizuită) şi una specială dată de Legea 303 din 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările ulterioare.
  • Astfel, izvorul răspunderii statului îl consituie legea. Ea este angajată indiferent de situaţia ce o generează.
  • Răspunderea statului este o formă de garanţie a bunei funcţionări a serviciilor publice.
  • Statul, nefiind un  comitent  (în înţelesul dat de art. 1000 Cod civil) care să răspundă pentru fapta prepusului, răspunderea sa este angajată pentru fapta proprie: buna sau mai puţin buna organizare a justiţiei.
  • Răspunderea statului pentru erori judiciare este unică, indiferent  dacă eroarea a fost săvârşită în cadrul unui proces penal sau în cadrul unui alt tip de proces (art. 96 alin 1 din Legea 303/2004).
  • Modalităţile şi condiţiile în care poate fi antrenată sunt reglementate diferit.

-       Eroarea judiciară săvârşită în procesele penale este reglementată de Codul de procedură penală unde avem situaţiile expres şi limitativ prevăzute.

-       Eroarea judiciară săvârşită în alte procese decât cele penale nu este definită în nici o reglementare în vigoare. Legea 303/2004, prin art. 96 alin 4 o reglementează, în mod lapidar, vorbind de dreptul persoanei prejudiciate şi stabilind anumite condiţii necesare ce trebuie îndeplinite pentru ca statul să răspundă patrimonial.

  • Statul şi magistratul nu răspund solidar. În toate cazurile, statul este cel ce răspunde pentru erorile judiciare iar magistratul nu poate fi chemat solidar la răspundere. Din nici o reglementare privitoare la acest tip de răspundere nu rezultă acest fapt. Mai mult decât atât, raportul juridic dintre stat şi magistrat nu este unul de natură să dea naştere unei răspunderi solidare.
  • Răspunderea statului este (ar trebui, în unele cazuri) cea dintâi angajată. Răspunderea magistratului este una subsidiară şi doar atunci când se stabileşte că s-a produs datorită faptului că şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă
  • Eroarea judiciară trebuie să fie cuprinsă în actele îndeplinite de judecători sau procurori (în hotărârile date de judecători, în ordonanţe date de către procurori).
  • Victima erorii judiciare poate chema în judecată exclusiv statul, prin ministerul Finanţelor Publice, neavând posibilitatea să se îndrepte direct împotriva magistratului.
  • Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, conform art. 96 alin 8 din Legea 303/2004, este de un an[91].

B. Răspunderea civilă a magistratului şi acţiunea în despăgubire.

Prin răspunderea civilă a magistratului înţelegem obligaţia ce incumbă acestora de a repara prejudiciul cauzat prin exerciţiul funcţiei lor, în condiţiile stabilite de lege.

În ceea ce priveşte procedura angajării răspunderii magistratului, s-a exprimat opinia că ar trebui să fie întemeiată pe un ansamblu de norme procedurale de protecţie iar pentru judecători, în mod special, să existe o procedură specială privind competenţa şi condiţiile de promovare a acţiunii.[92] După cum vom evidenţia ulterior, s-a afirmat că în lipsa unei proceduri speciale obligatorii, pot apărea situaţii în care un judecător va trebui să fie judecat chiar la instanţa la care magistratul este încadrat.

În literatura de specialitate şi în practică s-au exprimat diferite opinii cu privire la natura juridică a răspunderii magistraţilor. Aceste opinii au fost exprimate, în cea mai mare parte, înainte ca legiuitorul să adopte Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Astfel, pentru a determina natura juridică atât a răspunderii statului cât şi a magistratului s-a plecat de la calificarea raportului juridic dintre stat şi magistrat; dintre judecător şi instanţa unde acesta este încadrat şi, respectiv, dintre procuror şi parchetul unde acesta îşi desfăşoară activitatea.

Într-o opinie[93], pornind de la statutul de persoană juridică a tribunalului în înţelesul dat de Decretul nr. 31/1954, s-a afirmat că există un raport de prepuşenie între magistrat şi tribunal, deşi magistratul nu încheie un contract de muncă. În susţinerea opiniei sale, autorul afirmă că nici nu este necesară încheierea unui astfel de contract întrucât acest act nu este necesar decât ad probationem şi nu ad validitatem iar magistratul este încadrat în muncă şi astfel „încadrarea în muncă generează subordonare iar subordonarea naşte prepuşenie”[94].

Tot astfel, Ministerul Justiţiei, prin Direcţia de resurse umane, şi-a exprimat poziţia în cuprinsul adresei nr. 15.425/02.03.2000, comunicând instanţelor judecătoreşti următoarele: „În conformitate cu art. 1000 alin. 3 din Codul civil, magistraţii şi personalul auxiliar vor răspunde pentru daunele cauzate justiţiabililor prin actele procedurale ilegale emise sub semnătura acestora.” .[95]

Într-o opinie contrară, prin Sentinţa civilă nr. 1051/2003 a Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a Civilă, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti care, chemat în judecată în calitate de pârât pentru fapta unui procuror ce a fost apreciată ca nelegală. S-a reţinut că pârâtul nu poate răspunde în calitate de comitent în raport cu procurorul care îşi desfăşura activitatea în cadrul Parchetului chemat să răspundă. [96] Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă.[97]

În doctrină, această opinie a mai fost argumentată şi prin faptul că magistraţii nu încheie un contract individual de muncă – instrumentum probationis – cu instanţa, ce are personalitate juridică şi în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, şi nici cu o altă autoritate. Raportul de muncă al judecătorului, s-a apreciat, este unul „atipic”.[98]

În sprijinul opiniei conform căreia nu există raport de prepuşenie între instanţa, respectiv parchetul în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea magistratul, s-a afirmat că acesta nu încheie la numirea sa în funcţie un contract de muncă cu un angajator, în înţelesul clasic al acestei noţiuni.[99] Magistratul este numit în funcţie de către Preşedintele României, la o anumită instanţă sau parchet. El este, aşa cum prevăd şi reglementările în vigoare, şi trebuie să fie (considerăm) independent şi inamovibil.

Atât judecătorii cât şi procurorii au drepturi şi le incumbă obligaţii ce au drept izvor legea sau regulamentul (cel al instanţelor judecătoreşti, respectiv al parchetelor) şi nu contractul de muncă. Sancţiunile disciplinare sunt stabilite de către Consiliul Superior al Magistraturii şi nu de către instanţa, respectiv parchetul, unde a fost numit în  funcţie. Eliberarea din funcţie, ca şi numirea magistartului, se face prin decret prezidenţial.[100]

Sunt câteva argumente ce ne duc spre concluzia că nici instanţa şi nici parchetul nu au calitate de comitenţi în raport cu magistratul.

Mai mult decât atât, instanţa sau parchetul, au personalitate juridică pentru a reprezenta cadrul organizatoric stabilit prin legea specială (Legea 304/2004).

Dacă ne raportăm direct la stat ca cel în sarcina căruia se află organizarea justiţiei şi la raportul acestuia cu magistratul, tot statul fiind cel ce asigură pregătirea acestuia, tot nu se poate vorbi de un raport de prepuşenie. Magistratul nu este un prepus al statului pentru aceleaşi considerente pentru care nu este un prepus nici al instanţei sau parchetului unde-şi desfăşoară activitatea.

Magistratul este independent şi în raportul său cu statul. Magistratul, în activitatea sa, se supune numai legii şi nu statului. Din faptul că legiuitorul a conferit statului calitate procesuală activă privind acţiunea în regres (în condiţiile Legii 303/2004, conform art. 96, alin. 7) împotriva magistratului care îşi exercită atribuţiile cu neglijenţă sau rea-credinţă, nu se poate concluziona că există o relaţie contractuală de prepuşenie.

Este lipsit de relevanţă faptul că statul se îndreaptă împotriva magistratului după ce a acoperit daunele ce s-au produs justiţiabilului în urma comiterii erorii judiciare[101]. Ceea ce este important este faptul că statul organizează justiţia şi este firesc ca tot el să garanteze buna funcţionare a acesteia şi să suporte şi costul „erorilor” săvârşite, răspunderea statului fiind o formă de garanţie a bunei funcţionări a serviciilor publice.[102]

Practic, statul nu este comitent – în înţelesul dat de art. 1000 Cod civil – care să răspundă pentru fapta prepusului. Statul răspunde pentru propria sa faptă: buna sau mai puţin buna organizare a justiţiei. Dacă admitem că magistratul trebuie să fie un prepus, atunci el trebuie să se supună doar legii.

În sens contrar[103], s-a afirmat că temeiul răspunderii statului este tocmai acest raport de prepuşenie dintre stat şi magistrat, tot acesta constituind şi temeiul pentru existenţa acţiunii în regres a statului împotriva judecătorilor şi procurorilor care-şi exercită funcţia cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă. Aceeaşi autoare califică răspunderea statului ca fiind una obiectivă, fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale, pe ideea de risc şi garanţie a activităţii.

*

Se apreciază, în literatura juridică, în opinia mai multor autori[104], că reglementarea instituţiei privind răspunderea civilă a judecătorilor şi procurorilor este una de natură să aducă efecte benefice asupra responsabilizării magistraţilor în desfăşurarea activităţii lor şi chiar asupra credibilităţii acestora. Sunt şi autori care, dimpotrivă, văd în această instituţie, o presiune în plus ce apasă asupra magistraţilor[105].

Sub anumite aspecte, instituţia răspunderii magistratului, prin modul în care a fost reglementată în legislaţia românească, se află în concordanţă cu normele prevăzute de documentele europene. Astfel, se respectă Principiul 4 pct. 1.6 din Principiile de la Milano conform cu care „… judecătorii nu pot fi, personal, obiect al unei acţiuni civile pentru abuz sau neglijenţă în exercitarea justiţiei”.

Tot astfel şi Principiul 5 pct. 5.2. din Carta  Europeană privind Statutul Judecătorilor care, pe de o parte, prevede „responsabilitatea  pecuniară, civilă a judecătorului sau judecătoarei”, precum şi faptul că „statul, în raport cu victima, este în toate ipotezele garantul reparării prejudiciului” iar pe de altă parte, posibilitatea statului „de a cere, într-o limită stabilită de statut, recuperarea reparaţiilor pe calea unei acţiuni jurisdicţionale”, dacă prejudiciul este „rezultatul unei necunoaşteri grave şi nescuzabile, de către judecător sau judecătoare a regulilor conform căreia îşi exercită funcţia”.

În Expunerea de motive a Cartei  Europene privind Statutul Judecătorilor s-a arătat că exigenţa de a fi vorba despre o greşeală grosolană şi de neiertat, caracterul jurisdicţional al acţiunii în rambursare trebuie să constituie garanţii semnificative pentru a evita o deturnare eventuală a procedurii. O garanţie suplimentară este constituită de acordul prealabil la sesizarea jurisdicţiei competente, pe care trebuie să-l dea instanţa menţionată la punctul 1.3 şi anume instanţa independentă de puterea executivă sau de puterea legislativă (în cazul nostru – Consiliul Superior al Magistraturii).

După cum s-a observat[106], angajarea răspunderii magistratului este aproape imposibilă. Există o multitudine de condiţii  şi etape ce trebuie parcurse astfel încât dreptul statului la despăgubiri este aproape imposibil de realizat.

Reglementarea acestei instituţii, este evident, s-a dorit aşa fel reglementată încât să să nu afecteze activitatea magistraţilor sau să constituie premisele unor presiuni suplimentare. Considerăm că s-a reuşit dar mai degrabă printr-o  normă lapidar reglementată. Aceasta deoarece credem că era necesar a se stabili, spre exemplu, cuantumul despăgubirilor, competenţa judecării acestor cauze, data de la care începe să curgă termenul unei astfel de acţiuni şi multe alte asemenea dispoziţii despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Natura juridică a răspunderii magistratului.

Conform dispoziţiilor Legii 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea civilă a magistratului, indiferent de izvorul  care i-a dat naştere, are aceeaşi natură juridică, aşa cum este prevăzută şi de Constituţie. Conchidem astfel şi din modul în care a fost reglementată de către legiuitor.

Astfel cum am arătat într-un capitol precedent, nici Constituţia,  nici legea (a se vedea art. 94 şi art 96 alineatele 1 şi 2) nu distinge altfel, conferindu-i răspunderii civile a magistratului următoarele caractere ce vor fi evidenţiate mai jos.

