Skip to content

Dragobetele saruta fetele

Mareste imaginea. Dragobetele este sarbatorit in Calendarul Popular in ziua de 24 februarie. Cum vremurile s-au schimbat, tinerii au dat uitarii pe Dragobete zis si Dragomir, Ioan Dragobete, Cap de Primavara – tanarul zeu al dragostei din panteonul mitologiei romanesti. Mentionam ca pe vremuri, aceasta sarbatoare nu era prezenta in toate regiunile tarii. Potrivit atestarilor, ea era cunoscuta in sud, mai cu seama in Oltenia.

Dragobete-Cap de primavara este una dintre sarbatorile ce prevesteste inceputul primaverii. Romanii numeau sarbatoarea Dragobetelui si „Logodna pasarilor”, deoarece in aceasta zi pasarile se imperecheau si isi faceau cuib. In lumea satelor, aceasta presupusa logodna a pasarilor a fost adoptata simbolic de catre oameni. Se credea ca pasarile neimperecheate in aceasta zi ramaneau stinghere pana la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil si in lumea oamenilor, ne spune profesorul Ion Ghinoiu.

Cum se sarbatorea Dragobetele

In dimineata zilei de 24 februarie, tinerii ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se strangeau in brate. Fetele adunau flori de primavara pe care le foloseau pentru descantecele de dragoste. Viorelele si tamaioarele erau pastrate pana la Sanziene, pe 24 iunie, cand erau aruncate pe o apa curgatoare. Exista credinta ca cele care nu faceau acest lucru, ramaneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: „Dragobetele saruta fetele!”.

Nu cred ca este intamplator faptul ca tinerii ieseau la padure in aceasta zi, daca tinem seama ca Dragobetele locuia prin paduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat in ziua praznuirii sale. De aici a luat nastere si expresia „Nu te-o prinde Dragobetele prin padure”.

In apropierea pranzului, fetele incepeau sa coboare in fuga spre sat. Aceasta fuga era numita „zburatorit”. Flacaii urmareau fetele dragi si acestea se lasau prinse daca tinerii erau dupa placul inimii lor. Avea loc o imbratisare, ce era urmata de un sarut, care semnifica logodna pentru cel putin un an de zile. Multi parinti abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se intampla ca unii sa fie multumiti, iar in cazul in care nu erau de acord cu alegerea facuta, logodna virtuala era respectata.

Din zapada netopita pana la Dragobete, fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau in anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumusetii.

Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: Daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor indragosti in anul care urma. In plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalnea la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, iar daca o fata iesea impreuna cu un baiat si nu se sarutau, se credea despre ei ca nu se vor mai iubi in acel an.

Etimologia cuvantului Dragobete

Unii filologi sustin ca numele „Dragobete” provine de la doua cuvinte vechi slave „dragu” si „biti”, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alti filologi sustin ca vine din cuvintele dacice „trago” – tap (mai tarziu devenit „drago”) si „bete” – picioare. Tapul simbolizand la romani fecunditatea!

Exista si ipoteza ca „Dragobetele” se traduce prin „chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tanarul frumos, ales”, de la cuvintele dacice „drag”, ce semnifica „chip frumos”, „chip de lumina” si „betel”- „casa lui Dumnezeu”.

Etnograful Marcel Lutic sustine ca „Majoritatea denumirilor pentru aceasta sarbatoare sunt calchieri dupa numele din slava veche a sarbatorii crestine a „Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul”, sarbatoare numita in spatiul slav „Glavo-Obretenia”. Romanii au adaptat aceasta denumire din slava, asa aparand in veacurile evului de mijloc denumirile „Vobritenia”, „Rogobete”,” Bragobete”, „Bragovete” (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), pana cand, probabil si sub influenta principalelor caracteristici ale sarbatorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales in sudul si sud-vestul Romaniei, denumirea „Dragobete”.

Floarea dragostei

Continuarea pe Crestin Ortodox.ro

Programul pentru dezvoltarea culturii antreprenoriale in randul femeilor-manager din sectorul IMM-urilor « Juridice.ro

Programul pentru dezvoltarea culturii antreprenoriale in randul femeilor-manager din sectorul IMM-urilor « Juridice.ro.

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 253 din data de 11 aprilie 2011 a fost publicata Decizia presedintelui Agentiei pentru Implementarea Proiectelor si Programelor pentru Intreprinderi Mici si Mijlocii nr. 61/2011 de implementare a Programului national multianual pe perioada 2005-2012 pentru dezvoltarea culturii antreprenoriale in randul femeilor-manager din sectorul intreprinderilor mici si mijlocii.

Obiectivul Programului national multianual pe perioada 2005-2012 pentru dezvoltarea culturii antreprenoriale in randul femeilor-manager din sectorul intreprinderilor mici si mijlocii  il constituie promovarea unui sistem de informare si instruire, care sa faciliteze mobilitatea femeilor pe piata fortei de munca si dezvoltarea aptitudinilor antreprenoriale ale acestora in scopul implicarii lor in structuri economice private.

Programul include si actiuni specifice Saptamanii europene a IMM-urilor 2011, care va avea loc in cursul lunii octombrie.
Saptamana europeana a IMM-urilor 2011 este o campanie de promovare a antreprenoriatului in Europa si de informare a antreprenorilor despre ajutorul de care pot beneficia la nivel european, national si local.

Programul se finanteaza din bugetul pe anul 2011 al Agentiei pentru Implementarea Proiectelor si Programelor pentru Intreprinderi Mici si Mijlocii.
Pentru realizarea programului se aloca de la bugetul de stat pe anul 2011 suma de 500.000 lei.

Din bugetul alocat desfasurarii activitatilor specifice programului se finanteaza urmatoarele: editarea de brosuri, editarea de materiale de promovare si prezentarea/editarea/multiplicarea de materiale de curs, inchirierea de spatii, achizitia de rechizite, transmiterea de invitatii, onorariile trainerilor, cat si alte cheltuieli necesare organizarii campaniilor de informare si cursurilor antreprenoriale, inclusiv masa si cazarea participantelor la a II-a etapa a programului.

Inscrierea participantelor se va face prin completarea formularului de inscriere on-line la cursuri, la adresa http://www.aippimm.ro. Data inceperii inscrierilor va fi afisata pe site-ul http://www.aippimm.ro cu cel putin 5 zile inainte de a fi deschisa aplicatia pentru inscriere.

Continuare, pe Juridice.ro.

Au fost aprobate Normele de aplicare a Legii privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica

Au fost aprobate Normele de aplicare a Legii privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica | Infolegal.ro.

H.G. nr. 53/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizarii unor obiective de interes national, judetean si local a fost publicata in Monitorul Oficial 84 din 1 februarie 2011.

La data intrarii in vigoare a acestei hotarari se abroga:

a) H.G. nr. 242/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 407/2005 privind unele masuri prealabile lucrarilor de reabilitare si extindere a infrastructurii feroviare publice, publicata in Monitorul Oficial 190 din 20 martie 2007

b) H.G. nr. 1129/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 85/2007 privind unele masuri prealabile lucrarilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la „Aeroportul International Henri Coanda – Bucuresti“, publicata in Monitorul Oficial 676 din 4 octombrie 2007

c) H.G. nr. 434/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 privind unele masuri prealabile lucrarilor de constructie de drumuri de interes national, judetean si local, publicata in Monitorul Oficial al 309 din 11 mai 2009

Norme Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizarii unor obiective de interes national, judetean si local sunt prezentate in Anexa.

Structura anexei

Capitolul I. Dispozitii generale

Este definit coridorul de expropriere, fiind facute mentiuni si privind planurile topocadastrale, documentatia privind coridorul de expropriere, modul de stabilirea a amplasamentului lucrarii, lucrarile de utilitate publica si lucrarile de interes national, documentatia tehnico aferenta, precum si documentatiile de urbanism si amenajare a teritoriului.

Capitolul II. Etapele procedurii de expropriere

Este descrisa procedura incepand cu aprobarea indicatorilor tehnico-economici pana dupa inscrierea in cartea funciara a coridorului de expropriere.

Capitolul III. Documentatiile cadastrale

In vederea clarificarii situatiei juridice a zonelor afectate de expropriere, expropriatorul va intocmi documentatiile cadastrale individuale conform dispozitiilor legale aplicabile, pe baza planurilor parcelare intocmite pe sectoare cadastrale.

Sunt facute mentiuni privind expertul evaluator specializat in evaluarea proprietatilor imobiliare si obligatiile acestuia.

Imobilele proprietate privata pot fi si ele expropriate si se supun prevederilor legii. In cazul in care nu au fost stabilite prin studiul de fezabilitate, aceste terenurile se stabilesc de catre expropriator si pot fi expropriate potrivit prevederilor din lege.

Un aspect foarte important este ca atat procedura de expropriere, cat si realizarea lucrarilor de utilitate publica ce fac obiectul legii nu pot fi suspendate sau sistate la cererea vreunei persoane care invoca existenta unor litigii privind posesia ori proprietatea imobilului expropriat.

Capitolul IV. Accesul la imobilele afectate de expropriere

Detinatorii cu orice titlu ai imobilelor afectate de elaborarea variantei finale a studiului de fezabilitate pe coridorul de expropriere sunt obligati, dupa o prealabila si obligatorie instiintare efectuata de catre expropriator, sa permita accesul pentru efectuarea oricaror operatiuni necesare conform legii.

CAPITOLUL V. Functionarea comisiei de verificare a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale si acordarea despagubirilor

CAPITOLUL VI. Avize, acorduri, certificate si autorizatii

Pe Infolegal.ro.

rezultatele la examenul de admitere in profesia de avocat din noiembrie 2010 vor fi publicate pe 1 februarie!

Sursa: Lumea Justitiei

Interviu cu dl Avocat Ilie Iordachescu, decanul Baroului Bucuresti.

De ce s-au amanat rezultatele la examenul de admitere in profesia de avocat de anul trecut, tocmai pentru data de 1 februarie 2011?