  1. 1. Răspunderea materială are un caracter subsidiar[107] şi este angajată în momentul în care statul a acoperit prejudiciul ce a fost generat de eroarea judiciară. Astfel, după exercitarea acţiunii în despăgubiri îndreptată împotriva statului şi  în urma constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru ca statul, prin Ministerul de Finanţe, să acopere prejudiciul, prin reptrezentanţii aceluiaşi minister, statul se poate îndrepta împotriva magistratului. Cu alte cuvinte, se angajează mai întâi răspunderea statului, cea a magistratului angajându-se numai ulterior, dreptul satului de a acţiona în justiţie pe magistratul neglijent sau care şi-a exercitat atribuţiile cu rea-credinţă luând naştere în momentul în care prejudiciul a fost acoperit.
  2. 2. Răspunderea se poate angaja doar dacă prin eroarea judiciară s-a dat naştere unui prejudiciu.
  3. 3. Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. 3 şi 4).
  4. 4. Eroarea  judiciară să fi fost săvârşită cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Aici se cuvine să menţionăm că nici de această dată legiuitorul nu a arătat ce înţelege prin  rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
  5. 5. Statul se poate îndrepta împotriva magistratului vinovat „după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6)”[108]. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puţin în situaţia în care persoana prejudiciată nu va introduce acţiune pentru repararea prejudiciului. Dar, chiar şi în această situaţie, considerăm că magistratul care şi-a exercitat funcţia cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă va răspunde pentru fapta sa dar răspunderea, de această dată va fi una disciplinară.[109]

Cu alte cuvinte, este lăsată la latitudinea statului posibilitatea de a exercita sau nu acţiunea în despăgubiri, această posibilitate prevăzută de legiuitor putând da naştere la arbitrariu din partea statului. Cu atât mai mult cu cât nu sunt prevăzute criteriile după care să se stabilească împotriva cărui magistrat se poate îndrepta statul şi împotriva căruia nu se poate îndrepta. Cum va fi făcută această departajare?

De lege ferenda, se impune a fi înlăturat caracterul aleatoriu al angajării răspunderii civile. Fie statul se va îndrepta în mod obligatoriu împotriva tuturor judecătorilor şi procurorilor pentru care a trebuit să plătească prejudiciile cauzate în urma producerii erorilor judiciare, fie nu va exercita acţiunea în răspundere împotriva niciunui magistrat.

Chiar şi în cazul în care statul, într-o viitoare reglementare, va trebui să se îndrepte împotriva oricărui magistrat care a săvârşit eroarea judiciară din culpa sa, tot se va menţine o situaţie inechitabilă. Aceasta, în situaţiile în care deşi s-a produs o eroare judiciară care aduce prejudicii unei persoane dar pentru care statul  nu va plăti prejudicii fie din motive datorate celui prejudiciat (nu doreşte sau nu poate intenta acţiunea din raţiuni de ordin personale) fie din necesitatea îndeplinirii multor condiţii greu de îndeplinit (art. 96 alin 4).

Cu alte cuvinte, dacă persoana prejudiciată fie pentru că nu doreşte, fie că nu cunoaşte faptul că se poate îndrepta împotriva statului pentru a-şi repara prejudiciul sau din alte raţiuni el nu intentează acţiunea în termenul de prescripţie, statul în acest caz nu va plăti nici un prejudiciu şi astfel nu se va naşte dreptul statului de a porni acţiunea în despăgubiri împotriva magistratului. În acest caz, chiar dacă se

Într-un alt exemplu, dacă eroarea a fost săvârşită de către un judecător datorită neglijenţei sale sau exercitării atribuţiilor cu rea-credinţă, prejudiciul va fi acoperit numai dacă, în prealabil, acesta va răspunde penal sau disciplinar. Astfel, dacă se stabileşte că pentru eroarea judiciară magistratul nu va răspunde nici penal nici disciplinar, deşi s-ar putea reţine reaua-credinţă sau grava neglijenţă, atunci statul nu va răspunde pentru prejudicii şi ca atare nu se poate îndrepta împotriva acestui magistrat.

În consecinţă, statul se va îndrepta numai împotriva unor magistraţi, împotriva altora nu, deşi în ambele situaţii s-a stabilit că erorile judiciare se datorează unei grave neglijenţe sau relei credinţe imputabile magistraţilor respectivi.

  1. 6. Având în vedere că legea nu defineşte reaua-credinţă şi nici neglijenţa gravă dar ţinând cont de faptul că vorbim de un element subiectiv, instanţa este cea care are căderea să stabilească această stare.[110]
  2. 7. Cuantumul în care va trebui să răspundă magistratul faţă de stat nu este stabilit. Astfel, statul va putea cere magistratului repararea întregului prejudiciu, ba chiar  şi acoperirea cheltuielilor de judecată.

Şi în acest caz, de lege ferenda, se impune ca legiuitorul să stabilească un mod de calcul pentru a determina cât din prejudiciul suportat de către stat va trebui acoperit de magistrat. Aceasta se impune deoarece acoperirea întregului prejudiciu este de natură să producă efecte negative nu doar magistratului ci şi justiţiei însăşi. Aceasta se va întoarce ca un bumerang chiar împotriva statului, în calitate de organizator al justiţiei şi ca cel ce prestează un astfel de serviciu public.

Într-o astfel de situaţie, un potenţial magistrat va cântări îndelung înainte să aleagă această profesie iar dacă a ales-o, în luarea deciziilor  probabil că va ţine cont de modul cum  acestea îl vor afecta patrimonial.

  1. 8. Pentru a stabili cuantumul despăgubirilor pe care procurorul sau judecătorul, după caz, ar trebui să le plătescă statului pentru prejudiciile aduse şi neavând o reglementare specială, alta decât cea prevăzută de Legea 303/2004,  tentaţia este desigur de a merge la reglementările Codului civil. Totuşi, răspunderea civilă a magistraţilor este una specială şi de lege ferenda ar trebui să avem o organizare specială a acestei instituţii şi unitară în acelaşi timp, situaţie în care nu ar mai exista tentaţia  de a  fundamenta instituţia răspunderii civile a magistratului pe cea a răspunderii civile delictuale. Un alt argument, cum am mai spus, hotărârile judecătoreşti nu sunt fapte ilicite, sunt acte jurisdicţionale. Mai mult decât atât, trebuie să avem în vedere faptul că raportul dintre stat şi magistrat este un raport special, diferit în mare parte de raportul obligaţional reglementat de art. 998 şi următorul. Nu putem, cum s-a mai argumentat în literatura juridică[111],  să fundamentăm această răspundere nici pe art. 1000 alin 3 Cod Civil. Raportul dintre stat şi magistrat nu este unul de prepuşenie. Acest raport are ca temei, considerăm, obligaţia statului de a organiza justiţia, în virtutea delegării puterii[112] pe care  o are din partea cetăţenilor săi.
  2. 9. Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, conform art. 96 alin 8 din Legea 303/2004, este de un an[113].

*

Având în vedere dificultăţile de încadrare a răspunderii patrimoniale a magistraţilor în instituţiile clasice de răspundere civilă,  faptul că raportul dintre stat  şi magistrat este un raport deosebit atât din punct de vedere al importanţei cât şi al implicaţiilor pe care le are în viaţa socială acest raport şi, mai mult decât atât, faptul că acţiunea în despăgubire a statului ar putea afecta independenţa[114] şi prestigiul magistraţilor, se impune, fără nici un echivoc, o organizare juridică specială a răspunderii magistraţilor. Dar pentru aceasta,  credem că este bine să se plece de la rolul pe care trebuie să-l îndeplinească acest tip de răspundere. Considerăm că este necesar să răspundem la întrebările formulate mai sus:

-       Ce urmărim să obţinem prin reglementarea acestei instituţii?

-       Care sunt beneficiile ce se urmăresc?

-       Care este obiectivul urmărit de legiuitor?

Înainte de a încerca un răspuns la aceste întrebări, vom aborda câteva chestiuni privitoare la acţiunea în despăgubiri a statului şi a reglementării prescripţiei pentru toate acţiunile prevăzute de Legea 303/2004 (art. 96 alin 8).

C. Acţiunea în despăgubiri a statului împotriva magistraţilor .

Această acţiune este prevăzută de art. 96, alin. (7), [115] şi poate fi introdusă într-un termen de un an, termen de prescripţie.

Considerăm că acest text este cel care reglementează dreptul statului de a se îndrepta cu acţiune împotriva procurorilor sau judecătorilor şi că textul derogă de la art. 507, Cod procedură penală, acesta având o arie de cuprindere mai mare[116].

Dreptul statului la acţiune împotriva magistratului, se naşte la momentul în care statul a acoperit prejudiciul, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 96 alin. 7 din Legea 303/2004. În alineatul 7 al art. 96, legiuitorul a prevăzut că „După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului… .”.

Menţionăm că ar fi fost necesar  a se stabili momentul naşterii dreptului la acţiune pentru fiecare din situaţiile prevăzute, întrucât – considerăm – o astfel de situaţie este de natură să dea naştere unor interpretări diferite.

Vom evidenţia, în cele ce urmează, numai câteva aspecte privind această acţiune, având în vedere faptul că această acţiune am mai abordat-o, dar din alte perspective.

  1. a. Titularul acestei acţiuni este statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind cel îndreptăţit la recuperarea prejudiciului (conform art.96 alin. 6, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice este cel ce acoperă prejudiciul persoanei vătămate).
  2. b. Dreptul statului la acţiune se naşte în temeiul Legii 303/2004 (art. 96, alin. 7 din).
  3. c. Momentul naşterii dreptului la acţiune este momentul în care a fost acoperit prejudiciul persoanei vătămate de către Ministerul de Finanţe.
  4. d. Este o acţiune subsidiară. Rezultă din însăşi formularea dispoziţiei cuprinsă în alineatul 7 – citat mai sus – motiv pentru care nici nu poate fi vorba de o răspundere solidară.
  5. e. Legiuitorul nu a reglementat procedura după care statul se poate îndrepta împotriva magistratului deşi, considerăm, era necesar.
  6. f. Acţiunea în despăgubiri împotriva magistraţilor  şi care este prevăzută de Legea 303/2004 are o sferă mai restrânsă decât acţiunea în regres prevăzută de art, 507 Cod procedură penală; cea din urmă cuprinde dreptul statului de a se îndrepta împotriva oricărei persoane care a provocat situaţia generatoare de daune (aici este necesar să se facă anumite nuanţări) şi doar în procesele penale.
  7. g. Acţiunea în despăgubiri este o facultate rămasă la latitudinea statului, aşa cum am mai arătat. Cu alte cuvinte statul decide dacă se va îndrepta împotriva magistratului, pe când acţiunea în regres este obligatorie, împotriva celui (a oricărei persoane) datorită căruia a fost săvârşită eroarea, în această situaţie statul fiind obligat să-şi recupereze prejudiciul. Numai aşa am putea explica aparenta contradicţie dintre cerinţa obligativităţii acţiunii prevăzută de 507, Cod procedură penală şi nemenţinerea ei în cuprinsul Legii 303/2004. Considerăm că acţiunea în regres, aşa cum este ea reglementată de Codul de procedură penală,  priveşte nu doar pe magistrat ci pe oricine altcineva care, prin fapta sa, a generat săvârşirea erorii judiciare.
  8. h. Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor este o reglementare specială în raport cu dispoziţiile Codului de procedură penală şi ca atare, în ceea ce priveşte acţiunea statului împotriva magistratului va fi pornită în condiţiile prevăzute de legea specială.
  9. i. Este necesară o reglementare specială şi în ceea ce priveşte instanţa competentă să judece o astfel de acţiune.

În actuala reglementare, nefiind prevăzută instanţa competentă să judece astfel de cauze, pot apărea situaţii în care un magistrat de la o instanţă superioară în grad să fie judecat de către o instanţă inferioară, dat fiind faptul că instanţa competentă să judece în primă instanţă, conform dreptului comun, este judecătoria.

  1. j. Cuantumul despăgubirilor pentru care magistratul poate fi făcut răspunzător, aşa cum am arătat în secţiunea anterioară, este necesar a fi prevăzut, de asemenea, într-o viitoare reglementare unitară a răspunderii civile.
  2. k. Pentru exercitarea acestei acţiuni de către stat este necesar a fi parcurse etapele următoare:

(1)              Constatarea, printr-un  act judiciar (o hotărâre judecătorească, o ordonanţă a procurorului) a existenţei erorii judiciare conţinute într-un act emis de către un judecător sau procuror;

(2)             Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate răspunderea statului pentru eroarea judiciară.

(3)             Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară a magistratului (în cazul în care eroarea judiciară s-a produs în alte procese decât cele penale);

(4)             Pronunţarea unei hotărâri care să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru ca prejudiciul să poată fi acoperit;

(5)             Pronunţarea unei hotărâri care să stabilească răspunderea magistratului care şi-a îndeplinit funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă şi care totodată să stabilească şi cuantumul în care magistratul va răspunde;

Trebuie menţionat că parcurgerea tuturor celor 5 etape este necesară doar în situaţiile în care eroarea judiciară are ca izvor alte procese decăt cele penale; pentru cazurile în care eroarea judiciară are ca izvor procesul penal, este necesară parcurgerea numai a etapelor (1), (2) şi (5). Desigur că toate hotărârile trebuie să rămână definitive sau irevocabile, după caz.

III.       Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, în oricare din cazurile prevăzute de Legea 303/2004.

Termenul în care  statul îşi poate exercita dreptul la acţiune este de un an, în toate cazurile prevăzute de articolul 96 alin. 8 din Legea 303/2004.

Pentru a descifra voinţa legiuitorului exprimată în articolul mai sus menţionat, privitor la termenul de prescripţie, este necesar să facem o enumerare a tuturor drepturilor la acţiune prevăzute Legea 303/2004.

Înainte de aceasta, trebuie să facem următoarea precizare. Deşi Legea nu arată la care dintre aceste drepturi la acţiune se referă, considerăm că legiuitorul a dorit să prevadă un termen de prescripţie pentru acţiunile în despăgubire şi nu pentru celelalte acţiuni pentru care avem reglementări speciale şi avem în vedere acţiunea disciplinară împotriva magistratului prevăzută de Legea 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sau acţiunea penală împotriva judecătoilor şi procurorilor în condiţiile prevăzute de Legea 303/2004 şi a celor prevăzute de Codul de procedură penală.

Astfel, considerăm că legiuitorul a dorit să se refere la acele acţiuni de reparare a prejudiciului.

  1. I. Un prim drept la acţiune este cel al persoanei prejudiciate de săvârşirea erorii judiciare, acţiune ce se îndreată împotriva statului (art. 96 alin. 3 şi 4).

II. Cel de-al doilea drept reglementat este cel al statului care se îndreaptă împotriva magistratului cu acţiunea în despăgubiri (art. 96 alin. 7).

Din faptul că, în primul caz, Legea prevede expres doar dreptul persoanei vătămate prin erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale şi modul cum acesta poate fi valorificat, concluzionăm:

-           Alineatul 3 al art. 96 prevede numai cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului, făcând trimitere la reglementările Codului de procedură penală, dar nu face nici o referire la modul în care acesta poate fi valorificat. Din tăcerea legiuitorului şi din faptul că Statutul judecătorilor şi procurorilor prevede o procedură specială numai pentru cazurile ce au ca izvor alte procese decât cele penale, putem crede că legiuitorul a înţeles că vor fi incidente tot dispoziţiile Codului de procedură penală şi în cazul „Acţiunii  pentru repararea pagubei” (art. 506 Cod procedură penală).

-           Dacă mergem pe această ipoteză constatăm, cel puţin aparent, că s-a creat o inechitate: acţiunea în repararea pagubei, conform Codului de procedură penală (art. 506 alin. 2), poate fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, în timp ce acţiunea pentru repararea prejudiciilor produse în alte cauze decât cele penale se prescrie într-un termen de 1 an, aşa cum este expres prevăzut de Legea 303/2004.

-           Totuşi, o astfel de inechitate nu poate fi admisă, motiv pentru care apreciem că termenul de prescripţie în ambele cazuri trebuie să fie cel prevăzut de Statut[117], cu atât mai mult cu cât dispoziţiile acestuia, în raport cu prevederile Codului de procedură penală sunt unele speciale iar specialia generalibus derogant.

În ceea ce priveşte momentul naşterii dreptului la acţiune al persoanei vătămate, vom distinge două situaţii:

a)         Cele în care prejudiciul se naşte în urma erorilor judiciare săvârşite în cadrul proceselor penale.

În aceste situaţii, dreptul la acţiune ia naştere la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului (art. 504 şi 506 alin 2 Cod procedură penală).

b)         Cele în care prejudiciul se naşte în urma erorilor judiciare săvârşite în cadrul altor procese decât cele penale.

În aceste situaţii, putem vorbi de mai multe acţiuni ce se desfăşoară în etape şi la care legiuitorul s-ar fi putut referi:

-         acţiunea în despăgubiri împotriva statului exercitată de persoana vătămată;

-         acţiunea penală sau disciplinară, după caz, şi

-         acţiunea în constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru a putea fi acoperit prejudiciul de către stat.

În cazul acţiunilor penale sau disciplinare, aşa cum am afirmat, există reglementări speciale de la care nu se poate deroga decât prin prevederi exprese şi lipsite de echivoc.

Pentru acţiunea în despăgubiri împotriva statului, este necesar ca ea să fie pornită în termenul de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se constată eroarea judiciară.

În raport de cele afirmate într-o  secţiune[118] anterioară , privitor la ordinea ce s-ar impune în exercitarea acţiunilor, în lumina prevederilor privind prescripţia dreptului la acţiune (art. 96 alin. 8), observăm că persoana vătămată este obligată să acţioneze statul în justiţie, chiar înainte de a se fi dat o hotărâre disciplinară sau penală împotriva magistratului, altfel, dreptul său de a acţiona statul pentru recuperarea prejudiciului se va prescrie într-un an de la momentul în care s-a constatat existenţa erorii judiciare. Ca atare, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se constată eroarea judiciară, ambele acţiuni – cea în răspundere împotriva statului şi cea în răspundere penală sau disciplinară, după caz, a magistratului – trebuie să fie pornite în decurs de un an.

Pentru ca persoana vătămată să-şi poată exercita dreptul la acţiune împotriva statului, legiuitorul nu prevede alte condiţii decât cele privitoare la existenţa erorii judiciare şi a prejudiciului. Astfel, persoana vătămată poate chema statul în răspundere înainte de împlinirea termenului de un an, termen de prescripţie (ce poate fi întrerupt sau suspendat conform Decretului[119] 167/1958), aşa cum este prevăzut în art. 96 alin. 8 din Legea 303/2004.

Din momentul în care se constată că printr-un act judiciar  s-a produs o eroare judiciară generatoare de pagube materiale sau daune morale, iar persoana care se consideră vătămată doreşte să-şi acopere prejudiciul, va avea de parcurs câteva etape.

Astfel, dacă eroarea s-a produs într-un proces penal, etapele sunt doar două:

  1. Constatarea, printr-un  act judiciar (o hotărâre judecătorească, o ordonanţă a procurorului) a existenţei erorii judiciare conţinute într-un act emis de către un judecător sau procuror;
  2. Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate răspunderea statului pentru eroarea judiciară şi desigur, cuantumul prejudiciului.

Pentru situaţiile în care prejudiciul s-a produs ca urmare a unei eori judiciare rezultate în urma unui proces civil sau alt proces decât cel penal (o hotărâre internaţională), atunci se vor parcurge mai multe etape:

1)      Constatarea, printr-o hotărâre judecătorească (internă sau internaţională) a existenţei erorii judiciare conţinute într-un act emis de către un judecător sau procuror;

2)       Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate răspunderea statului pentru eroarea judiciară ca şi cuantumul prejudiciului;

3)       Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară a magistratului (în cazul în care eroarea judiciară s-a produs în alte procese decât cele penale);

4)       Pronunţarea unei hotărâri care să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru ca prejudiciul să poată fi acoperit.

Prin urmare, pentru pronunţarea hotărârilor arătate la punctul 2) şi 3), acţiunile aferente trebuie pornite într-un termen de un an de la momentul în care hotărârea judecătorească menţionată la punctul 1) a rămas definitivă sau irevocabilă, după caz. Ca atare,  ambele acţiuni este posibil să se desfăşoare concomitent, în decursul aceluiaşi an.

Ultima dintre etape, acţiunea prin care se urmăreşte constatarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege de către persoana vătămată, deşi nu este prevăzută de lege, ea este necesară, aşa cum am mai afirmat. În ceea ce priveşte termenul în care aceasta trebuie să fie exercitată, credem că i se poate aplica aceeaşi prevedere, termenul fiind tot de un an. Aceasta deoarece, neexistând o altă stipulaţie în afara celor de la art. 96 alin 8 din Legea 303/2004, credem că se va putea aplica acelaşi termen.

IV.  Câteva aprecieri teoretice privitoare la Proiectul[120] noului Cod de procedură penală.

Având în vedere apropiata adoptare a unui nou Cod de procedură penală, considerăm că este oportună o abordare a materiei ce face obiectul lucrării de faţă şi din perspectiva acestui cod, cu atât mai mult cu cât se prefigurează câteva schimbări importante.

În Titlul IV al noului Cod – Proceduri speciale – în Capitolul VI este prevăzută Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.

După cum observăm din chiar titlul capitolului şi din reglementarea pe articole, se evidenţiază diferenţe demne de luat în discuţie, faţă de actuala reglementare.

Conform Priectului noului Cod de procedură penală (Proiectul), pare a se limita existenţa erorii judiciare numai la acele situaţii în care aceasta este conţinută de o hotărâre judecătorească. Se conturează astfel o tendinţă, dacă nu de definire, cel puţin de delimitare a situaţiilor în care putem vorbi de eroare judiciară.

Astfel, art. 531 din Proiect prevede[121]Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară” în timp ce art. 532 prevede „Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate”[122], lăsându-ne să înţelegem că numai în cazurile descrise de art. 531 există eroare judiciară.

Potrivit acestui articol (531 din Proiect – alin. 1), dacă în urma rejudecării cauzei se va pronunţa o hotărâre definitivă de achitare care să anuleze sau să desfiinţeze o hotărâre definitivă de condamnare pentru că s-a constatat existenţa unui fapt nou sau recent descoperit, atunci se dovedeşte că există eroare judiciară şi ca atare, persoana vătămată în acest mod este îndreptăţită să ceară repararea pagubei suferite. Tot astfel va fi necesar să se procedeze şi în cazul unui condamnat care a fost judecat în lipsă iar după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare (alin 2 art. 531 din Proiect). Ca atare există eroare judiciară, în condiţiile primului alineat, şi dacă o persoană a fost condamnată în lipsă iar ulterior a fost achitată printr-o horîtărâre definitivă.

Altfel spus, avem eroare judiciară dacă:

-        În urma rejudecării unei cauze se constată un fapt nou sau este recent descoperit (considerăm că formularea „pentru un fapt nou sau recent descoperit”  este uşor ambiguă);

-        Existenţa acestui fapt este de natură să facă dovada că s-a comis o eroare judiciară;

-        Eroarea este conţinută într-o hotărâre definitivă de condamnare;

-        Eroarea este confirmată de o hotărâre definitivă de achitare prin care se desfiinţează sau anulează hotărârea anterioară de condamnare.

Nu are importanţă dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă stabilite prin hotărârea de condamnare au fost sau nu puse în executare.

În aceste situaţii descrise mai sus, persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor suferite fără îndeplinirea altor condiţii sau formalităţi.

De la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare va începe să curgă termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii în răspundere îndreptată împotriva statului care va fi reprezentat tot prin Ministerul Finanţelor Publice.

O altă deosebire este dată de faptul că se prevăd expres situaţiile în care persoana vătămată nu va fi îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite şi anume:

-             dacă a determinat condamnarea prin declaraţii mincinoase sau prin orice alt mod, cu excepţia „cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel”;

-             dacă îi este imputabilă, în tot sau în parte, nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Aceste prevederi evocate mai sus se regăsesc doar în cuprinsul articolului 531 din Proiectul noului Cod de procedură civilă (alineatele 3 şi 4)[123], privitor la repararea pagubei în caz de eroare judiciară.

Este justificabilă această modalitate de reglementare deoarece, aşa cum s-a şi prevăzut, persoanei vătămate îi va putea fi imputabilă eroarea judiciară (în tot sau în parte) numai în aceste situaţii prevăzute de art. 531 din Proiect. Cu alte cuvinte, pentru privarea nelegală de libertate (art. 532 din Priect), persoana vătămată nu va avea nici un mod prin care să determine luarea unei măsuri privative de libertate asupra sa. Luarea măsurilor privative de libertate sunt în sarcina organelor judiciare şi ca atare numai acestea pot fi făcute responsabile pentru luarea unor estfel de măsuri fără respectarea prevederilor legale.