Afisarea rezultatelor conform hotararii Consiliului Baroului Bucuresti va fi facuta pe data de 1 februarie 2011. Aceasta intarziere se datoreaza noului sistem de corectura abordat. Fiecare lucrare este corectata conform baremului afisat de catre doi membri ai subcomisiei de corectare a lucrarilor, pentru fiecare dintre materiile de examinare. Notarea fiecarei lucrari pe un borderou se face de fiecare corector, borderoul fiind semnat de ambii corectori pe fiecare pagina, iar nota finala la fiecare materie se stabileste prin media celor doua note acordate, fiind evidentiata corespunzator pe borderou. In ipoteza in care intre notele acordate si mentionate pe borderou pentru aceeasi lucrare diferenta este mai mare de un punct, nota finala este stabilita de o comisie formata din cei doi corectori si un arbitru desemnat dintre ceilalti corectori de presedintele subcomisiei de examen prin tragere la sorti. Nota data la reevaluare se consemneaza intr-un borderou de notare distincta cu semnatura celor trei membri ai comisiei. Mentionez ca pe timpul corectarii, coltul lucrarii nu se desigileaza, fiind exclusa orice fraudare a examenului. Accesul in profesia de avocat se face in momentul de fata numai pe baza de examen corect si exigent. Nu ascund ca au existat perioade in trecut in care accesul in profesie nu a fost limitat printr-un examen corespunzator, iar datorita acestei imprejurari s-a ajuns la o supraaglomerare a Baroului Bucuresti care a ajuns in prezent la 9.149 de avocati activi si 2.762 suspendati.

Alte titluri:

Examen de primire in profesia de avocat. Maratonul celor 5 zile.

Nici instanta, nici executorul, nici notarul nu pot impiedica in nici un fel proprietarul, cumparatorul sau chiriasul sa vanda, sa cumpere sau sa inchirieze imobile.

După cum arătam într-un articol anterior, neprezentarea certificatului de performanta energetica a cladirilor nu atrage sanctiuni de natura juridica pentru niciun participant la transferul dreptului de proprietate sau în caz de închiriere.

Legea nr. 372/2005 se adreseaza cetatenilor care sunt chemati sa treaca la evaluarea bunurilor si sa prezinte certificate de performanta energetica atunci cand le vand sau le inchiriaza, indiferent de forma actului de transfer al proprietatii.

Astfel, atat atunci cand se invoiesc in fata notarului, cat si atunci cand instanta prin hotarare decide instrainarea sau cand imobilul face obiectul instrainarii silite.

De asemenea, si chiriasul este indreptatit, conform legii, sa cunoasca performanta energetica a imobilului pe care il inchiriaza, indiferent daca actul de inchiriere este unul sub semnatura privata sau unul incheiat in forma autentica. Nici instanta, nici executorul, nici notarul nu pot impiedica in nici un fel proprietarul, cumparatorul sau chiriasul sa vanda, sa cumpere sau sa inchirieze. Partile au libertatea – pe care le-o confera insasi legea, de a-si exercita dreptul constitutional de a dispune de bunul care le apartine in forma pe care o considera necesara. O eventuala „cenzura” a notarului fata de acest drept ar implica din partea acestuia o imixtiune inadmisibila in libera circulatie a proprietatii, sarcina notarului fiind exclusiv aceea de a garanta corectitudinea si valabilitatea legala a actului elaborat.

Consiliul Uniunii Notarilor Publici a emis la 17 decembrie 2010 o hotarare prin care explica membrilor profesiei modul in care acestia trebuie sa actioneze de la 1 ianuarie pentru aplicarea legii nr. 375/2005, in domeniul lor de competenta – autentificarea contractelor de vanzare-cumparare a cladirilor.

Iata recomandarile ca au fost facute notarilor publici, potrivit InfoLegal.ro

In primul rand, ca ei sa autentifice contractele de vanzare-cumparare sau inchiriere numai dupa ce vanzatorul declara ca a pus la dispozitia cumparatorului certificatul de performanta energetica a cladirii, iar cumparatorul declara ca a primit acel certificat. Se recomanda chiar, ca o copie a certificatului sa se pastreze la dosarul actului. Aceasta este recomandarea nr. 1 facuta notarilor publici romani de catre Uniunea lor Nationala.

In cazul in care prezentarea certificatului catre cumparator nu s-a facut, notarul public le va pune in vedere dispozitiile Legii nr. 372/2005;

Abia in situatiile in care partile insista la incheierea si autentificarea contractului de vanzare-cumparare sau inchiriere, fara a fi in posesia certificatulului de performanta energetica a cladirii, se recomanda ca notarii publici sa autentifice acel contract numai daca partile consimt la introducerea in contract a unei dispozitii din care sa reiasa urmatoarele:

– au fost informati de catre notarul public de dispozitiile Legii nr. 372/2005;
– cunosc obligatia proprietarului de a pune la dispozitia potentialului cumparator sau chirias certificatul de performanta energetica a cladirii;
– cumparatorul sau chiriasul, dupa caz, consimt sa dobandeasca proprietatea sau folosinta imobilului respectiv, pe riscul lor, asumandu-si orice raspundere cu privire la efectele produse prin nedetinerea informatiilor cuprinse in continutul certificatului de performanta energetica a cladirii.

Aceasta hotarare a Consiliului Uniunii Nationale a Notarilor Publici a fost data in conformitate cu dispozitiile art. 6 din Legea 36/1995 privind notarii publici si activitatea notariala (“Daca inscrisul prezentat are un continut indoielnic, iar notarul public nu poate refuza instrumentarea actului, va atrage atentia partilor asupra consecintelor juridice la care se expun si va face mentiune expresa in act. Daca partea se opune la inserarea mentiunii, notarul public va refuza intocmirea actului”).

Mai multe, puteți citi pe InfoLegal.ro

Legea educatiei nationale – Invatamantul preuniversitar.

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 18 din data de 10 ianuarie 2011 a fost publicata Legea nr. 1/2011 a educatiei nationale. Juridice.ro

Dintre noutatile aduse de lege cu privire la invatamantul preuniversitar, menționam:

1. Structura sistemului national de invatamant preuniversitar.

Invatamantul general obligatoriu este de 10 clase, fiind format din invatamantul primar si invatamantul secundar inferior.

Potrivit noului act normativ, invatamantul primar are o durata de 5 ani, fiind format din clasa pregatitoare si clasele I-IV.

Cu privire la gimnaziu, noutatea cea mai importanta este ca durata acestuia este de 5 ani, cuprinzand clasele V-IX.

 

2. Evaluarea rezultatelor invatarii.

Important. Noua lege introduce portofoliul educational ce va cuprinde totalitatea diplomelor, a certificatelor sau a altor inscrisuri obtinute in urma evaluarii competentelor dobandite sau a participarii la activitati de invatare, in diferite contexte, precum si produse sau rezultate ale acestor activitati, in contexte de invatare formale, nonformale si informale.

Portofoliul educational este elementul central al evaluarii invatarii. Utilizarea lui debuteaza incepand cu clasa pregatitoare si reprezinta cartea de identitate educationala a elevului.

3. Parintii – partenerii scolii.

Responsabilitatea educatiei copiilor nu mai revine, in mare parte, doar cadrelor didactice, ci si parintelui sau tutorelui legal care este obligat sa ia masuri pentru asigurarea frecventei scolare a elevului, pe perioada invatamantului obligatoriu.

4. Personalul si conducerea sistemului de invatamant preuniversitar.

Unitatile de invatamant preuniversitar sunt conduse de consiliile de administratie, de directori si de directori adjuncti, dupa caz. In exercitarea atributiilor ce le revin, consiliile de administratie si directorii conlucreaza cu consiliul profesoral, cu comitetul de parinti si cu autoritatile administratiei publice locale.

Imortant. Consiliul de administratie este format din membri: cadre didactice, reprezentanti ai parintilor; reprezentanti ai primarului; reprezentanti ai consiliului local. La sedintele consiliului de administratie participa, de regula, si un reprezentant al elevilor, cu statut de observator.

Mai multe detalii, pe Juridice.ro

 

 

Blogul “Fănuţa Lişman – juridice” isi reia activitatea!

În așteptarea rezultatelor examenului de la Baroul București din toamna anului 2010, mai exact din perioada 10 – 15 noiembrie 2010, am decis să reiau activitatea pe blog.

Ca atare, primul articol cel voi publica va fi chiar cel privitor la examenul de admitere in profesia de avocat:

„Examen de primire in profesia de avocat. Maratonul celor 5 zile.”, ce a fost publicat si pe Juridice.ro

Subiectele abordate vor fi, ca și până acum, cele din domeniul juridic.

Tematica abordata va viza, in principal, urmatoarele ramuri ale dreptului: Dreptul civil, Dreptul familiei, Dreptul comercial și Dreptul administrativ. Vom aborda si subiecte din domeniul Dreptului penal sau al Dreptului fiscal, in masura unui interes major, general.

Domeniul medierii, va fi si el abordat din perspectiva juridica insa, in marea lor majoritate, articolele  vor fi publicate în integralitate pe blogul de mediere „Mediere și mediatori” .

Acum, la inceput de 2011, având și un nou CSM, cu magistrati tineri, dornici de a aduce imbunatatiri substantiale sistemului de justitie, imi exprim increderea că vom putea semnala schimbarile benefice din domeniu, rezervandu-ne dreptul de a aduce si criticile pe care le considerăm necesare.

Cu acest prilej, la început de an nou, dorim ca 2011 să fie un an al împlinirilor, al prosperității și al bucuriei, pentru întrega societate românească, într-un climat de pace și bună înțelegere în comunitățile mai mari sau mici din care facem fiecare parte.

 

 

 

Ce bunuri iti ia banca daca nu ti-ai platit creditul? Nimic, daca se ajunge la mediere.

Ce bunuri iti ia banca daca nu ti-ai platit creditul | Infolegal.ro.

Daca o persoana are restante la plata unui credit, banca are dreptul de a initia procedura de executare silita pentru a recupera suma datorata de rauplatnic, dupa care scoate bunul la licitatie. În plus, pe lânga bunurile aduse în garantie, banca mai poate executa venituri de orice natura, dar si bunuri aduse în garantie fata de alti creditori, în limita prevazuta de lege.

De asemenea, banca poate pune poprire pe salarii, pensii, dar si pe alte venituri care asigura traiul rauplatnicului, dar nu mai mult de o jumatate din venitul lunar în cazul în care exista mai multi creditori si nu mai mult de o treime în cazul în care banca este singurul creditor.