De remarcat este şi faptul că, în Proiectul ce face obiectul analizei noastre, nu se mai reţine dreptul persoanei vătămate de a cere recuperarea prejudiciului dacă asupra sa  a fost luată o măsură de restrângere de libertate. Numai în cazul în care s-a luat o măsură privativă de libertate, ce este de natură producă un prejudiciu persoanei, aceasta este îndreptăţită să ceară repararea pragubei. Amintim faptul că în actuala reglementare persoana vătămată are dreptul să ceară despăgubiri statului şi în cazul în care acesteia i s-a restrâns nelegal libertatea.

Apreciem faptul că şi prin luarea unor măsuri restrictive de libertate luate în mod nelegal pot fi aduse serioase prejudicii unei persoane şi ca atare aceasta ar trebui să fie îndreptăţită să ceară recuperarea prejudicilui.

Potrivit art. 532 din Proiectul noului Cod ce procedură penală, pentru ca persoana prejudiciată prin luarea unei măsuri privative de libertate să aibă dreptul ala repararea pagubei, trebuie ca măsura fie luată nelegal şi să se stabilească aceasta, după caz,   printr-o ordonanţă a procurorului sau printr-o hotărâre judecătorească („prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei” – art. 532 alin. 2).

Acţiunea pentru repararea pagubei conţine şi ea un element de noutate. Diferit de dispoziţiile Codului de procedură penală în vigoare, această acţiune poate fi chiar pornită şi nu doar continuată de cei ce se aflau în întreţinerea persoanei vătămate, la data decesului.

Amintim că, actualul Cod de procedură penală dă celor ce se află în întreţinerea persoanei vătămate dreptul de a continua acţiunea pornită de întreţinător  (pentru repararea pagubei) dar legiuitorul nu a prevăzut şi dreptul acestora de a porni acţiunea în cazul în care persoana vătămată nu a pornit-o înainte de deces.

Acţiunea în regres prevăzută de Proiect (art. 535), conţine şi ea mai multe elemente de noutate. Acţiunea în regres, la o primă vedere, în concepţia Proiectului noului Cod ce procedură penală, pare să devină una facultativă , diferit de actuala reglementare unde este prevăzută ca obligatorie, în mod expres. Ceea ce se remarcă este faptul că, probabil, s-a dorit o armonizare cu actuala reglementare a Legii 303/2004, în special cu art. 96 alin. 7 din lege.

Totuşi, după o analiză serioasă, constatăm că de fapt, se propune o alternativă: „acţiunea poate fi îndreptată împotriva persoannei care, cu rea-credinţă sau din culpă a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva înstituţiei la care aceasta este asigurată ...” (art. 535 alin. 1).

După ce a fost reparat prejudiciul (în condiţiile art. 534 din Proiect) sau în urma unei condamnări primite de statul român de către o instanţă internaţională pentru una din situaţiile prevăzute de art. 531 şi 532 din Proiect, statul are posibilitatea: fie să se îndrepte împotriva persoanei ce se consideră a fi generat prejudiciul, fie împotriva instituţiei la care persoana este asigurată pentru risc profesional.

Textul art. 535 din Proiect, aşa cum reiese din formularea dată de legiuitor, se referă strict la persoanele care generează un prejudiciu în exerciţiul profesiunii. Ca atare, înţelegem că acţiunea în regres nu va fi îndreptată împotriva altor persoane decât a celor care îşi exercită funcţia în sistemul judiciar şi care, aşa cum prevede Proiectul, genrează un prejudiciu cu rea-credinţă sau din culpă gravă.

După cum se observă sintagma „gravă neglijenţă” a fost înlocuită de o alta: „culpă gravă profesională (art. 535 alin 2)[124]”.

În cadrul acţiunii în regres, statului îi revine sarcina să facă proba că eroarea s-a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională a persoanei asigurate care se afla în exerciţiul funcţiunii.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, singurul termen la care face referire Proiectul este cel privitor la acţiunea pentru repararea pagubei. Persoana îndreptăţită să pornească acţiunea împotriva statului are un termen de 6 luni în care poate porni acţiunea.

Potrivit art. 534 din Proiect, dreptul de a porni acţiunea îl are persoana vătămată iar în caz de deces a acesteia, vor avea dreptul să pornescă acţiunea persoanele aflate în întreţinerea acesteia la momentul decesului.

Aşa cum prevede menţionatul art. 534 la alin 2, „Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.”

Considerăm că aceste dispoziţii se referă la momentul naşterii dreptului pentru însăşi persoana vătămată. În cazul decesului persoanei vătămate, dreptul la acţiune se va naşte în patrimoniul celor aflaţi în întreţinerea acestuia, dar la momentul decesului şi nu la momentele stabilite de alin. 2 art. 534 din Proiect.

Apreciem că în acest caz, va curge un nou termen de prescripţie de 6 luni, de la momentul decesului persoanei vătămate.

Totuşi, deşi legiuitorul nu prevede, apreciem că decesul trebuie să fi avut loc în interiorul termenului de 6 luni, altfel, dreptul la acţiune fiind prescris.

Proiectul noului cod de procedură civilă nu prevede nimic privitor la celelalte procese decât cele penale, în această materie, aşa cum ar fi fost necesar.

V.  Concluzii.

Aşa cum am mai arătat, cosiderăm că instituţia răspunderii magistraţilor reprezintă una din multiplele modalităţi prin care ar putea fi asigurată sau chiar afectată independenţa magistraţilor – privită individual – prin modul în care legiuitorul înţelege să o reglementeze.

Rolul justiţiei în general, şi al magistratului în special, este acela de a contribui la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor celor ce li se adresează, de a contribui la realizarea ordinii publice ca o a treia putere în stat, pentru realizarea binelui obştesc.

Plecând de la aceste considerente trebuie să privim problema răspunderii, prin prisma rolului pe care îl are justiţia în ansamblul ei, înţeleasă ca un organism unitar dar şi  prin prisma rolului individual al judecătorului într-o societate democratică.

Considerăm că din această perspectivă trebuie privită atât problema răspunderii civile a statului cât şi cea a magistratului pentru deciziile pe care acesta le pronunţă sau pe care le evită sau refuză să le ia.

După cum am ami arătat, sunt numeroase neajunsurile pe care le generează actuala reglementare a statutului magistraţilor.

Se impune o nouă abordare a instituţiei răspunderii civile şi nu doar a magistraţilor ci şi pe cea a statului.

Aşa cum am mai subliniat, instituţia răspunderii trebuie pusă pe alte baze, pe alte principii care, pe de o parte, să redea justiţiabilului încrederea în justiţie şi totodată să asigure independenţa magistratului.

Se impune cu necesitate o reglementare unitară a acestei instituţii pentru evita naşterea unor confuzii sau chiar controverse.

Spre exemplu, o nouă reglementare ar trebui să prevadă acele situaţii în care statul nu răspunde patrimonial şi nu să prevadă, cum avem actuala reglementare, acele situaţii în care statul răspunde. Prin acest mod de reglementare se limitează, nepermis de mult, cum am văzut, dreptul justiţiabilului de a-şi recupera prejudiciile generate de o eroare judiciară care nu-i este imputabilă. De aici se naşte şi sentimentul de neîncredere în instituţiile statului şi, desigur, sentimentul de nedreptate, de neputinţă şi de neîncredere în justiţie şi ca atare, astfel de stări pot genera sentimente de frustrare şi chiar comportamente deviante. Este posibil chiar, aşa cum observăm, ca justiţiabilul să nu mai aştepte ca instituţiile statului să-i recunoască drepturile şi să încerce să-şi facă singur dreptate, ceea ce nu este de esenţa unui stat democratic.

De aceea, considerăm că statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului fie altor persoane ce concură la săvârşirea unor erori judiciare, dar şi pentru prejudiciile produse de o organizare defectoasă a justiţiei. Suntem de părere că statul trebuie să răspundă şi pentru prejudiciile imputabile altor persoane decât magistratului deoarece eroarea judiciară ce se produce în urma oricărui tip de proces (penal sau civil) este, pe de o parte, conţinută de o hotărâre judecătorească, pe de altă parte, persoana vătămată va pleca cu sentimentul că suportă o nedreptate din partea justiţiei, aceasta – de cele mai multe ori – neputând accepta sau înţelege că nedreptatea se datorează altcuiva şi nu magistratului care a pronunţat hotărârea.

Abia mai apoi, statul se va îndrepta împotriva celui care a provocat producerea erorii judecătoreşti atât pentru a-şi recupera daunele cât şi pentru a da justiţiabililor sentimentul de încredere că justiţia este dreaptă.

În ceea ce priveşte acţiunea ce o poate statul îndrepta împotriva judecătorilor sau procurorilor trebuie şi aceasta regândită, în condiţiile în care se doreşte a fi menţinută.

Mai întâi de toate trebuie eliminat caracterul facultativ al acţiunii în regres a statului împotriva magistratului. Mai apoi se impune a fi stabilit cuantumul în care va trebui să răspundă magistratul. În măsura în care nu se va stabili un plafon maxim raportat, de preferinţă, la salariul magistratului, considerăm că astfel va fi afectată serios independenţa acestora. Posibilitatea ca statul să ceară magistratului să acopere întregul prejudiciu este de natură să afecteze indubitabil nu doar independenţa acestuia ci chiar să-i destabilizeze, din punct de vedere patrimonial, întreaga familie.

Mai mult decât atât, înainte de a îmbrăţişa o astfel de carieră, pentru potenţialul magistrat acest aspect va cântări mai greu în luarea deciziei de a intra sau nu în magistratură, în defavoarea altor criterii ce ar trebui să stea la baza alegerii unei profesii precum: vocaţia, pregătirea profesională, dorinţa de a contribui în acest mod la înfăptuirea binelui obştesc şi alte asemenea. În alegerea unei profesii fiecare trebuie să reflecteze serios şi în privinţa răspunderii ce o va purta (răspundere morală sau juridică) şi desigur să reprezinte un criteriu important în alegerea profesiei. Totuşi, nu poate fi lăsat ca răspunderea patrimonială să aibă un rol decisiv în alegerea nici unei profesii şi cu atât mai puţin în alegerea celei de judecător sau procuror.

Într-o altă ordine de idei, un alt aspect ce trebuie avut în vedere într-o viitoare reglementare, este cel privitor la competenţa instanţelor ce trebuie să soluţioneze acţiunile în regres pornite de stat împotriva magistraţilor.

De asemenea, este necesar a fi definite noţiunile de neglijenţă gravă, eroare judiciară şi poate chiar şi reaua-credinţă a magistratului.

Desigur că mai sunt şi alte aspecte precum termenul de prescripţie şi alte asemenea pe care le-am evidenţiat pe parcursul lucrării, dar pe care nu le mai reluăm, care trebuie avute în vedere într-o viitoare reglementare, şi care se impune a fi unitară, atât pentru cauzele penale cât şi pentru altele decât cele penale. De asemenea, propunerile de lege ferenda, fiind numeroase nu le vom relua dar sunt aspecte ce trebuie urmărite în definirea acestei instituţii a răspunderii.

Totodată, în redefinirea instituţiei răspunderii civile şi chiar disciplinare a magistraţilor, trebuie să se ţină cont şi de faptul că magistratul este şi el „un om cu limite fizice şi psihice, cu slăbiciuni, speranţe şi ambiţii;”[125].

În literatura juridică s-a susţinut că „dincolo de modalităţile instituţionale pentru pregătirea continuă şi de garanţiile consacrate de lege în vederea asigurării independenţei şi imparţialităţii lor” este necesară „cultivarea unei independenţe interioare faţă de propriile porniri, pasiuni, afinităţi ideologice care le-ar putea împieta decizia[126].

Nu credem că trebuie cerut magistratului să practice un anumit fel de asceză în privinţa propriilor stări sufleteşti. Este de preferat să acceptăm că „…un judecător va rămâne întotdeauna o fiinţă umană, cu propriile sale convingeri…”[127].

Magistratul nu este un robot ci om, un „individ care se naşte în societate… şi nu se poate sustrage de la influenţa pe care această societate o exercită asupra sa[128].

Errare humanum est, quiusvis hominis est.[129] Ceea ce nu trebuie permis este perseverenţa în greşeală.