În categoria ce nu poate executa banca se numara bunurile de uz personal sau casnic care constituie strictul necesar pentru datornic si familia acestuia, obiectele de cult religios, daca nu sunt mai multe de acelasi fel, si alimentele necesare pentru doua luni familiei debitorului. În cazul în care cel care datoreaza bani bancii se ocupa de agricultura, banca nu va executa alimentele de care are nevoie pentru existenta pâna la noua recolta, precum si animalele, furajele, combustibilul sau ajutoarele pentru incapacitate de munca necesare obtinerii unei noi recolte.

Sursa: Cotidianul

Totusi, daca se va recurge la mediere, exista posibilitatea reesalonarii creditului, acordarii anumitor facilitati, astfel incat sa nu se ajunga la executare silita.

Medierea este posibila chiar si dupa declansarea procedurii de executare.

Vom aborda acest subiect mai pe larg, in articolele viitoare.

Pana atunci, va invitam sa vedeti si alte puncte de vedere privitoare la posibilitatea recurgerii la mediere in faza executarii silite, urmand acest link: Medierea în faza executării silite/ Forum – Mediere si mediatori

Noi modificări privind procedura insolvenţei

În M.Of. nr. 145 de astăzi, 5 martie 2010, a fost publicată Legea nr. 25/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Proiectul de lege a fost iniţiat deoarece a fost necesară o amendare a Legii insolvenţei în sensul introducerii, pe lângă condiţiile de publicitate prevăzute de lege, şi a obligativităţii publicităţii stării de insolvenţă a societăţii pe paginile web deţinute şi administrate de aceasta.

Amendamentele au fost propuse ca urmare a numeroaselor fraude comise prin intermediul unor societăţi comerciale care şi-au promovat activitatea şi după deschiderea procedurii de insolvenţă, promovându-şi serviciile prin intermediul paginilor web deţinute şi administrate, deşi procedura insolvenţei era în plină desfăşurare.

Astfel, s-a propus modificarea şi completarea art. 45 din Legea 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, prin introducerea unui nou alineat, după cum urmează: „(2^1) Dacă debitorul deţine sau administrează una sau mai multe pagini de internet, organele de conducere ale acestuia sunt obligate să publice pe paginile de internet proprii, în termen de 24 de ore de la data comunicării hotărârii de deschidere a procedurii, informaţiile referitoare la starea societăţii, precum şi numărul, data şi instanţa care a pronunţat hotărârea”.

Alin. (3) al art. 45 se modifică în sensul că prejudiciile suferite de terţii de bună-credinţă, ca urmare a nerespectării condiţiile de publicitate prevăzute atât de Legea nr. 85/2006, cât şi de noul act normativ, vor fi reparate în mod exclusiv de persoanele are au încheiat actele ca reprezentanţi legali ai debitorului, fără a fi atinsă averea debitorului.

Potrivit noilor reglementări, nerespectarea prevederilor art. 45 alin. (2^1) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 10.000 lei la 30.000 lei.

realizat de c.j. Cristina Dumitraşcu

Sursa: LegeStart.ro

FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PĂRINŢILOR PENTRU FAPTA PREJUDICIABILĂ A MINORULUI

Temeiul de drept al răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor lor minori este reglementat de art. 1000 alin. 2 C.civ., astfel:

Tatăl şi mama, …, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânsii.”

De asemenea, la alin. 5 C.civ. găsim reglementarea pentru cazurile de nerăspundere atât a părinţilor cât şi a profesorilor şi meşteşugarilor:

,,Tatăl şi mama, institutorii şi artizanii sunt apăraţi de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.”

Aceste texte trebuie coroborate, chiar analizate, şi prin prisma reglementărilor din Codului familiei şi din alte legi speciale care privesc raportul social dintre părinţi şi copii, dintre profesori şi copii şi alte raporturi în care sunt implicaţi copiii minori şi care ne interesează în materia răspunderii civile.

În acest sens avem, pe lângă prevederile Codului familiei pe care le vom indica mai jos şi pe parcursul lucrării, dispoziţii cuprinse în legi precum:

  • Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
  • Legea nr. 84/1995 – legea învăţământului;
  • Legea nr. 128/1997 – statutul cadrelor didactice, etc. .

Un alt motiv avut în vedere pentru indicarea legilor  de mai sus este dat de faptul că, pe de o parte, obligaţia părinţilor în ceea ce-i priveşte pe copiii lor minori este reglementată de C. fam. art. 101 conform căruia  ,,(1)Părinţii sunt datori să îngrijească de copil. (2) Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, …, spre a-l face folositor societăţii.”  iar pe de altă parte, acestei obligaţii îi este corelativ dreptul copilului de a fi îngrijit şi crescut de către părinţii săi, până la maturitate, indiferent de nevoile acestuia, aşa cum legiuitorul a prevăzut în Legea nr. 272/2004. În ceea ce priveşte legea învăţământului, aceasta este de interes atunci când vom analiza obligaţia părintelui privind educaţia copilului, coroborată cu obligaţia statului, a profesorului sau a meşteşugarului ce intervin, de asemenea,  ca actori importanţi în educarea copilului.

Mai mult decât atât, legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului detaliază, reglementând pe componentele ei principale, obligaţia specială[1] a părinţilor, prevăzută în Codul familiei, la art. 101. Astfel, L. 272/2004, la art 5 alin. 2, consacră răspunderea generală a părinţilor pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului iar la alin. 3, în subsidiar, pe cea a colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa. Totodată, complementar, este prevăzută obligaţia statului de a asigura protecţia copilului şi de a garanta respectarea drepturilor acestuia, prin activităţile specifice ale instituţiilor şi organismelor publice abilitate în acest sens[2]. În secţiunea a 2-a – Mediul familial şi îngrijirea alternativă[3] – sunt enumerate o parte din îndatoririle părinţilor faţă de copii, îndatoriri ce alcătuiesc conţinutul obligaţiei generale de creştere a minorilor, ca mai apoi, să le găsim reglementate detaliat, pe cele mai importante. Menţonăm aici numai câteva dintre acestea: obligaţia asigurării bunăstării materiale şi spirituale a copilului, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii acestuia, cea de reprezentare legală, de administrare a patrimonilui(art. 31), obligaţia de a-l supraveghea (art. 32, lit. a), etc.

Pe un anumit fond de dezvoltare socială şi neexistând o astfel de reglementare specială, detaliată, a obligaţiei ce o au părinţii faţă de copiii lor minori, în materia răspunderii civile a părinţilor au existat numeroase opinii neunitare privind fundamentarea acestei instituţii de drept.

Astăzi, în contextul unei atari dezvoltări sociale, este imperios necesar să stabilim un nou fundament pentru răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele prejudiciabile ale minorilor (desigur plecând de la răspunderea civilă delictuală în general), cu atât mai mult cu cât practica judiciară a resimţit necesitatea refundamentării răspunderii, mergând  pe ideea de protecţie a victimei prejudiciului, iar ideea de culpă nemaifiind atât de clar conturată. Totodată, de lege ferenda, este necesară o reorganizare a acestei instituţii – ţinându-se cont de realităţile vieţii sociale din acest moment, de reglementările în vigoare – pe bazele echităţii şi restabilirii echilibrului şi ordinii de drept în societate.

Astfel, în lucrarea de faţă, ne-am propus să arătăm că fundamentul actual al răspunderii părinţilor pentru faptele minorilor nu mai este unul care să dea soluţiile cele mai satisfăcătoare pentru repararea prejudiciului victimei, fundament care, în contextul actual al vieţii sociale, nu mai corespunde realităţii. Totodată, dorim să arătăm o posibilă nouă fundamentare a răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor care să ofere soluţii echitabile şi care să reflecte ideea de securitate, de protecţie a tuturor cetăţenilor unui stat, pe ideea interesului comun al membrilor societăţii şi al respectării drepturilor omului.

A.    Fundamentul actual.

Fundamentul actual al răspunderii civile a părinţilor pentru faptele copiilor este constituit pe prezumţia legală, relativă, de culpă instituită în sarcina părinţilor[4], aşa cum se afirmă în literatura de specialitate şi în doctrină, ca opinie dominantă.[5]

Deşi există unitate[6] de păreri în doctrină şi în practica judiciară în a aprecia că ,,este pe deplin justificat  şi conform echităţii, “ să i se acorde victimei prejudiciului protecţia adecvată, prin întemeierea răspunderii pe tripla prezumţie de culpă a părinţilor[7], susţinută în   literatura de specialitate, instituţia răspunderii nu şi-a putut îndeplini funcţia ei reparatorie în toate cazurile în care repararea  prejudiciului ar fi trebuit să restabilească situaţia anterioară săvârşirii faptei prejudiciabile. Deşi se invocă echitatea, tocmai acest principiu se încalcă.

În literatura juridică se consideră că este vorba de o legătură de cauzalitate între modul în care părinţii şi-au îndeplinit îndatoririle stabilite de lege în raport cu copiii lor minori şi faptele ilicite pe care aceştia le săvârşesc[8]. Altfel spus, faptele ilicite ale copiilor  sunt săvârşite de aceştia pentru că părinţii sunt culpabili de faptul că nu şi-au îndeplinit obligaţiile pe care legea le-a stabilit în sarcina părinţilor faţă de copii ori şi le-au îndeplinit în mod defectuos.

În virtutea prevederilor art. 1000 alin. 2, C. civ. se afirmă că, după ce victima prejudiciului face dovada existenţei prejudiciului,  a existenţei faptei ilicite a minorului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta minorului şi prejudiciu, se declanşează o triplă prezumţie[9], astfel:

  1. Prezumţia că au existat abateri în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti (acţiuni, inacţiuni);
  2. Prezumţia de culpă sau greşeală a părinţilor pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor legale faţă de minorul – autor al faptei prejudiciabile;
  3. Prezumţia de cauzalitate între modul necorespuzător de îndeplinire a îndatoririlor părinteşti şi comiterea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii a minorului.

S-a spus că din răspunderea faţă de sociatate rezultă obligaţia părinţilor de a răspunde patrimonial pentru faptul prejudiciabil al copilului minor, răspundere fundamentată pe prezumţia de culpă a părinţilor. Cu alte cuvinte, părintele care nu-şi îndeplineşte îndatoririle legale stabilite în sarcina sa, trebuie sancţionat patrimonial iar cel care va dovedi contrariul (prezumţiile fiind considerate relative) nu va mai fi sancţionat deci, nu va răspunde patrimonial pentru fapta ilicită a copilului său minor.

În prima dintre situaţii, când părintele (părinţii) nu poate răsturna prezumţia, va răspunde patrimonial şi prejudiciul va fi acoperit, restabilindu-se situaţia anterioară săvârşirii faptei, considerată ilicită de majoritatea autorilor citaţi.

În cea de a doua situaţie, când părinţii pot face dovada contrară prezumţiilor declanşate, aceştia vor fi absolviţi de răspundere, nu vor suporta prejudiciul cauzat de fapta propriului copil, rămânând ca persoana prejudiciată să suporte singură prejudiciul. Pentru această inechitate, atât în doctrină cât şi în practica judiciară s-au căutat diferite soluţii care să aducă o mai bună protecţie victimei prejudiciate de faptele minorilor.

Soluţiile s-au căutat plecând de la stabilirea naturii obligaţiei părinteşti, şi au fost stabilite pe tărâm probator.

Asupra naturii obligaţiei legale a părinţilor s-au exprimat opinii diferite.[10] În funcţie de concepţia adoptată, soluţiile au fost date după cum au putut fi răsturnate prezumţiile cu privire la îndatorirea (îndatoririle) ce s-a considerat a intra în conţinutul obligaţiei generale a părinţilor. Spre exemplu: în situaţia în care s-a considerat că obligaţia părinţilor este cea de strictă supraveghere a minorului, dacă părintele dovedeşte că nu din culpa sa în supravegherea minorului s-a produs prejudiciul, acesta nu va mai fi făcut responsabil de producerea prejudiciului, nemaifiind astfel obligat să acopere pagubele ce i-au fost aduse victimei, generând astfel o situaţie inechitabilă pentru cel prejudiciat.  Dat fiind faptul că în funcţie de posibilitatea părinţilor de a răsturna sau nu prezumtiile stabilite depindeau deciziile instanţelor, decizii care puteau genera inechităţi aşa cum am arătat, atunci trebuiau căutate acele soluţii care să nu mai permită o răsturnare uşoară a prezumţiilor, pentru a asigura o mai bună protecţie a victimei. Acesta, considerăm, este unul din motivele pentru care concepţiile privitoare la conţinutul obligaţiei părinteşti a evoluat de-a lungul timpului, plecând de la a considera că obligaţia părinţilor este cea de supraveghere, apoi s-a ajuns a se considera că este vorba de o obligaţie ceva mai complexă şi anume cea de supraveghere şi educare, ca mai apoi să se ajungă la concepţia potrivit căreia îndatorirea părinţilor este cea de supraveghere şi decreştere[11], dându-se astfel obligaţiei părinţilor un conţinut mai larg. Desigur că nu trebuie minimalizat faptul că societatea a evoluat de-a lungul vremii, iar acesta este un alt motiv pentru care s-au modificat concepţiile privitoare la conţinutul obligaţiei ce incumbă părinţilor. Astfel că, atât nevoia de a repara prejudiciile produse victimelor ce nu puteau fi găsite vinovate de comiterea acestora, cât şi evoluţia societăţii cu privire la sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească un părinte faţă de copilul său, punându-se tot mai mult accent pe interesul superior al copilului, au dus la o determinare mai complexă a conţinutului obligaţiei ce face obiectul discuţiei noastre.

Pentru o bună perioadă de timp,  în practica judiciară a dominat opinia conform căreia răspunderea trebuie fundamentată pe prezumţia de culpă a părinţilor în neîndeplinirea sau exercitarea necorespunzătoare a  supravegherii şi educării minorului ce-l  au în grijă. În acest sens stau mărturie soluţiile instanţelor ce au fost motivate conform concepţiei potrivit căreia îndatorirea părintelui faţă de copil nu este numai una de supraveghere ci şi una de educare[12], obligaţie conturată pe dispoziţiile art. 101 C. fam.

Această fundamentare este una neîndestulătoare, aşa cum deducem din noua orientare a instanţelor [13], aceea de a recunoaşte un conţinut mai amplu, mai complex, pentru obligaţia părintească, având ca temei de drept tot dispoziţiile art. 101 C. fam.

B.    Analiza obligaţiei stabilite de textul art. 101 C. fam.

Pentru o analiză cât mai exactă a celor două concepţii şi pentru a vedea care dintre acestea şi în ce măsură pot servi mai bine unuia din scopurile ce considerăm că le are instituţia răspunderii civile (funcţia reparatorie), este necesar să analizăm conţinutul obligaţiei stabilite de către legiuitor în art. 101 din C. fam., text pe care s-au întemeiat soluţiile oferite de acestea.

Art. 101 C. fam. stabileşte:

(1)    Părinţii sunt datori să îngrijească de copil.

(2)    Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea si dezvoltarea fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii.

Aşa cum rezultă din analiza textului de mai sus şi din interpretările date de doctrina de specialitate[14], coroborate cu prevederile Legii 272/2004 privind drepturile copilului, observăm că:

  • Obligaţia părinţilor este aceea de a creşte copilul minor[15];
  • Conţinutul obligaţiei de creştere a minorului este cel de a îngriji, de a asigura condiţiile necesare pentru ca minorul să se poată dezvolta armonios din punct de vedere    bio-psiho-social;
  • Obligaţia de creştere a copilului minor este o obligaţie specială stabilită de legiuitor prin art. 107 C. fam, ce face parte din conţinutul mai larg al obligaţiei prevăzute de art. 86 din C. fam. şi anume obligaţia generală de întreţinere.[16]

Prin prisma celor de mai sus, putem concluziona: legiuitorul a stabilit o obligaţie generală de întreţinere ca efect al rudeniei, al calităţii de soţi sau pe efectul unor relaţii ce pot fi asimilate celor de familie (adopţie, tutelă)[17], în al cărei conţinut se află şi obligaţia specială de întreţinere datorată de părinţi copilului lor minor. Conţinutul celei din urmă obligaţii este stabilit în art. 107, C. fam, astfel:

(1) Copilul minor este întretinut de părinţii săi.

(2) Dacã minorul are un venit propriu, care nu este îndestulãtor, pãrintii au îndatorirea sã asigure conditiile necesare pentru cresterea, educarea, învãtãtura si pregãtirea sa profesionalã.

După cum rezultă din textul articolului mai sus menţionat, aşa cum am evidenţiat şi mai sus, obligaţia legală a părinţilor faţă de minori este de a asigura climatul necesar dezvoltării atât biologice şi fizice a copilui (îngrijind de sănătatea si dezvoltarea fizică) cât şi ambianţa familială (morală, bazată pe afecţiune reciprocă) ce-i poate asigura copilului dezvoltarea în bune condiţii a personalităţii sale şi totodată de a veghea şi a-l îndruma pe copil de aşa manieră astfel încât acesta să se poată integra în sociatate, să poată face faţă cerinţelor sociale care, odată cu dezvoltarea unei societăţi, sunt din ce în ce mai complexe. Alte argumente care să poată sprijini afirmaţiile de mai sus putem găsi, suficiente, în modul de reglementare a Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

După cum am mai spus, obligaţiei părintelui prevăzută de art. 101 C. fam. îi corespunde dreptul corelativ al copilului minor prevăzut şi detaliat în Legea 272/2004. Articolul 31 al acestei legi prevede:

(1) Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor.

(2)Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său.

De asemenea, articolul 44 al aceleiaşi legi dispune:

(1) Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa  fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.

(2) Părinţilor sau, după caz, altor reprezentanţi legali le revine în primul rând  responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor, cele mai bune condiţii de viaţă necesare creşterii şi dezvoltării copiilor; părinţii sunt obligaţi să le asigure copiilor locuinţă, precum şi condiţiile necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională.

Iar articolul 45, la alin. 2, prevede:

(2) În cazul în care părinţii sau persoanele care au, potrivit legii, obligaţia de a întreţine copilul nu pot asigura, din motive independente de voinţa lor, satisfacerea nevoilor minime de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi educaţie ale copilului, statul, prin autorităţile publice competente, este obligat să asigure acestora sprijin corespunzător, sub formă de prestaţii financiare, prestaţii în natură, precum şi sub formă de servicii, în condiţiile legii.

Coroborând toate textele de lege ce au fost invocate, putem extrage o concluzie finală.

Obligaţia de întreţinere reglementată de art. 86 C. fam.. are drept obiect: asigurarea mijloacelor necesare traiului – alimente, locuinţă, îmbrăcăminte, medicamente, nevoi spirituale. [18]

Art. 107 C. fam. aduce o completare a articolului de mai sus, în sensul că, pe lângă mijloacele necesare traiului, obiectul acestei obligaţii îl constituie, în plus, şi asigurarea mijloacelor necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor, în măsura în care acestea nu au fost preluate de stat[19].

Obligaţia specială reglementată de art. 101 C. fam.., este o componentă intrinsecă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de  art. 107 C. fam.. care trebuie privit în legătură cu art.101 din acelaşi cod, care prevede dreptul şi obligaţia părinţilor de a creşte copilul; de aici, conţinutul obligaţiei de a creşte copilul este următorul[20]:

–        îngrijirea de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului;

–        îngrijirea de educarea copilului;

–        îngrijirea de învăţătura şi pregătirea profesională a copilului.

Obligaţia stabilită de legiuitor la art. 101 C. fam..  este o obligaţie specială[21] de creştere a minorului, ce presupune un cumul de multe alte îndatoriri ce incumbă părinţilor şi care sunt precizate mai în detaliu de toate reglementările în vigoare care privesc raportul dintre părinţi şi copiii lor minori.

Toate aceste îndatoriri trebuie subordonate cu prioritate principiului interesului superior al copilului.[22] Totodată trebuie să menţionăm şi faptul că îndatoririle părinţilor faţă de copii sunt în acelaşi timp şi drepturi recunoscute de lege[23] părinţilor acestora dar, exercitarea lor fiind guvernată de interesul superior al copilului, pe primul plan    situându-se îndatoririle şi nu drepturile părinteşti[24].

Observăm că în literatura de specialitate, drepturile şi îndatoririle părinteşti au fost clasificate astfel:

  1. I.            Drepturi şi îndatoriri cu privire la persoana copilului minor.
  2. II.            Drepturi şi îndatoriri cu privire la bunurile minorului.