BIBLIOGRAFIE:

  1. I. Acte normative, tratate, convenţii, statute internaţionale, recomandări:

¨         Constituţia României, aşa cum a fost revizuită în 2003;

¨         Codul Civil;

¨         Codul Deontologic al judecătorilor şi procurorilor;

¨         Codul de procedură penală;

¨         Carta europeană privind statutul judecătorilor;

¨         Legea  nr. 30/18.05.1994, Monitorul Oficial al României, Partea I,             nr. 135/31.05.1994,  modificată prin Legea nr. 79/1995 privind ratificarea protocolului nr. 11 la Convenţia  pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

¨         Legea 247/19.06.2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005 cu modificările ulterioare;

¨         Legea nr. 303/28. 06.2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi cu modificările ulterioare prin Legea nr. 247/2005;

¨         Legea nr. 304/28. 06.2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi cu modificările ulterioare prin Legea nr. 247/2005;

¨         Legea nr. 317/01.07.2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 2 iulie 2004, iar ulterior a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005;

¨         Proiectul codului de procedură penală; www.just.ro;

¨         Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului Miniştrilor statelor membre O.N.U.

II. Lucrări de specialitate:

  1. 1. Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007;
  2. 2. Ana Boar, Judecătorul – putere şi răspundere, rev. Dreptul nr. 1/1998;
  3. D. Brezoianu, Locul Ministerului Public în sistemul organelor statului, în rev. Dreptul nr. 6/1997;
  4. M. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice , în R.R.D. nr. 1/1970;
  5. A. Crişu, Drept procesual penal, Partea generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
  6. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996;
  7. 7. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol I, Editura All Beck, Bucureşti 2005;
  8. E. Drăguţ, Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, în rev. Dreptul nr. 4/2005;
  9. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

10.  G.C. Frenţiu, Răspunderea civilă delictuală în calitate de comitent a tribunalului, respectiv a parchetului de pe lângă tribunal, pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate, sub semnătura magistratului, în rev. Dreptul nr. 3 din 2001;

11. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 2001, Editura All Beck;

12. Antonie Iorgovan, Tratat de drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Editura Galeriile J.L. Calderon,  Bucureşti 1994;

13. Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc, Editura All Back, Bucureşti, 2004;

14. Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Luminalex, Bucureşti, 2001;

15.  S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007;

16. V. Pătulea, Răspunderea autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin actele lor, în rev. Dreptul, nr. 4/1997;

17. Vasile Pătulea, Rolul şi poziţia magistratului în societatea pluralistă modernă, rev. Dreptul nr. 7/2006;

18. Ileana Petre, Răspunderea patrimonială a statului şi a judecătorilor şi procurorilor pentru erori judiciare, în lumina dispoziţiilor constituţionale şi legale, rev. Dreptul nr. 9/2005;

19. Gabriela Pohoaţă, Filosofia dreptului - Crestomaţie, Bucureşti 2005, Editura Universul Juridic;

20. L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

21.  I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, bucureşti, 2007;

22.  N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003.

23. C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Tipografia Universitară, 1980;

24. C. Stătescu, C. Bîrsan, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii (Răspunderea civilă delictuală), în „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002;

25. Petrică Truşcă, Drept civil. Persoanele,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005;

26.  Al. Ţuculeanu, Despre calitatea de magistrat a procurorului…, în rev. Dreptul nr. 2 din 1999;

27.  Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.

III. Internet:

www .csj.ro, sit-ul oficial al Curţii Supreme de Justiţie.

www .csm-lex.ro, sit-ul oficial al Consiliului Superior al Magistraturii.

www.echr.coe.int.

www .just.ro


[1] Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Luminalex, Bucureşti, 2001, p. 7.

[2] Ibidem.

[3] Conform tratat de aderare 1 ian 2007.

[4] Constituţia, Tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană, Legea 105/1992, alte tratate şi convenţii la care suntem parte.

[5] Antonie Iorgovan,  Tratat de drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Bucureşti 1994, Editura Galeriile J.L. Calderon, p. 150. A se vedea acelaşi autor, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 2001, Editura All Beck, p. 38, 39.

[6] Vasile Pătulea, Rolul şi poziţia magistratului în societatea pluralistă modernă, rev. Dreptul nr. 7/2006, p. 9

[7] Ana Boar, Judecătorul – putere şi răspundere, rev. Dreptul nr. 1/1998, p. 34, cu trimitere la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, la care România este parte din 1994, prin L. Nr. 30.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 24.

[11] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, op. cit, p. 126.

[12] S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007, p. 37.

[13] Idem, p. 36.

[14] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 7.

[15] M. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice , în R.R.D. nr. 1/1970, p. 83.

[16] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 136.

[17] Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 2.

[18] M. Costin, op. cit., p. 75.

[19] Gh. Vintilă, op. cit., p. 3.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 144.

[22] Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi cu modificările ulterioare.

[23] I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, bucureşti, 2007,p. 351.

[24] I. Petre, Răspunderea patrimonială a statului şi a judecătorilor şi procurorilor pentru erori judiciare, în lumina dispoziţiilor constituţionale şi legale, rev. Dreptul nr. 9, p. 97 – 106.

[25] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 110.

[26] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – DEX, editat de Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, 1998, p. 591.

[27] I. Popa, op. cit., p. 15.

[28] Ibidem.

[29] Legea de organizare judecătorescă din 17 martie 1865

[30] Legea 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005 cu modificările ulterioare.

[31] I. Popa, op. cit., p. 17 şi autorii citaţi acolo.

[32] D. Brezoianu, Locul Ministerului Public în sistemul organelor statului, în rev. Dreptul nr. 6/1997, p. 3-6.

[33] Al. Ţuculeanu, Despre calitatea de magistrat a procurorului…, în rev. Dreptul nr. 2/1999, p. 88-94.

[34] I. Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc, Editura All Back, Bucureşti, 2004, p. 135.

[35] I. Popa, op. cit., p. 46 şi autorii citaţi acolo.

[36] Decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 4 ianuarie 2007.

[37] I. Popa, op. cit., p. 352.

[38] Ibidem.

[39] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 31.08.1999.

[40] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 23.03.2001.

[41] Art. 507 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, în 677 din 07.08.2006.

[42] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18.05.1998.

[43] I. Popa, op. cit., p. 353.

[44] E. Drăguţ, Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, în rev. Dreptul nr. 4/2005, p. 230-240.

[45] I. Popa, op. cit., p. 354.

[46] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 28.

[47] C. Statescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Tipografia Universitară, 1980, pag. 25

[48] S. Neculaescu, reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, revista Dreptul, nr. 2/2007, p. 32.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 33.

[51] Ibidem.

[52] L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 276.

[53] S. Neculaescu, op. cit., p. 34.

[54] L. Pop, op. cit., p. 276 şi urm.

[55] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002,p. 266-267.

[56] S. Neculaescu, op. cit., p. 35.

[57] Pentru sinteza lucrărilor congresului a se vedea autorul citat de Vasile Pătulea, op. cit, p. 24 – E. Krings, Role et position du magistrat par raport aux autres pouvoirs de l ‘etat ct de la societe. L’indepandence de la magistrature. La responsabilite du magistrat vis-â-vis de l’etat et de l’individa.

[58] Idem, p. 25.

[59] Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol I, Editura All Beck, Bucureşti 2005, p. 110 şi nota 2.

[60] Vasile Pătulea, op. cit, p. 24.

[61] Idem, p. 25.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 27.

[64] Ibidem.

[65] Trebuie să avem în vedere şi reglementările dreptului comun care impun judecătorului să se pronunţe chiar şi atunci când legea nu prevede o reglementare expresă privitor la o situaţie dată – denegare de dreptate

(art. 3 Cod Civil).

[66] Aşa cum a fost revizuită în 2003.

[67] I. Petre, op.cit, p. 97-106.

[68] Aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 219 din Legea nr.281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 468 din 1 iulie 2003.

[69] A se vedea opinie diferită în Ileana Petre, op. cit, p. 97 – 106.

[70] În acest sens: Ileana Petre, op. cit, p. 97 – 106, Ion Deleanu, op. cit, p. 66.

[71] V. Pătulea, Răspunderea autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin actele lor, în rev. Dreptul, nr. 4/1997, p. 21.

[72] I. Băcan, Exercitarea de către procuror a căii extraordinare de atac a revizuirii în cauzele penale, în Analele Universităţii „Dimitrie Cantemir”, seria drept, Bucureşti, 2005, p. 13.

[73] Ion Stoica, op. cit, p. 164. A se vedea opinia diferită – cel îndreptăţit trebuie să fie absolut nevinovat.

[74] Aurelia Cotuţiu, Consideraţii referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare penale, în rev. Dreptul, nr. 1/2003, p. 72.

[75] A. Crişu, Drept procesual penal, Partea generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 277.

[76] Ibidem.

[77] Petrică Trusca, Drept civil. Persoanele, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005,  p. 127,

[78] Ileana Petre, op. cit, p. 101.

[79] Ibidem.

[80] Legea 303/2004, privind răspunderea magistraţilor.

[81] I. Petre, op. cit, p. 102.

[82]Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 182 din 18 mai 1998. Curtea Constituţională avea în vedere răspunderea reglementată prin art. 504 şi urm. din C.pr.pen.

[83] Ileana Petre, op. cit, p. 103.

[84] Acest articol este propus a fi eliminat într-o eventuală modificare a Legii, www.csm.ro.

[85] Ileana Petre, op. cit, p. 97 – 106.

[86] Idem, p. 100, a se vedea şi Curtea Supremă de Justiţie, S. civ., dec. nr. 552/1995, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1995, p. 59 şi urm.

[87] Legea nr. 317/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 2 iulie 2004, iar ulterior a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.

[88] Ana Boar, op. cit, p. 36.

[89] D. Groza, Libertatea de apreciere a judecătorului. Apelul la convingere şi conştiinţă, rev. Dreptul nr. 1/2005, p. 133-153.

[90] Ion Deleanu, op. cit, vol II, p. 66 şi urm., Ileana Petre, op. cit., p. 104.

[91] A se vedea secţiunea privind Termenul de prescripţie, p. 43.

[92] I. Leş, op. cit., p. 210.

[93] G. C. Frenţiu, Răspunderea civilă delictuală în calitate de comitent a tribunalului, respectiv a parchetului de pe lângă tribunal, pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate, sub semnătura magistratului, în rev. dreptul nr. 3 din 2001, p. 39-74.

[94] Ibidem.

[95] I. Popa, op. cit., p. 356.

[96] Ibidem.

[97] Definitivă prin Decizia civilă nr. 1474/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a Civilă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 254/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă.

[98] I. Popa, op. cit., (a se vedea nota 2, în opinia M.E. Rusu), p. 356.

[99] I. Popa, op. cit., p. 356.

[100] Idem, p. 357.

[101] Idem, p. 359.

[102] Ibidem.

[103] I. Petre, op. cit. p. 99.

[104] I. Popa, op. cit., p. 354-355.

[105] V. Pătulea, op. cit., p. 27.

[106] I. Petre, op. cit., p. 105.

[107] A se vedea în acest sens: V. Pătulea, op. cit, p. 27, Ion Stoica, op. cit, p. 166, Ileana Petre, op. cit, p. 104.

[108] Conform art. 96, alin (7), Legea 303/2004, aşa cum aceasta a fost modificată.

[109] Conform art. 99,litera h) din  Legea 303/2004, aşa cum aceasta a fost modificată.

[110] I. Stoica, op. cit, p. 166.

[111] I. Petre, op. cit, p. 104.

[112] Poporul suveran deleagă puterea sa guvernanţilor, Th. Hobes, Jh. Locke, Rousseau,…,  în Gabriela Pohoaţă, Filosofia dreptului - Crestomaţie, Bucureşti 2005, Editura Universul Juridic.

[113] A se vedea secţiunea privind Termenul de prescripţie, p. 43.

[114] Idem, p. 167; a se vedea şi V. Pătulea, op. cit., p. 26-27.

[115] Din  Legea 303/2004, aşa cum aceasta a fost modificată.

[116] A se vedea explicaţiile de la p. 10 şi 11.

[117] Legea 303/2004.

[118] Criticile aduse modului în care este reglementat dreptul la repararea prejudiciilor, p. 30-31.

[119] Decretul 167 din 10.04.1958, privind prescripţia extinctivă.

[120] Proiectul noului Cod de procedură penală, www.just.ro.

[121] Art. 531. (1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, în cazul în care  în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(3) Persoana prevăzută în alin.(1) şi persoana prevăzută în alin.(2) nu va fi îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, a determinat condamnarea, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot, sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

[122]Art. 532. (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţa a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

[123] Art. 531. (3) Persoana prevăzută în alin.(1) şi persoana prevăzută în alin.(2) nu va fi îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, a determinat condamnarea, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot, sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

[124]Art. 535. (1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 534, cât şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 531 – 532, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea – credinţă sau din culpă gravă a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii.