Privitor la conţinutul fiecăreia din cele două categorii de îndatoriri s-au exprimat diferite opinii[25]. Conform uneia dintre opinii[26], la care achiesăm, şi ţinând cont de realităţile vieţii sociale din acest moment, drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului care ne interesează în materia ce o analizăm, sunt:

a)     Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte copilul;

b)     Dreptul de a lua măsuri disciplinare;

c)     Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului;

d)          Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a acestuia; etc.

În conţinutul acestor îndatoriri, după cum reiese din analiza reglementărilor în vigoare şi aşa cum s-a arătat în lucrarea anterior citată[27], nu poate fi vorba de obligaţia de a educa minorul ci de dreptul şi totodată îndatorirea de a asigura, de a veghea la educarea copilui şi de dreptul părintelui de a-şi educa propriul copil, conform propriilor convingeri – drept fundamental al părinţilor[28] – desigur devenind răspunzători în situaţia în care şi-au asumat ei înşişi obligaţia de a-l educa pe copil.

Dar, în condiţiile în care educaţia se desfăşoară în mod instituţionalizat, în condiţiile în care în România învăţământul este declarat prioritate naţională[29], unde învăţământul este obligatoriu pentru primele 9 clase şi frecvenţa obligatorie până la vârsta de 17 ani (art. 6, Legea 84/1995) nu cred că mai putem vorbi doar de răspundere a părinţilor pentru educarea propriilor copii minori, dacă ne referim strict la educaţie. Cu atât mai mult cu cât se preconizează ca educaţia preşcolară să devină obligatorie începând cu vârsta de 3 ani[30]. Trebuie să ţinem totuşi cont de faptul că, pe fondul actual de dezvoltare a societăţii, educaţia nu mai poate fi lăsată în sarcina părintelui. Educţia copiilor, pentru orice societate ce doreşte să-şi asigure progresul, este un obiectiv extrem de important, ridicat la rang de lege.

Astfel îndatorirea părintelui, în contextul dat de reglementările în vigoare, nu mai este cea de a asigura educaţia propriu-zisă a copilului ci de a veghea ca educaţia acestuia să se desfăşoare în interesul superior al copilului, părintele având obligaţia şi totodată dreptul de a supraveghea modul în care organele abilitate îşi îndeplinesc obligaţiile stabilite prin lege[31]. Îndatorirea de a îngriji de educaţia  copilului constituie unul din elementele ce alcătuiesc conţinutul obligaţiei speciale de a asigura creşterea copilului pe toate planurile, îndatorire ce greu poate  fi disociată de celelalte elemente ale obligaţiei părinteşti, cu atât mai mult cu cât este greu de imaginat că aceasta ar putea fi delegată, singură, unei alte persoane fizice sau instituţii ce ar putea să o îndeplinească.

Mai mult decât atât, conform art. 5 din Legea nr. 272/2004, răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor (alin. 2), ceea ce vine în sprijinul celor afirmate mai sus şi ne îndreptăţeşte să afirmăm că părinţii nu mai sunt singurii răspunzători pentru creşterea[32] minorului. În alin. 3 al aceluiaşi articol se stabileşte, în subsidiar, responsabilitatea colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia acestuia iar complementar (alin. 4), legiuitorul stabileşte răspunderea statului care are obligaţia de a asigura protecţia copilului şi de a garanta respectarea tuturor drepturilor acestuia,  prin activitatea specifică realizată de instituţiile statului şi autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu.

În aceste condiţii, mai putem vorbi de culpa părintelui în asigurarea educaţiei copilului, în contextul actual al vieţii sociale în care activitatea mult mai multor actori sociali concură la formarea personalităţii copilului, şi la realizarea pregătirii sale profesionale spre a fi de folos comunităţii din care face parte?

Este cunoscut faptul că mediul[33] social este un factor ce poate influenţa, pozitiv sau negativ, dezvoltarea psihosocială a minorului. Pentru faptul că minorul a căzut pradă influenţelor negative ale diferitelor medii cu care copilul intră în contact am putea culpabiliza părintele, cel mult,  pentru lipsă de supraveghere a minorului. De asemenea, după cum se afirmă în lucrările de specialitate privind psihologia în general şi pe cea a copilului în special, mai sunt şi alţi factori ce concură la conturarea şi mai apoi definitivarea personalităţii fiecăruia dintre noi.

Principalii factori ai dezvoltării psihice sunt: ereditatea, mediul şi educaţia.[34] Dezvoltarea psihică se sprijină pe ereditate, îşi extrage conţinutul din datele furnizate de mediul social şi este dirijată de educaţie.[35] Toţi aceşti factori sunt interdependenţi, se influenţează reciproc şi nici unul nu este un factor determinant în crearea personalităţii umane. Pentru moştenirea genetică pe care o primim pe cine putem face culpabili?

În concluzie, conform cu cele arătate mai sus, considerăm că prezumţia de culpă a părinţilor în educarea şi supravegherea copiilor sau pentru nerespectarea îndatoririlor de creştere a minorului nu mai poate fi viabilă.

Dintr-o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, care nici nu răspunde necesităţilor unei societăţi moderne, aceasta ar trebui să devină o răspundere obiectivă, aşa cum a fost instituită recent (1997) în sistemul de drept francez[36].

C.     O nouă fundamentare.

Avându-se în vedere normele de drept în vigoare, considerăm că se poate stabili un nou fundament al răspunderii civile pentru fapta copilului minor şi în sistemul de drept românesc.  Ba chiar pentru răspunderea pentru fapta altuia în general, fundament care să dea răspunderii civile un caracter obiectiv.

Aşa cum s-a afirmat recent şi în literatura juridică românească[37], ţinând cont de faptul că art. 1000 alin. 1 din C. Civ. român este o traducere fidelă a textului art. 1384 C. Civ. francez care cosacră un principiu general de răspundere civilă pentru fapta altuia, este necesar şi util să se recunoască existenţa acestui principiu şi de către doctrina şi jurisprudenţa română.[38] Astfel ar putea fi acoperite toate acele situaţii în care se poate găsi minorul, situaţii strict prevăzute de lege precum: plasamentul, tutela, curatela, internarea minorului într-un centru de reeducare, încredinţarea minorului în libertate supravegheată, etc. De asemenea şi în alte cazuri decât cele ale minorilor: situaţia persoanelor majore fără discernământ, situaţia militarilor care, deşi au discenământ, nu se află în raport de prepuşenie[39], dar aflându-se într-un raport de subordonare a căror răspundere nu are actualmente nici un temei juridic recunoscut. Pentru toate aceste situaţii, art. 1000 alin. 1 din C. Civ. ar putea constitui temeiul de drept pentru antrenarea răspunderii civile, dând astfel o orientare unitară în jurisprudenţă şi doctrină, înlăturând astfel controversele de până acum în această  materie.

Dincolo de fundamentul de drept ce se stabileşte astfel în privinţa răspunderii pentru fapta altuia, în cazul special al părinţilor pentru fapta copilului mai este necesar a fi determinat un alt fundament.

Nu este foarte greu de găsit. Dacă admitem că obligaţia specială (art. 101 C. fam.) de creştere ce incumbă părinţilor face parte dintr-o obligaţie generală de întreţinere (art. 86 C. fam) şi consacrată expres cu privire la minor (art. 107 C. fam.), atunci, temeiul pentru răspunderea civilă ce stă la baza instituirii de către legiuitor a acestei obligaţii trebuie să fie şi temeiul pentru răspunderea civilă a părinţilor pentru copii. Prin asemănare, şi pe temeiul art. 1000 alin 1 C. civ., poate fi antrenată şi răspunderea tuturor celor cărora le incumbă îndatorirea de creştere a copilului. Desigur că trebuie făcute nuanţările în acele situaţii de tranziţie precum curatela sau în multe alte situaţii în care anumite îndatoriri ce constituie conţinutul obligaţiei părinteşti se deleagă pentru a fi exercitate de alte persoane fizice sau juridice (instituţii de drept public sau privat). În cele din urmă situaţii mai ales, dar nu numai, poate fi atrasă – în subsidiar – şi răspunderea comunităţii locale unde se află locuinţa de drept a minorului şi a celui ce-l are în grijă şi, complementar cu aceasta, răspunderea statului (art. 5 din Legea 272/2004).  În astfel de situaţii, anumite îndatoriri ce fac obiectul obligaţiei de întreţinere sunt delegate unor persoane fie determinate de lege fie  prin convenţie.  În funcţie de îndatoririle ce sunt preluate de către acestea trebuie stabilită responsabilitatea acestora, situaţie în care temeiul juridic al răspunderii ar putea fi diferit.

După cum s-a spus[40], fundamentul obligaţiei de întreţinere în general îl constituie, pe de o parte, sentimentele de prietenie şi afecţiune reciprocă existente între membrii familiei şi, pe de altă parte, regulile de convieţuire socială. Obligaţia de întreţinere este uneori efectul unor relaţii de rudenie, alteori al calităţii de soţ şi, nu de puţine ori, efectul unor relaţii asimilate – sub anumite aspecte – cu relaţiile de familie (spre exemplu: tutela). Tot astfel ar trebui fundamentată şi răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori – pe aceleaşi considerente – dar coroborate cu cele de echitate[41] care procură conştiinţei sociale suportul raţional şi moral al obligării la indemnizare iar celui desemnat să răspundă îi procură justificarea obligaţiei de a indemniza pe cel prejudiciat. Totodată, conferă victimei  sentimentul de justiţie şi echitate.[42]

Prin urmare, prin instituirea unei raspunderi obiective – raspundere de plin drept – a parintilor, se da o noua fundamentare a raspunderii parintilor, fapt ce duce la agravarea raspunderii acestora dar la o mai eficienta sprijinire a victimelor, in demersul lor de reparare a prejudiciului.[43]

Cu alte cuvinte, prin renuntarea la prezumtia de culpa a parintilor, susceptibila a fi rasturnata prin proba contrara, se consacra raspunderea obiectiva. Pentru prima data, printr-o decizie, Instanta Suprema franceza apreciaza ca „doar forta majora sau fapta victimei pot exonera” parintii de la de raspunderea de plin drept a acestora pentru fapta minorului lor, nefiind necesar a fi analizata culpa acestora.[44]

Astfel, s-a a preciat[45] ca prejudiciul cauzat de minor trebuie reparat independent de orice culpa: a persoanei responsabile de savarsirea faptei sau a parintilor acesteia.