(2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin.(1) a produs cu rea-credinţă sau culpă gravă profesională, eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.

[125] I. Popa, op. cit., p. 188.

[126] V.M. Ciobanu, op. cit, p. 20.

[127] I. Popa, op. cit., p. 187.

[128] N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, p. 33.

[129] A greşi e omenesc, este caracteristica oricărui om.

Vrem capul magistraţilor! 14 mai , 2009

Posted by Fănuţa in juridice, legislaţie, magistraţi, răspundere.
2 comments

Cu orice preţ!

Trebuie să plătescă! Dacă se poate, pentru toate pagubele!

Ei sunt vinovaţi pentru tot ce nu se întâmplă cum ne dorim noi în justiţie.

Cam asta aud aproape zilnic în media românească. Nu sunt neapărat un “fan” al magistraţilor dar constat că din dorinţa ca cineva să plătescă (asta ca să nu spun că din dorinţa de răzbunare) uităm câteva lucruri esenţiale.

Uităm că ne dorim o justiţie independentă deşi o spunem ori de câte ori avem ocazia.

Nu sunt de principiul potrivit căruia magistraţii n-ar trebui să răspundă. Dimpotrivă, cred că fiecare dintre noi trebuie să-şi asume răspunderea pentru faptele sale şi ca atare şimagistraţii, dar mai cred şi că trebuie să privim nuanţat lucrurile în această privinţă.

Este şi motivul pentru care vă invit (pe cei interesaţi) să lecturaţi lucrarea mea de dizertaţie pe care o voi posta pe blog în zilele ce urmează (trebuie mai întâi să o susţin).

Pentru început voi publica doar planul lucrării.

M-aş bucura de comentarii. Mă interesează opinia voastră.

S-auzim de bine.

RĂSPUNDEREA CĂRĂUŞULUI 11 mai , 2009

Posted by Fănuţa in drept comercial, juridice, transporturi.
Tags: , ,
add a comment

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative

Specializare: Drept

Disciplina: Dreptul transporturilor

RĂSPUNDEREA CĂRĂUŞULUI

PENTRU

PIERDEREA LUCRULUI SAU AVARIEREA ACESTUIA

ŞI PENTRU

NERESPECTAREA TERMENULUI DE EXCUTARE A CONTRACTULUI

Lucrare realizată de:

Petre (Lişman) Fănuţa

Student: anul al III-lea

Grupa: 2.

Sesiunea – Mai 2009

***********************************************************************

PLANUL LUCRĂRII

I.        Introducere.

1.     Răspunderea civilă. Noţiune.

¨      Efectele contractului de transport.

2.     Răspunderea contractuală a cărăuşului.

¨      Exonerarea de răspundere a cărăuşului (art. 425 Cod comercial).

¨      Cauze de înlăturare a răspunderii.

3.     Limitarea răspunderii.

II.        Convenţia C.M.R.

a.   Pierderea şi avarierea lucrului. Întârzierea în eliberarea încărcăturii la destinaţie.

v  Răspunderea cărăuşului conform Convenţiei C.M.R.

b.  Felurile răspunderii.

Răspunderea contractuală.

Răspunderea personală şi pentru alţii.

Răspunderea cărăuşului pentru:

pierderea lucrului şi avarierea acestuia;

nerespectarea termenului de executare a contractului.

Introducere.

Înainte de a aborda tema privind strict răspunderea cărăuşului pentru pierderea lucrului şi avarierea acestuia sau pentru nerespectarea termenului de excutare a contractului, este necesar să analizam şi să calificăm ca natură juridică, contractul de transport ca izvor de obligaţii.

Deseori literatura de specialitate nu face decât să enunţe definiţia contractului de transport ca fiind o deplasare, o strămutare de mărfuri.[1]

Pentru a putea cuprinde toate laturile unui raport juridic ce se naşte ca urmare a încheierii unui contract de transport este necesară o definiţiie unitară[2] şi care să indice şi natura juridică a contractului.

O astfel de definiţie este următoarea: contractul de transport este „convenţia prin care o parte, cărăuşul profesionist se obligă, în schimbul unei remuneraţii, să efectueze o deplasare de persoane sau de bunuri pe o anumită distanţă, cu un vehicul corespunzător”[3].

Conform cu dispoziţiile art. 1470 alin. 2 Cod civil, contractul de transport se încadrează în categoria locţiunii de lucrări (locatio operis faciendi), iar potrivit art. 1474 Cod civil este o locaţiune de servicii. În realitate, conform opiniei majoritare, contractul de transport este o prestaţie de servicii deoarece obiectul activităţii cărăuşului constă în deplasarea în spaţiu a unor persoane sau mărfuri, organizată, supravegheată şi dirijată de cărăuş, care este un transportator de profesie. Mai mult decât atât, pe lângă aceste prestaţii de bază ale contractului de transport există şi obligaţii adiacente, una dintre ele fiind cea de pază a lucrurilor, obligaţie care face şi obiectul lucrării de faţă. Sub acest aspect, deşi colateral totuşi important, Codul civil asimilează cărăuşul cu un depozitar conform art. 1473.

În literatura de specialitate s-a mai afirmat că datorită faptului că transportatorul trebuie să pună la dispoziţia celeilalte părţi contractante spaţiul necesar de încărcare, ar putea fi vorba despre o închiriere (loctio rei) diferită de contractul de transport dar, aşa cum s-a afirmat: „vehiculul de care se serveşte cărăuşul are caracter cu totul auxiliar în săvârşirea prestaţiunii”[4].

Ca o specie a contractului de prestări servicii[5], prezintă caracteristici comune cu întregul gen din care face parte dar şi caracteristici proprii.[6]

O primă caracteristică este dată de faptul că prestatorul serviciului de transport nu este un prepus al clientului ci este un partener în contract, executându-şi obligaţiile asumate.

Cărăuşul aduce la îndeplinire contractul încheiat pe propriul său risc, fiind un contract cu titlu oneros şi caracterizat conform art. 3 pct. 13 Cod comercial drept un contract comercial prin săvârşirea actelor actelor obiective de comerţ.

Totodată este un contract sinalagmatic, având în vedere reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor. Contractul generează obligaţii în sarcina fiecărei părţi contractante.[7]

Un aspect asupra căruia s-au exprimat opinii diferite este caracterul consensual sau real al contractului. O calificare extrem de importantă deoarece, în funcţie de modul cum este calificat contractul se stabilesc şi îndatoririle în sarcina părţilor.

Astfel, există unanimitate de păreri în calificarea transortului de persoane ca fiind unul consensual. Opiniile se diferenţiază în privinţa contractului de transport de bunuri.

Opinia la care personal achiesăm este cea potrivit căreia, indiferent de tipul de transport, contractul este unul consensual pentru următoarele motive: contractul se încheie conform voinţei părţilor care odată ce au devenit concordante dau naştere obligaţiei de predare a bunului în sarcina expeditoului ca un act de executare a contractului care generează astfel în sarcina cărăuşului îndatorirea de restituire a acstuia.

Mai mult decât atât, aşa cum s-a arătat[8] în literatura juridică, pentru ca validitatea încheierii unui contract real, pe lângă acordul de voinţă este necesară şi remiterea lucrului ori, în cazul contractului de transport considerăm că pentru încheierea valabilă a contractului de transport este suficient să se realizeze acordul de voinţă al părţilor, indiferent de forma în care se realizează, predarea bunului ce face obiectul contractului putâd fi făcută concomitent încheierii contractului după cum ea poate fi făcută şi ulterior, neafectând validitatea contractului.[9]

Una din trăsăturile specifice contractului de transport rezultă din efectele pe care le produce faţă de destinatar care este o terţă persoană în raport cu contractul de transport încheiat între expeditor şi cărăuş. În măsura în care destinatarul aderă la un astfel de contract, el devine titular de drepturi şi obligaţii în raport cu cărăuşul deşi nu a contractat cu acesta nici prsonal nici prin mandatar. Vorbim astfel de o derogare de la principiul clasic de drept: res inter alios acta, aliis neque prodesse, neque nocere potest (lucrul convenit între unii nu poate fi nici vătămător nici folositor altora).

Poziţia juridică a destinatarului în contractul de transport, a fost şi ea văzută diferit în literatură. Astfel, potrivit cu teza gestiunii de afaceri, cărăuşul acţionează ca un negotiorum gestor al destinatarului. O altă opinie susţine că expeditorul, în calitate de cedent, transmite drepturile ce decurg din contract în favoarea destinatarului care devine astfel cesionar.[10]

Prima dintre teze nu poate fi primită deoarece, potrivit art. 987 Cod civil, iniţiativa gestiunii de afaceri aparţine gestorului ori, în contractul de transport iniţiativa nu aparţine acestuia ci expeditorului mărfii. Mai mult decât atât, în materie de transporturi drepturile destinatarului faţă de cărăuş se nasc la momentul ajungerii mărfii la destinaţie.[11]

Potrivit cu cea de a doua opinie, poziţia destinatarului este una defavorabilă, asemănătoare succesorului cu titlu particular al expeditorului. Orice excepţii ce pot invocate expeditorului ar putea fi invocate şi destinatarului ceea ce-l pune în situaţii vulnerabile privind realizarea drepturilor sale.[12]

O însemnată parte a autorilor de specialitate susţin teoria potrivit căreia drepturile destinatarului provin dintr-o operaţiune juridică numită stipulaţia pentru altul. Dezavantajul acestei teorii este dat de faptul că stipulaţia pentru altul produce efectul de a crea numai drepturi în favoarea beneficiarului iar în contractul de transport destinatarului (beneficiar) îi incumbă şi anumite obligaţii.

Potrivit unei alte opinii[13], poziţia juridică a destinatarului este una particulară, de certă originalitate, ca titular de drepturi autonome izvorâte nemijlocit din contractul de transport.

De cele mai multe ori, contractul de transport rezultă din operaţii de vânzare de mărfuri, de trimitere în comision, în gaj, în baza unui mandat, din închirierea sau asigurarea unor bunuri care constituie raportul juridic fundamental. Oricât ar fi de strânsă relaţia dintre cele două operaţii, exemplu, vânzare şi transport, contractul de transport are un conţinut şi o formă juridică proprie, care-l deosebeşte şi în acelaşi timp, îi conferă autonomie deplină în raport cu oricare contract civil sau comercial.

Cărăuşul, în lipsa lucrului, este în imposibilitate să execute contractul şi are acţiune în daune contra acestuia, pentru motivul că nu şi-a îndeplinit o obligaţie luată prin contract şi viceversa, în ce priveşte răspunderea cărăuşului faţă de expeditor. Predarea lucrului este o condiţie pentru executarea contractului şi nu pentru perfectarea lui.

În literatura de specialitate, recentă, se opinează că destinatarul poate fi considerat ca un titular de drepturi autonome, născute nemijlocit din contractul de transport. El dobândeşte aceste drepturi faţă de cărăuş încă de la data încheierii contractului de transport, fiind subordonate prin efectul legii unui termen suspensiv, până la sosirea mărfii la destinaţie şi unei condiţii rezolutorii, aceea de a accepta sau refuza să adere la contractul de transport.

Pe de altă parte, expeditorul poate şi el revoca drepturile destinatarului, înlocuindu-l cu alt destinatar, în timpul parcursului pe care-l străbate încărcătura.

Răspunderea civilă. Noţiune.

În definirea răspunderii, ab initio, trebuie făcută o anumită opţiune privind premisele, funcţiile şi fundamentul acesteia.

Doctrina majoritatră românescă pleacă de la realitatea faptei ilicite, ca premisă, afirmându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală pe care o defineşte ca o sancţiune[14] specifică dreptului civil, aplicată faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.[15]

Diferit de doctrina românescă, definiţia dată răspunderii civile de cea franceză pleacă de la realitatea daunei, afirmându-se că o persoană este civilmente responsabilă atunci când este ţinută să repare o daună suferită de altul sau că o persoană este responsabilă de fiecare dată când trebuie să repare o pagubă sau este definită ca obligaţia  de a repara paguba pricinuită altuia.[16]

Prin ea însăşi, răspunderea civilă este definită ca „obligaţia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara astfel paguba pricinuită[17]”.

De cele mai multe ori, răspunderea civilă este subsumată conceptului larg de răspundere juridică, cea din urmă fiind definită drept „un complex de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept[18]”.