Prin aceasta, obligatia de despagubire nu mai poate fi privita ca o sanctiune pentru modul culpabil al indeplinirii obligatiilor parintesti ci, in acest context, ea poate fi apreciata ca o masura reparatorie, in beneficiul victimei.

Aceasta noua fundamentare are la baza ideea de risc pe care parintii si-l asuma, tinand cont de faptul ca, in functie de nivelilul de dezvoltare fizica si psihica a minorului, exista riscul producerii unor prejudicii pe care parintii sunt datori a le suporta, in virtutea relatiei speciale dintre parinti si minor, esentiala fiind calitatea de parinte.

Intr-o lucrare relativ recenta[46], Jerome Julien propune o noua perspectiva. In opinia acestuia, fundamentul subiectiv priveste propria conduita culpabila a persoanei responsabile civilmente si nu poate justifica raspunderea pentru prejudiciul cauzat de alta persoana iar riscul se refera exclusiv la pericolul pe care il reprezinta persoana care a cauzat direct prejudiciul, fara ncio legatura cu cel care ar trebui sa raspunda pentru acesta. Obligatia parintilor de a repara prejudiciul cauzat de copilul lor isi are izvorul in prerogativele autoritatii parintesti pe care acestia o exercita asupra minorului. Relatia dintre parinte si copilul sau se naste prin actul de vointa al parintilor care sta la baza filiatiunii.[47]

Plecand de la o astfel de fundamentare, chiar si in cazul in care unul dintre parinti este decazut din drepturile parintesti, putem conchide ca obligatia acestuia subzista, el ramanand in continuare obligat sa repare prejudiciul produs de catre minor victimei, J. Julien exprimand o opinie contrara[48].

Potrivit art. 110 din Codul familiei din dreptul romanesc, decaderea din drepturile parintesti nu scuteste parintele de indatorirea de a asigura intretinerea minorului. Aceleasi ratiuni ce au stat la baza instituirii unei astfel de dispozitii imperative trebuie sa fie luate in considerare si la mentinerea obligatiei parintelui decazut din drepturi de a despagubi victima prejudiciului: filiatia – izvor al vointei parintilor.

De asemenea, pe aceeasi linie de gandire, intr-o astfel de fundamentare obiectiva a raspunderii, devine fara relevanta faptul ca minorul locuieste sau nu cu parintii sai,  calitatea de parinte nefiind stirbita de nimic.

Singurul caz in care inceteaza (juridic vorbind) relatia de filiatie este cel al adoptiei, caz in care toete prerogativele autoritatii parintesti intra in sarcina adoptatorului (atat drepturile cat si obligatiile ce intra in continutul acesteia).

O astfel de fundamentare obiectiva ar putea fi întărită de reaşezarea întregii răspunderi civile, prevăzuta de dreptul comun, pe alte baze decât cele de până acum. În acest sens avem în vedere nevoia de schimbare a concepţiei clasice cu privire la funcţiile ce i-au fost atribuite acestei din urmă răspunderi,  cu privire la caracterul şi finalitatea acesteia pentru ca în final să se dea şi o definiţie a răspunderii din care să rezulte schimbarea de optică.

Ubi societas, ibi jus; ubi jus, ibi societas.


[1] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Edirura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 577 şi autorii citaţi acolo.

[2] Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 5, alin. 4, publicată în M. Of. Nr. 557 din 23 iunie 2004.

[3] Legea nr. 272/2004, art. 30 – 33.

[4] L. R. Boila, Raspunderea civila delictuala subiectiva, Bucuresti 2009, Editura C.H. Beck, , p.177-179, L.Pop,  Drept civil român– Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 239-240.

[5] L.Pop,  op. cit, p. 239 şi autorii citaţi acolo.

[6] C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil – Teoria generală a obligaţiilor, Editura Hamangiu, 2008, p. 216.

[7] Ibidem.

[8]L. R. Boila, op. cit., p. 177-179.

[9] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 216 şi urm.

[10] Idem, p. 217-219, a se vedea şi autorii citaţi acolo ca şi jurisprudenţa indicată.

[11] A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia Penală, Decizia 2154/1983, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 65.

[12] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 218 şi deciziile Trib. Suprem ce au fost citate acolo (Trib. Suprem, Secţia penală, dec. Nr. 1828/1980 în R.R.D. nr. 9/1981, p. 66; Trib. Suprem, decizia nr. 18/1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 67, etc.)

[13] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 219

[14] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., în Titlurile XI şi XII – Obligaţia legală de întreţinere şi respectiv Ocrotirea minorului, p. 540 – 649.

[15] Articolul 101 este cuprins în Titlul III al C.fam., Capitolul 1 – Ocrotirea minorului.

[16] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 541, 551,

[17] Idem, p. 542.

[18] Idem, p. 576.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 577.

[21] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 635.

[22] A se vedea în întregime art. 2 din Legea 272/2007.

[23] Art. 48, pct. 1 din Constituţia României.

[24] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 635.

[25] Idem, p. 634.

[26]Idem, a se vedea cea de a treia opinie (punctul c), p. 635.

[27] Idem, p. 636 – 640.

[28] Art. 29 pct. (6) din Constituţia României.

[29] Art. 2 din Legea nr. 84/1995 – Legea învăţământului, cu modificarile si completarile ulterioare.

[30] http://www.didactic.ro/stiri_nid_4779_gradinita_obligatorie_din_2012_titularizarea_dupa_definitivat

[31] Art. 2 din Legea nr. 272/2004, din 21/06/2004. Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.

[32] În sensul dat de art. 101 C. Fam. şi cum a fost arătată mai sus.

[33] P. Golu, E. Verza, M. Zlate, Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A, Bucureşti, 1993, p. 3.

[34] Idem, p. 28. A se vedea, în acest sens, şi D. Banciu, Sociologie juridică, Editura Luminalex, Bucureşti, 2007, p. 213-242.

[35] Ibidem.

[36] L. Pop, Discuţii de lege lata cu privire la recunoaşterea existenţei unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrat în codul civil român, în rev. Dreptul nr. 8/2004,  p. 66.

[37] Idem, p. 67.

[38] Idem. P. 68.

[39] L. Pop, Drept civil român. Teoria generală …, p. 270-271.

[40] I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 542.

[41] S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007, p. 42.

[42] Ibidem.

[43] L. R. Boila, op. cit., p. 221.

[44] Ibidem, p. 221.

[45] Jurisprudenta franceza contemporana este unanima in recunoasterea de plin drept a raspunderii parintilor, pentru faptele minorilor, fiind indiferent daca faptele sunt savarsite in mod culpabil sau nu. L. R. Boila, op. cit., p. 224.

[46] L. R. Boila, op. cit., facand referire la J. Julien, La responsabilite civile du fait d’autrui. Rupture et continuites, Presses Universitaires D’Aix Marselle, Faculte de droit et de science Politique, 2001, p. 224.

[47] Ibidem, p. 224-228.

[48] In opinia autorului J. Julien, obligatia de reparare va reveni celui ce va exercita drepturile parintesti. In L. R. Boila, op. cit., p. 224-228.

ORA/ Oficiul Roman pentru Adoptii – modificarea legii adopţiei

Oficiul Roman pentru Adoptii propune modificarea legii adoptiilor.

Oficiul Roman pentru Adoptii a supus dezbaterii publice proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.

>> Proiectul de modificare

Sursa, Juridice.ro

Material de lucru pentru sedinta extraordinara a Consiliului UNBR

Material de lucru pentru sedinta extraordinara a Consiliului UNBR

13 Februarie 2010 – Juridice.ro

Suntem in masura sa va prezentam materialul de lucru pregatit de conducerea UNBR privind declararea ca neconstitutionala a OUG nr. 159/2008 privind Decizia Curtii Constitutionale nr. 109 din 9 februarie 2010 (nepublicata): aspecte legale privind efectele deciziei, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi doctrina relevantă pentru analiza implicaţiilor deciziei cu privire la legislaţia privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi desfăşurarea examenelor (17-21, 24-28 februarie 2010). Problemele vor fi discutate în şedinţa Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, 12-13 februarie 2010, începându cu ora 09:30.

“Reglementări legale. Consecinţe juridice.

a) Prevederi constituţionale

b) Prevederi legale

c) Efectul dispoziţiilor cuprinse în OUG nr. 159/26.XI.2008 asupra dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 51/1995

d) Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi doctrina în materie privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale

Intregul articol, pe Juridice.ro

Magistratii, medierea si principiul rolului activ

Magistratii, medierea si principiul rolului activ al judecatorului in procesul civil

Mulţumesc din nou Juridice.ro pentru promovarea medierii în România.
Deşi este publicat la cumpana dintre ani, îmi place să văd în acest fapt că încet, încet, România doreşte să se schimbe la faţă (că tot se vorbeşte de nu ştiu ce lună albastră).
Articolul publicat pe Juridice.ro are menirea de a sublinia rolul activ al judecatorului pe parcursul desfasurarii unui proces civil din perspectiva institutiei medierii, asa cum este aceasta prevazuta de Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator [1] (in continuare Legea medierii), astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 370/2009 pentru modificarea si completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 831 din 3 decembrie 2009.
Fiind un articol cam tehnic si mai greu de digerat, voi incerca in cele ce urmează să-l reformulez, pe scurt.
În general, oamenii opun o oarece rezistenţă la nou. Nici noi românii nu facem excepţie, ba mai mult, aş spune că pe o axă a adaptabilităţii la nou, ne-am putea „mândri” cu o rezistenţă destul de mare la nou, în comparaţie cu alte populaţii ale globului.
Este drept totuşi că lucrurile s-au mai schimbat şi pe la noi. Ca atare, speranţa mea într-o societate mai tolerantă, înclinată spre dialog, renaşte.
Speranţa mea este îndreptăţită şi de faptul că au fost aduse câteva modificări legislative care, în opinia mea, vor influenţa în bine mediul social (comunităţile mai mari sau mai mici) din România.
O astfel de modificare face şi obiectul articolului de pe Juridice.ro. Această modificare este benefică tocmai datorită acestui încrâncenat tradiţionalism ce ne caracterizeaza şi a fatalistei spuse româneşti – merge şi aşa.
Pe undeva, este de înţeles faptul că ceea ce este nou e ceva mai greu de acceptat, noul fiind chiar un generator de stress în condiţiile în care nu ştii cu ceea ce se mănâncă acest nou ce ţi se pune pe tavă.
Ei bine, tocmai în acest sens este benefică noua reglementare.
Articolul central la care fac referire (art. 6 din Legea 192/2006 aşa cum el a fost modificat prin Legea 370/2009) obligă magistratul (în opinia mea, atât procurorul cât şi judecătorul) să-i arate justiţiabilului nostru dornic de luptă că procesul (aşa cum arată acum în România, este asemeni unui război nu doar cu adversarul ci şi cu sistemul în sine şi chiar cu tine însuţi) nu este singura cale de soluţionare a litigiilor (atât civile cât şi penale).