Ca raport juridic, răspunderea civilă apare ca o răspundere în acţiune declanşată de o conduită vinovată ce trebuie sancţionată, pentru ca astfel să fie avertizat autorul faptei în vederea conduitei sale viitoare, devenind astfel un mijloc de reeducare a cetăţenilor, realizând totodată şi prevenţia[19].

Prin universalitatea sa, instituţia răspunderii depăşeşte sfera dreptului, ea fiind o instituţie proprie societăţii ca atare[20]. Astfel, problematica răspunderii se ridică în orice segment de activitate omenească, drept o sancţiune generală a tuturor normelor de conduită, inclusiv a tuturor regulilor de drept, iar respectarea acestor norme de conduită constituie o necesitate vitală, ştiut fiind faptul că în marea  lor majoriate acţiunile umane sunt susceptibile să genereze răspundere[21].

În cadrul răspunderii juridice, ocupând un loc central, răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele ce aparţin tuturor celorlalte ramuri de drept, constituind un complement necesar al acestor forme de răspundere juridică.[22]

Gradul de generalitate al principiilor şi regulilor sale evidenţiază importanţa răspunderii civile, aşa explicându-se şi faptul că pentru cazuri noi, nereglementate încă, în care se pune problema reparării unui prejudiciu, altele decât cele avute în vedere de legiuitorul român din secolul trecut şi pentru care nu există reglementare expresă specială, se recurge la dispoziţiile de principiu ale răspunderii civile, consacrate de art. 998 şi art.999 Cod civil, incidente astfel pentru orice activitate prejudiciabilă.[23]

Având în vedere importanţa socială a răspunderii juridice, ea a fost preluată şi reglementată în mai toate statutele profesionale, îmbrăcând forme specifice fiecărei profesii. Astfel, vorbim astăzi de răspunderea funcţionarului public, de cea a cadrului didactic, de răspunderea avocatului şi alte asemenea. În conţinutul răspunderii juridice pentru fiecare dintre profesii este cuprinsă şi răspunderea civilă, stabilindu-se limitele şi condiţiile în care aceasta va fi angajată,  derogându-se, mai mult sau mai puţin de la dreptul comun.

În reglementarea de drept comun, pentru a fi angajată răspunderea civilă, după cum se afirmă în doctrină[24], este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe un prejudiciu; să existe o faptă ilicită; să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu iar fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.

În dreptul românesc, întregul edificiu al răspunderii civile, în toate formele ei, este aşezat pe fundamentul culpei.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie, Codul civil, în articolele următoare instituie şi răspunderea pentru fapta altuia, discuţii ce vor fi făcute într-o altă secţiune.

În literatura juridică s-a remarcat distincţia dintre răspunderea civilă şi cea patrimonială sau materială, ultimele două fiind condiţionate de existenţa unui contract de muncă şi crearea unui prejudiciu angajatorului,  pentru care vinovatul răspunde cu propriul său patrimoniu, în acest caz fiind vorba de un raport de prepuşenie.

Efectele contractului de transport.

În cele ce urmează, considerăm că este necesară o punere în evidenţă a caracterelor juridice ale contractului de transport, dat fiind faptul că în funcţie de calificarea ce i se dă pot fi stabilite efectele contractului şi desigur, de aici se va pleca şi în stabilirea răspunderii contractuale.

Contractul de transport dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru părţi (expeditor şi cărăuş) încă de la formarea contractului şi continuă pe timpul executării lui, până la predarea lucrului transportat către destinatar când iau naştere drepturi şi obligaţii şi în sarcina celui din urmă.

Astfel, în materia ce o vom studia, ne vom opri asupra acelor obligaţii ale contractului care au strânsă legătură cu instituţia răspunderii cărăuşului pentru pierderea lucrului şi avarierea acestuia şi cu nerespectarea termenului de executare a contractului.

La încheierea contractului de transport, obligaţiile cărăuşului care ne interesează sunt: să-i predea expeditorului un exemplar din scrisoarea de trăsură (duplicat), care face dovada predării mărfii; să constate viciile aparente în ambalare, deoarece primirea bunurilor fără nici o rezervă constituie o prezumţie că ele nu aveau vreun viciu de ambalare şi în caz de pierdere sau degradare, va răspunde de pagubă; să supravegheze conservarea, paza şi integritatea bunurilor de la preluare şi până la predarea lor către destinatar.

Îndatoririle în executarea contractului de transport pe care dorim să le subliniem şi care au legătură strânsă cu răspunderea ce face obiectul lucrări de faţă sunt: să conserve marfa pe întreg parcursul, până la destinaţie; să elibereze mărfurile destinatarului, după verificarea stării mărfurilor ajunse la destinaţie şi plata taxei de transport de către destinatar.

De asemenea, au importanţă în materia ce o studiem, şi obligaţiile destinatarului precum cea de a verifica documentele de transport şi mărfurile pe care le preia de la cărăuş, sub aspect cantitativ şi calitativ. În cazul în care constată diferenţe de greutate, urme de violare, avarii sau pierderi, este dator să încheie un proces-verbal de constatare cu delegatul cărăuşului sau un organ neutru în prezenţa unei comisii; dacă părţile nu cad de acord sau una din ele refuză să facă această constatare; să plătească sumele restante datorate cărăuşului altfel născându-se dreptul de retenţie al cărăuşului.

În raport cu aceste obligaţii poate fi stabilită astfel răspunderea cărăuşului.

Răspunderea contractuală a cărăuşului.

Premisa generală a răspunderii contractuale o constituie actul juridic, convenţia care preexistă producerii prejudiciului, ca urmare a neexecutării obligaţiei asumate de cărăuş.[25]

ü   Contractul de transport conferă răspunderii calificarea contractuală dacă întruneşte cumulativ trei cerinţe:

  1. contractul să fie valabil din punct de vedere juridic (cauzele de nulitate înlătură caracterul contractual al raporului juridic şi ca atare şi pe cel al răspunderii);
  2. în temeiul convenţiei este necesar să se stabilească raporturi juridice nemijlocite între păgubit şi autorul prejudiciului (între cărăuş pe de o parte şi expeditor sau destinatar, pe de altă parte);
  3. prejudiciul să rezulte din neexecutarea totală sau parţială a unei obligaţii asumate prin contract (nu are importanţă dacă obligaţia încălcată este prevăzută expres sau este implicită – art. 970 alin 2 Cod Civil[26]).

ü   Atât cărăuşului individual cât şi întreprinderii de transporturi li se aplică aceste condiţii generale ale răspunderii. Astfel, condiţiile generale de răspundere sunt: fapta păgubitoare; vinovăţia, prezumată (poate fi răsturnată); prejudiciul suferit de expeditor sau destinatar; legătura cauzală dintre faptă (comisivă sau omisivă) şi prejudiciu.

ü   Modul în care intervin aceste condiţii generale prezintă unele deosebiri. Cărăuşul individual răspunde pentru propria faptă dar nu este exclus să răspundă şi pentru fapta altuia iar transportatorul persoană juridică răspunde, de regulă pentru faptele prepuşilor săi dar nu este exclus să răspundă şi pentru fapta sa proprie.

ü   Fapta păgubitoare. Aceasta poate fi atât una comisivă cât şi una omisivă.[27] Întotdeauna este o încălcare a condiţiilor contractuale, o nerespectare sau o încălcare a uneia din obligaţiile asumate. Astfel, fapta – denumită ilicită în literatura de specialitate – se materializează în neexecutarea de către debitor (cărăuş) a prestaţiei ce-i incumbă sau în săvârşirea unor fapte care împiedică sau întârzie aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate.

ü   Sfera răspunderii contractuale este mai restrânsă decât sfera răspunderii delictuale.[28]

ü   Totuşi, răspunderea juridică a cărăuşului este agravată, comparativ cu dreptul comun al răspunderii contractuale. Înăsprirea regimului decurge din natura angajamentului pe care şi-l asumă cărăuşul.

ü   Cărăuşul acceptă să îndeplinească o obligaţie de rezultat şi ca atare orice deficienţe în executarea prestaţiilor asumate pot genera daune şi astfel se angajează răspunderea acestuia, culpa cărăuşului fiind prezumată[29].

ü   Cărăuşul, pentru a fi exonerat, va trebui să facă dovada că alte cauze, ce nu-i sunt imputabile, au generat prejudiciul.

Exonerarea de răspundere a cărăuşului (art. 425 Cod comercial)

El poate fi exonerat de răspundere dacă dovedeşte existenţa următoarelor situaţii: forţa majoră, cazul fortuit, viciul lucrului, fapta expeditorului sau a destinatarului. Există deci o prezumţie de culpă a cărăuşului pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate.

Prezumţia de culpă a cărăuşului încetează, dacă s-a convenit altfel, sau dacă bunurile prin natura lor sunt perisabile, situaţie în care destinatarul trebuie să dovedească culpa cărăuşului. În caz de întârziere în executarea contractului are loc o reducere din preţul transportului.

Exonerarea de răspundere a cărăuşului pentru avaria sau pierderea mărfii transportate are loc în cazurile prevăzute de dreptul comun: starea de necesitate, ordinul legii şi consimţământul creditorului, fapta terţului şi cele enumerate de art. 425 Cod comercial: cazul fortuit sau de forţă majoră, viciul propriu al lucrurilor sau natura lor, faptul expeditorului sau al destinatarului.

Cauzele de înlăturare a răspunderii.

  • Starea de necesitate înlătură caracterul ilicit al faptei păgubitoare a cărăuşului, dacă aceasta a fost săvârşită în scopul de a salva de la un pericol iminent şi de neînlăturat, vieţi omeneşti sau bunuri importante (art. 45 alin. 2 Cod penal).
  • Ordinul legii. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege poate să înlăture caracterul ilicit al faptei păgubitoare şi să ocazioneze, de exemplu, întreruperea unui transport aflat în curs de desfăşurare. Tot în temeiul legii, se pot lua măsuri de rechiziţionare a unor mijloace de transport.

În ambele cazuri, cărăuşul are drept la despăgubiri corespunzătoare prejudiciului propus. Potrivit Legii nr. 132/1997 art. 1 alin. 1 “proprietarii bunurilor rechiziţionate au dreptul la despăgubiri, dacă bunurile au suferit degradări sau devalorizări”, iar în conformitate cu alin. 3 din acelaşi articol, “proprietarii sau deţinătorii vehiculelor rechiziţionate pentru participarea la concentrări, exerciţii şi antrenamente de mobilizare, au dreptul la plata serviciilor prestate cu mijloacele respective”.

  • Consimţământul creditorului care se concretizează într-o clauză de nerăspundere, sau cel puţin de restrângere a răspunderii, constă în declaraţia acestuia că înţelege să renunţe integral sau numai în parte, la despăgubiri.

Asemenea stipulaţii, favorabile cărăuşului sunt admisibile în limitele legii, potrivit principiului volenti non fit injuria (celui ce este de acord, nu i se face o nedreptate). Principiul libertăţii contractuale, prevăzut de art. 969 Cod civil permite încheierea unor convenţii sau includerii în contract a unor clauze de neresponsabilitate ori de diminuare a răspunderii, dar cu unele excepţii, expres prevăzute de lege, destinate a ocroti pe contractantul aflat în stare de inferioritate.

Limitarea răspunderii.

Principiul libertăţii contractuale (969 Cod civil) poate duce la inechităţi în raporturile juridice dintre părţi motiv pentru care legiuitorul a instituit anumite limitări exprese. Sunt şi limitări care se întemeiază şi pe principii generale de drept.

Astfel legiuitorul a prevăzut sunt anumite clauze de nerăspundere interzise prin lege. În virtutea art. 441 Cod comercial, sunt nule şi de nul efect orice stipulaţii care să excludăă obligaţiile în transporturile pe calea ferată, chiar dacă ar fi fost permise prin regulamente generale sau particulare.

Codul comercial prevede următoarele limitări de răspundere:

a) când se transportă lucruri fragile sau lucruri care se strică uşor, animale sau lucruri pentru care transportul urmează să fie făcut în anumite condiţii, se poate stipula că pierderea sau stricăciunea provine din viciul lucrurilor transportate, din cauza naturii lor sau din faptul expeditorului sau a destinatarului, cu excepţia unei culpe grave (art. 426 Cod comercial);

b) cărăuşul poate să stipuleze răspunderea într-un anumit procent din valoarea bunului transportat, dacă lucrurile sunt prin natura lor supuse în timpul transportului la o micşorare în greutate sau în măsură (art. 429 Cod comercial);

c) cărăuşul nu răspunde pentru lucrurile transportate decât în limita valorii declarate (art. 431 Cod comercial);

d) art. 411 Cod comercial prevede că orice stipulaţie care ar exonera sau limita, în transporturile pe calea ferată, obligaţiile şi răspunderile stabilite prin art. 417-419, 425, 427, 428-430, 432, 436 şi 440 Cod comercial, sunt nule, chiar dacă ar fi fost permise prin regulamente generale sau particulare ori s-ar stabili că preţul transportului să fie mai mic decât cel cuprins în tarifele ordinare.