Magistratul este obligat acum să informeze părţile de avantajele pe care le oferă medierea şi sunt multe şi nu sunt nici de neglijat. Mai mult decât atât, magistratul recomandă părţilor să meargă la un mediator. Nu le obligă deşi, aşa cum am început o serie de articole pe ADR Mediere şi mediatori, cred că pentru noi mai potrivită era varianta în care parcurgerea medierii să devină obligatorie (atenţie, vorbesc de parcurgerea procedurii şi nu de soluţionarea obligatorie prin mediere). Dar, este bine şi aşa, câtă vreme decidenţii noştri stau mai greu la capitolul „lojică” (a se citi logică) şi nu pot înţelege că medierea poate fi gândită ca o procedurăprealabilă, asemeni contenciosului administrativ, fără să fie îngrădit dreptul cetăţeanului de a rcurge la justiţie (Că tot vorbeam de gândire de matematicieni; nu ne mai place de multă vreme matematica.)
Magistratul este prima autoritate cu care vine în contact justiţiabilul nostru dornic să-şi rezolve problema.
Magistratul are obligaţia să-i arate omului năcăjit că există o metodă mai elegantă, mai eficientă, mai rapidă şi mai puţin costisitoare, de soluţionare a conflictului său cu adversarul şi, colac peste pupăză, mai este posibil să dea şi un chef zdravăn împreună cu cel căruia mai avea puţin şi-i scotea şi ochii!
Şi-acum, fie vorba între noi, va îndrăzni ‘nea Gheorghe să-i zică lu’ domnu’ preşedinte că nu vrea la mediator? Mă îndoiesc. Deşi, nu aşa trebuie impusă medierea, prin intimidare, dar să-l văd eu pe cel ce se va împotrivi instanţei.
În mediul de afaceri, această procedură a medierii va fi mai uşor să fie îmbrăţişată. Rămâne de văzut cum va binevoi magistratul să reacţioneze şi mai apoi, justiţiabilul nostru.
Un rol important l-ar avea şi avocaţii, dacă nu le-ar fi aşa de frică să nu rămână fără pâine deşi, aşa cum am mai arătat, şi aceştia ar avea mai mult de câştigat dacă ar pune umărul la implementarea acestei măsuri.
Sper să dea Dumnezeu tuturor înţelepciunea necesară şi să aleagă ceea ce le este în avantaj în mod real.
De asemenea, să dea Dumnezeu înţelepciune necesară magistraţilor să înţeleagă faptul că astfel vor mai scăpa de ceva dosare (nu-mi fac iluzii că oamenii vor da buzna la mediator) iar avocaţilor, să înţeleagă faptul că vor avea clienţi mai mulţumiţi şi vor primi mai multe recomandări.
Sper să dea Dumnezeu tuturor înţelepciunea să înţeleagă importanţa acestei instituţii pentru societatea românească în ansamblu, să vadă în mediere şansa reluării dialogului în societatea noastră, şansa reclădirii solidarităţii între oameni, şansa de a deveni mai toleranţi şi mai aplecaţi şi spre nevoile celorlaţi!


La mulţi ani români de pretutindeni!
La mulţi ani România!
Fie ca arma noastră cea mai aprigă să fie dialogul, în 2010 şi în anii următori!
La mulţi ani!

Medierea – procedură obligatorie sau facultativă? (I)

Prin demersul ce-l vom urma (pe parcursul a trei articole) ne propunem să răspundem următoarelor întrebări:

I.     Potrivit ultimelor modificări aduse Legii 192/2006, putem afirma că procedura medierii devine una obligatorie?

II.    Poate fi procedura medierii o procedură obligatorie ce trebuie urmată ca o procedură prealabilă a procesului civil, asemeni procedurii prealabile din Contenciosul administrativ?

III.     Poate fi utilă societăţii româneşti instituirea obligativităţii parcurgerii procedurii medierii, înainte de declanşarea unui proces judiciar?

În cuprinsul acestui articol ne propunem să răspundem întrebării de la punctul I, urmând ca în articole ulterioare să formulăm câteva răspunsuri şi la celelalte întrebări.

Pentru aceasta, este necesar a prezenta câteva consideraţii generale, preliminare.

Consideraţii preliminare.

Potrivit recentelor modificări aduse Legii 192/2006 privind medirea şi exercitarea profesiei de mediator (în continuare – Lege/-a) aduse prin Legea 370/2009, sintagma „facultativă” a fost eliminată din cuprinsul art. 1 care definea medierea ca o “modalitate facultativă de solutionare a conflictelor pe cale amiabilă”.

Datorită acestui fapt au fost voci care au afirmat că în urma acestor modificări procedura a devenit obligatorie iar părţile aflate în conflict fiind obligate să parcurgă procedura medierii.

Să plecăm de la definiţia dată de Legea 192/2006 (aşa cum ea a fost modificată), potrivit căreia

„Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitateşi având liberul consimţământ al părţilor. (Art. 1 alin. 1).

Pentru o analiză aprofundată şi pertinentă, este necesară evidenţierea paşilor ce trebuie făcuţi pentru parcurgerea medierii.

1. Primul pas: procedura prealabilă a medierii.

Acest prim pas este parcurs în mod obligatoriu de părţile aflate în conflict întrucât, aşa cum este stabilit în Lege, anterior derulării procedurii propriu-zise a medierii, este necesar a fi încheiat contractual de mediere, aşa cum imperativ a fost reglementat art. 44 alin. 1 din Lege.

Prin urmare, este necesară convenţia părţilor de a urma procedura medierii, convenţie concretizată prin contractul încheiat de părţi pe de o parte, cu meditorul pe de altă parte, denumit de Legea 192/2006 contract de mediere, potrivit art. 44 alin. 2 şi în condiţiile stabilite de art. 45-47, aşa cum recent au fost modificate.

Ca atare, pentru încheierea contractului de mediere este necesară parcurgerea procedurii prealabile a medierii, procedură ce se finalizează fie prin încheierea contractului de mediere (când se realizează acordul de voinţă l părţilor) fie prin refuzul uneia din părţile conflictului, situaţie în care contractual de mediere nu se va încheia iar pasul doi nu va fi urmat.

2. Pasul doi: parcurgerea procedurii medierii.

Pentru a fi declanşat acest pas, aşa cum am arătat, este necesar ca în prelabil să fie încheiat contractul de mediere. În urma parcurgerii procedurii propriu-zise de mediere, părţile pot ajunge la o înţelegere sau nu. Acordul părţilor, dacă s-a  realizat, poate fi total sau parţial iar consfinţirea acordului se va face prin încheierea aşa numitului acord de mediere, potrivit art. 58 alin. 1 din Lege.

Închiderea procedurii medierii, potrivit Legii 192/2006, se constată – în oricare dintre cazuri – prin procesul-verbal întocmit şi semnat de către mediator, de asemenea semnat şi de părţi (personal sau prin reprezentant), aşa cum se arată în art. 57 din Lege.

Este procedura medierii o procedură obligatorie?

La o primă vedere, din definiţia dată de art. 1 din Lege, am putea afirma faptul că legiuitorul a dorit ca părţile să parcurgă în mod obligatoriu procedura prealabilă a medierii, prin eliminarea din cuprinsul textului a sintagmei de medierefacultativă“.

Însă, lucrurile sunt interpretabile.

Pentru mai multe, continuaţi să lecturaţi aici >>>

Rugaciunea împăciuitorului

Doamne, fă din mine un instrument

Al împăcării dintre oameni.

Unde este ură, eu s-aduc iubire,

Unde e jignire, eu s-aduc iertare,

Unde-i dezbinare, să aduc unire.

Unde e greşeală, s-aduc adevărul.

Unde-i îndoială, eu s-aduc credinta.

Unde-i deznădejde, eu s-aduc speranţă,

Unde-i întuneric, eu să fac lumină,

Unde-i întristare, s-aduc bucurie,

O, Învăţător Divin,

Fă ca eu să caut

Nu atât să fiu mangâiat, cât să mmângâi eu pe altul,

Nu atât să fiu eu înţeles, cât să înţeleg eu pe altul,

Nu atât să fiu eu iubit, cât eu să iubesc pe altul,

Căci cine dăruieşte, acela primeşte.

Uitând de tine însuţi, să înţelegi pe altul,

Iertând pe altul, găseşti şi tu iertare.

Murind, învii la viaţă.

(Francisc din Assisi)

Hotarare CEDO – expunerea simbolurilor religioase in scoli

Hotararea CEDO (rezumat) o puteti citi pe Juridice.ro

Titlul – Expunerea crucii sau a altor simboluri religioase in scolile publice. Incalcare. CEDO, 30814/06, Lautsi vs. Italia

Mai jos, puteti citi comentariul meu pe marginea acestei hotarari.

Am predat, ca profesor de religie, inca din primii ani, cand desfasuram orele sambata. In acea perioada, veneau la orele de religie doar copiii ai caror parinti au semnat o adeziune in acest sens.
Treptat, pentru ca tot mai multi parinti si copii doreau sa participe la ore, am introdus si in cursul saptamanii (la inceputul sau sfarsitul orelor) ora de religie. Aceasta solutie a fost adoptata pentru a permite celorlalti elevi sa vina mai tarziu sau sa plece mai devreme, in functie de orar.
In momentul in care a fost introdusa ora de religie ca obligatorie, au fost si optiuni de a nu participa la ora. In acele situatii, trebuie sa recunoastem, uneori, acesti elevi erau nevoiti sa desfasoare o alta activitate, supravegheati de un alt cadru didactic. Au fost si situatii in care ca mi s-a cerut, de catre parinti, sa permit copilului sa ramana in clasa, pe parcursul orelor de religie.