Convenţia C.M.R.

Pierderea şi avarierea lucrului. Întârzierea în eliberarea încărcăturii la destinaţie.

În faza deplasării mărfii pe itinerariul stabilit, cărăuşul îşi exercită principala sa obligaţie contractuuală şi răspunde în cazul neîndeplinirii corespunzătoare a acestora. Cauzele care-i pot atrage răspunderea sunt enumerate de art. 17 pct. 1 din Convenţia[30] C.M.R. astfel, textul mai sus menţionat are în vedere următoarele fapte specifice care ar putea fi imputabile transportatorului şi anume:

-        pieredrea totală sau parţială a mărfii;

-        avarierea acesteia;

-        întârzierea în eliberarea încărcăturii la destinaţie.

Pierederea mărfii. Dispariţia încărcăturii în timpul transportului printr-un fapt material cert nu este greu de dovedit. Ceea ce poate naşte probleme în  plan probator este dată de dispariţia lucrului ce reiese doar din împrejurarea că bunul nu a ajuns la destinaţia convenită.[31]

Pentru astfel de situaţii, Convenţia C.M.R. a instituit anumite prezumţii relative (iuris tantum) de pierdere, reglementând totodată şi consecinţele găsirii ulterioare a încărcăturii ce s-a presupus a fi dispărută.

Astfel, operează prezumţia de pierdere în două situaţii, stabilite distinct de art. 20, pct. 1 din Convenţie:

1)          beneficiarul transportului poate să considere marfa pierdută, fără a  prezenta alte dovezi, când aceasta nu a fost eliberată în termen de 30 de zile de la data la care a expirat termenul convenit a primi marfa;

2)          dacă prin scrisoarea de trăsură nu s-a fixat data ajungerii la destinaţie, marfa va fi considerată ca fiind pierdută la expirarea unui termen de 60 de zile de la data la care cărăuşul a primit marfa spre a fi expediată.

Totdată, Convenţia C.M.R. reglementează şi situaţiile în care marfa presupus pierdută a fost găsită ulterior.

Astfel, infirmarea prezumţiei de pierdere operează diferit, după cum beneficiarul transportului mai este sau nu interesat să intre totuşi în posesia mărfii deşi a fost despăgubit anterior de pierderea suferită[32].

Cu alte cuvinte, Convenţia stabileşte un drept de opţiune pentru destinatarul beneficiar. El poate opta pentru eliberarea mărfii găsite sau nu.

Dacă acesta doreşte să-şi recupereze totuşi marfa, trebuie, conform art. 20 pct. 2, „să ceară în scris” acest lucru, cărăuşul având obligaţia ca în momentul în care marfa a fost găsită, să-l încunoştiinţeze „de îndată” cu privire la aceasta, în cursul anului care urmează plăţii despăgubirii. După primirea cererii, transportatorul este obligat să comunice, tot în scris, petiţionarului, confirmarea primirii unei astfel de cereri.

Datorită acestui drept de opţiune cărăuşul are obligaţia de a-l anunţa pe solocitant de găsirea mărfii, acesta trebuind să se conformeze cerinţelor art. 20 pct. 3, potrivit căruia este obligat să plătească transportatorului despăgubirile încasate de la acesta pentru marfa considerată pierdută şi totodată creanţle ce rezultă din scrisoarea de trăsură, deducându-se cheltuielile care ar fi fost cuprinse în despăgubirile primite. La rândul său, solicitantul are dreptul să obţină despăgubirile datorate de cărăuşpentru întârzierea înregistrată la eliberarea mărfii.[33]

Într-o astfel de situaţie credem că va putea opera cu succes compensaţia datorită faptului că sunt îndeplinite condiţiile pentru stingerea în acest mod a obligaţiilor rezultate.

Dacă destinatarul este dezinteresat de marfa regăsită, pasivitatea acestuia se va putea manifesta diferit. Astfel, o modalitate este aceea de a nu depune cerere de returnare a mărfii pierdute, în eventualitatea găsirii ei ulterioare. O altă modalitate se manifestă prin lipsa de răspuns la înştiinţarea despre găsirea mărfii ce i-a fost trimisă de cărăuş. Aceste situaţii vor fi asimilate conform situaţiilor descrise de pct. 4 al art. 20 din Convenţia C.M.R. şi anume cu cazul în care marfa pierdută a fost găsită după expuirarea termenului de un an de la de la plata despăgubirii de către transportator. [34]

Această similitudine se explică prin faptul că cererea de restituire a mărfii pierdute produce efecte numai dacă încărcătura este descoperită până la limita duratei de un an de la data plăţii despăgubirilor. Astfel, în situaţiile date, fiind vorba de un bun abandonat[35], transportatorul urmeză să dispună de marfă. Ca atare, acesta va putea valorifica marfa conform prevederilor Convenţei şi în conformitate cu legea locului unde se găseşte marfa.

Întârzierea în executarea contractului privind eliberarea mărfii.

În privinţa termenului de depăşire a termenului de predare a încărcăturii la destinaţie, Convenţia C.M.R. la art. 19 deosebeşte două situaţii de fapt diferite.

a)          Situaţiile în care este fixată o dată în scrisoarea de trăsură şi marfa nu a fost eliberată în termenul convenit. Respectarea datei prevăzute în contract este obligatorie, fără să fie necesară o avertizare din partea din partea destinatarului sau expeditorului. Punctualitatea, în ziua convenită, se impune de la sine, de plin drept.[36]

b)          În lipsa unei date concrete prestabilite, criteriul e constituit de timpul considerat rerezonabil pentru un transportator diligent, necesar pentru parcurgerea distanţei convenite. Dacă durata respectivă este depăşită, se consideră că există întârziere la eliberarea mărfii. Textul evocat mai sus menţioneză faptul că în aprecierea timpului rezonabil trebuie să se ţină cont de circumstanţe concrete precum „ timpul necesar pentru asamblarea unei încărcături complete în condiţii normale”.

Răspunderea cărăuşului conform Convenţiei C.M.R.

Prin contractul încheiat cu expeditorul în scopul de a deplasa încărcătura, cărăuşul îşi asumă o obligaţie de rezultat.[37] În consecinţă, transportatorul nu se poate apăra făcând dovada că a acordat toată atenţia şi grija încărcăturii, nici că s-a comportat cu diligenţa profesională necesară. Pentru a fi exonerat de răspundere, acesta nu poate invoca nici defecţiunea vehiculului deoarece avea obligaţia verificării funcţionalităţii acestuia cum nu poate invoca nici culpa persoanei de la care a închiriat autovehiculul, conform art. 17 pct. 3 din Convenţia C.M.R.

Exonerarea de răspundere (contractuală) se justifică numai în condiţiile instituite de punctele 2 şi 4 ale art. 17 din Convenţie.

Felurile răspunderii.

În deplasarea mărfii conform cu condiţiile statornicite de  Convenţie, dacă se produc pagube, se poate angaja răspunderea cărăuşului atât în plan delictual cât şi în plan contractual pentru fapta proprie şi pentru fapta altuia, când este cazul.

Răspunderea contractuală.

Această răspundere face obiectul aproape exclusiv al Convenţiei C.M.R. Aceasta deoarece răspunderea delictuală, conform cu art. 28, pct. 1, răspunderea cărăuşuluio este guvernată de legea care se aplică pierderii, avariei sau întârzierii survenite în cursul unui transport de mărfuri supus Convenţiei. Trimiterea are în vedere lex causae, determinată de normele conflictuale ale instanţei judecătoreşti sau arbitralecompetente.

Răspunderea personală şi pentru alţii.

Cărăuşul îşi asumă înainte de toate o răspundere personală pentru încălcarea obligaţiei convenite – obligaţie de rezultat. Mai mult decât atât, transportatorul răspunde şi pentru alte persoane cum e menţionat în art. 3 din Convenţie.

Astfel, cărăuşul răspunde pentru faptele prepuşilor săi ca şi pentru propria sa faptă.

Regimul juridic al răspunderii personale cât şi delimitarea acesteia faţă de răspundereapentru prepuşi sunt determinate de legea normal aplicabilă statului organic al cărăuşului. Se aplică în genere sistemul de drept în vigoare în ţara de la sediul întreprinderii de transport în cauză, aşa numita lex societatis.[38]

În situaţia în care, pentru pierdere, avarie sau întârziere intervine răspunderea extracontractuală a uneia dintre persoanele pentru care cărăuşul este chemat să răspundă, acesta poate, în temeiul art. 29 pct.2, să se prevaleze de dispoziţiile art 17, 23 şi 25 care exclud răspunderea cărăuşului sau o predetermină ori limitează despăgubirile datorate.

BIBLIOGRAFIE:

I. Acte normative, tratate, convenţii, statute internaţionale, recomandări:

  • Codul civil;
  • Codul comercial;
  • Convenţia C.M.R. de la Geneva din 1956 privind contractul internaţional de mărfuri pe şosele.

II. Lucrări de specialitate:

  1. O. Căpăţînă, Gh. Stancu, Dreptul transporturior, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002;
  2. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.

3. S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007;C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Tipografia Universitară, 1980;

4. L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

5. C. Stătescu, C. Bîrsan, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii (Răspunderea civilă delictuală), în „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002;

  1. Gh. Stancu, Curs de dreptul transporturior, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2007;

7. Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.

CUPRINS.

Introducere. 3

Răspunderea civilă. Noţiune. 5

Efectele contractului de transport. 7

RAspunderea contractualA a cArAuSului. 8

Exonerarea de răspundere a cărăuşului (art. 425 Cod comercial) 9

Cauze de înlăturare a răspunderii. 9

Limitarea rAspunderii. 9

ConvenTia C.M.R. 10

Pierderea şi avarierea lucrului. Întârzierea în eliberarea încărcăturii la destinaţie. 10

RAspunderea cArAuSului conform ConvenTiei C.M.R. 12

Felurile răspunderii. 12

Răspunderea contractuală. 12

Răspunderea personală şi pentru alţii. 12

BIBLIOGRAFIE: 13


[1] Gh. Stancu, Curs de dreptul transporturior, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2007, p. 39.

[2] Ibidem.

[3] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, Dreptul transporturior, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 48.

[4] E. Cristoforeanu, Despre contractul de transport în Gh. Stancu, op. cit, p. 41.

[5] Gh. Stancu, op. cit, p. 41.

[6] Idem, p. 42.

[7] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 51.

[8] C. Stătescu, C. Bârsan, Drept Civil. Teoria generală  a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti 2002, p. 28.

[9] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 53.

[10] Idem, p. 60.

[11] Ibidem.

[12] Gh. Stancu, op. cit, p. 51.

[13] Idem, p. 52.

[14] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, op. cit, p. 126.

[15] S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007, p. 37.

[16] Idem, p. 36.

[17] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 7.

[18] M. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice , în R.R.D. nr. 1/1970, p. 83.

[19] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 136.

[20] Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 2.

[21] M. Costin, op. cit., p. 75.

[22] Gh. Vintilă, op. cit., p. 3.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 144.

[25] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 170.

[26] Art. 970 Cod civil: Convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.”

[27] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 172.

[28] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 126.

[29] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 175.

[30] Convenţia C.M.R. de la Geneva din 1956 privind contractul internaţional de mărfuri pe şosele.

[31] Gh. Stancu, op. cit, p. 322.

[32]Gh. Stancu, op. cit, p. 322.

[33] Ibidem.

[34] Gh. Stancu, op. cit, p. 323.

[35]Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 173.

[38] Gh. Stancu, op. cit., p. 325.

Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori 10 mai , 2009

Posted by Fănuţa in asistenţă socială, avocat, copii, juridice, legislaţie, magistraţi, părinţi, răspundere.
Tags: , , , ,
add a comment

FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PĂRINŢILOR

PENTRU FAPTA PREJUDICIABILĂ  A MINORULUI (Copilul)

Fundamentul raspunderii parintilor

RASPUNDERE PARINTI