Copil inchinandu-se

Trebuie sa marturisesc faptul ca m-am folosit de acest prilej, cu acordul parintilor, pentru a arata elevilor mei ca oamenii pot fi diferiti, ca sunt liberi sa gandeasca si sa faca orice alegere o considera potrivita la un moment dat, ca Dumnezeu Insusi ne-a inzestrat cu libertatea de a alege (in tot ceea ce ne priveste) si astfel copiii au invatat ca trebuie sa fie toleranti unii cu ceilalti, tocmai in virtutea liberului arbitru.
Faptul ca exista posibilitatea de a fi influentati de manifestarile celorlalti copii (prin numar, prin modul de manifestare, tocmai pentru ca sunt majoritari), influenta fiind una involuntara (altfel am vorbi de prozelitism care nu e vazut bine nici de Biserica), poate fi adevarat iar un parinte care nu tocmai acest lucru nu doreste, poate simti o presiune in acest sens.
In ceea ce priveste icoanele si alte simboluri religioase, am sa va relatez cazul meu concret. Copiii au fost cei care au avut initiativa. Mai intai au adus ce aveau pe acasa si mai apoi, au strans bani si am creat un „cabinet” al scolii, intr-una din clasele in care toti copiii erau crestin ortodocsi.
In celelalte clase, au aparut icoane puse fie cu acordul parintilor fie chiar de catre parinti. Acest lucru s-a petrecut treptat.
Au fost si sali de clasa unde nu a existat nici o icoana sau alte simboluri considerate a fi religioase. Am fost si metodist pe sector (sectorul 5 al capitalei) si am avut posibilitatea sa merg in multe scoli din sector. Nu s-a intamplat ca cineva sa fac reclamatii in acest sens si aceasta deoarece icoanele si celelalte simboluri religioase nu au fost impuse.
Faptul ca noi, profesorii de religie, ne-am fi dorit sa vedem cate o icoana in fiecare clasa, este adevarat, dar noi personal nu ne-am fi permis (nici pecuniar vorbind) acest lucru.
Astfel, nu cred ca am incalcat libertatea nici unui copil sau parinte care nu a dorit sa fie influentat in nici un fel de ceea ce se petrecea la orele de religie sau de simbolurile religioase afisate.

Sf. Cruce

Nu contest faptul ca exista posibilitatea ca anumiti profesori de religie, mai zelosi, au facut oarece presiuni pentru afisarea unor icoane sau altor simboluri religioase, insa, in opinia mea, acele atitudini trebuiesc a fi corectate. Au fost si cazuri in care anumiti profesori au fost chiar sanctionati prin retragerea binecuvantarii si astfel nu au mai putut desfasura activitati didactice.
In momentul de fata, in Romania, nu cunosc sa existe o norma care sa impuna scolilor (publice) sa afiseze simboluri religioase, asa cum nu cred sa existe vreuna care sa interzica afisarea acestora.
Nici un astfel de tip de reglementare, care sa impuna expres o conduita sau alta n-ar trebui sa existe, prin insusi faptul ca, intr-un fel sau altul, se va genera o discriminare.
De ce ar trebui sa existe o norma care sa interzica afisarea unor icoane intr-o sala de curs in care (asa cum functioneaza la noi invatamantul) isi desfasoara activitatea copiii apartinatori unei singure confesiuni? Desigur ca pentru salile in care isi desfasoara activitatea didactica elevi de diferite cofesiuni, o astfel de norma ar fi utila.
Ca atare, pentru Romania, in spiritul respectarii libertatii celorlalti, trebuie sa existe o reglementare nuantata. De fapt, ce politician si-ar asuma un act normativ prin care sa interzica afisarea simbolurilor religioase? Mai mult decat atat, de ce trebuie sa fim atat de radicali in conditiile in care peste 90% (cel putin declarativ) ne declaram crestini ortodocsi?
Cred ca solutia, pentru noi, ar fi una in care icoanele pot fi afisate in salile de curs cu acordul unanim al celor ce-si desfasoara activitatile scolare acolo, clasa, sala fiind un spatiu mult mai restrans si astfel, cei ce nu doresc a fi influentati in vreun fel de de aceste simboluri sa nu le vada.
Ceea ce ar putea impune o astfel de lege este tocmai interzicerea afisarii icoanelor sau altor simboluri religioase pe holurile scolilor (vorbim doar de cele publice), in secretariate, cabinete ale directorilor, cancelarii, sali de sport si alte asemenea spatii. Din categoria acestor sali fac parte si cele in care se desfasoara anumite activitati (precum cele de laborator: chimie, biologie) pentru care clasele de elevi se succed.
O alta solutie, ar fi aceea de a se permite infiintarea cabinetelor de religie unde elevii pot invata si se pot manifesta liber.
Probabil ca printre cei ce vor avea rabdare sa parcurga intreg comentariul meu vor fi si persoane care vad altfel lucrurile. Este dreptul fiecaruia. Insa, ceea ce trebuie sa avem in vedere este tocmai faptul ca libertatea fiecaruia dintre noi se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt.
Totodata, nu trebuie sa uitam ca societatea romaneasca are nevoie de tineri care sa se raporteze la valori morale ridicate. Cum putem face asta daca excludem din spatiul public pana si simbolurile care ne definesc pe noi ca natiune?
Din pacate, in discutiile aprinse ce au facut obiectul acestor dezbateri incinse din ultimii ani, Biserica nu si-a ales reprezentantii cei mai potriviti pentru a aborda aceste teme publice, care ating puncte foarte sensibile pentru societatea romaneasca, dupa atatia ani de privatiuni.

Magistraţii, medierea şi principiul rolului activ în procesul civil

magistrati

Articolul de fata are menirea de a sublinia rolul activ al judecătorului pe parcursul desfăşurării unui proces civil şi de a stabili câteva repere privind conţinutul acestui principiu, din perspectiva instituţiei medierii, aşa cum este ea prevăzută de Legea 192/2006 (privind medierea şi organizarea profesiei de mediator).

Într-un articol anterior am arătat care sunt avantajele pe care le poate aduce medierea pentru stat în general si pentru justitie în special, motiv pentru care nu le vom relua în articolul de faţă ci doar subliniem faptul că medierea poate fi instituţia care să ajute la degrevarea instanţelor de numărul mare de dosare aflate pe rol.

arhiva magistrati

Pentru acest motiv, am dorit să arătăm care este rolul activ al judecătorului în procesul civil şi care este corelaţia cu procedura medierii.

Un aspect foarte putin abordat în literatura de specialitate este cel privitor la conţinutul principiului rolului activ al judecătorului prin prisma art. 129 alin 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care „Judecătorul … va stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei.”.

Sub acest aspect s-au făcut puţine referiri în literatura juridică, motiv pentru care ne propunem să-l abordăm mai pe larg şi din perspectiva medierii.

Astfel, potrivit art. 129 alin. 2 Cod pr. civ. , în exercitatrea rolului său activ, judecătorul are îndatorirea de a stărui pentru soluţionarea amiabilă a cauzei. Această prevedere are forma actuală încă din 2005 (potrivit modificării aduse de Legea 219/2005 şi anterior de OUG 138/2000), adică dinainte de apariţia legii medierii (L. 192/2006).

Cu alte cuvinte, încă dinaninte de a avea o reglementare specială care să permită părţilor recurgerea la o anumită procedură pentru rezolvarea unui conflict pe cale amiabilă, în exercitarea rolului activ, judecătorii aveau dreptul şi totodată obligaţia nu doar de a informa părţile că pot stinge litigiul dintre ele oricând pe parcursul procesului (în toate fazele procesuale, după cum se exprimă legiuitorul ) ci şi de a stărui ca părţile să recurgă la soluţionarea conflictului pe cale amiabilă.

Altfel spus, în conţinutul principiului rolului activ al judecătorului intră şi obligaţia (desigur şi dreptul)  acestuia  de a depune toate diligenţele ca părţile să aleagă o altă cale de soluţionare a conflictul dintre ele, şi anume calea amiabilă.

Dacă această obligaţie (de diligenţă) a judecătorului există încă dinainte de intraraea în vigoare a Legii 192/2006 privind medierea, prin prevederea expresă a articolului 6 din lege, această îndatorire a judecătorului este întărită prin noua reglementare şi, totodată, i se stabileşte un conţinut mai clar.

Potrivit art. 6, „Organele judiciare si arbitrale, precum si alte autoritati cu atributii jurisdictionale vor informa partile asupra posibilitatii si avantajelor folosirii procedurii medierii si le pot îndruma sa recurga la aceasta pentru solutionarea conflictelor dintre ele.”

Potrivit propriei opinii, art. 6 (mai sus evocat) trebuie interpretat prin prisma normei prevăzută la art. 4 alin. 1 din Legea 192/2006 care stabileşte că medierea este o activitate de interes public. Prin prisma acestei prevederi, „Organele judiciare … vor informa partile asupra posibilitatii si avantajelor folosirii procedurii medierii…” legiuitorul instituie pentru organele judiciare o obligaţie imperativa si concisa, aceea de a informa părţile cu privire la procedura medierii.

Continuarea o puteti citi aici >>>



Share/Save/Bookmark

a2a_linkname_escape=1;a2a_linkurl=””;

Despre răspunderea patrimonială a magistraţilor

Despre răspunderea patrimonială a judecătorilor şi procurorilor/

Publicat pe  Juridice.ro, in data de 23 octombrie 2009.

1. ”Vrem capul magistraţilor”, ”Cu orice preţ!”, ”Să plăteasca! Dacă se poate, pentru toate pagubele!”, ”Ei sunt vinovaţi pentru tot ce nu se întâmplă cum ne dorim noi în justiţie!”. Astfel de cuvinte auzim aproape zilnic în media românească, dar nu numai.

Deşi nu ne-am propus să fim un ”avocat” al magistraţilor, totuşi nu putem să nu observăm că din dorinţa/nevoia (uneori şi de răzbunare) ca cineva să plătească, uităm un lucru esenţial. Uităm că ne dorim o justiţie independentă, deşi o spunem ori de câte ori avem ocazia!

2. Nu îmbrăţişăm ideea că magistraţii nu ar trebui să răspundă. Dimpotrivă, credem că fiecare dintre noi trebuie să-şi asume răspunderea pentru faptele sale şi ca atare şi magistraţii, dar mai credem şi că trebuie să privim nuanţat lucrurile în această privinţă.

Înainte de a răspunde la intrebarea de ce nu răspund magistratii sau mai degrabă de ce nu am văzut noi nici un magistrat că a plătit pentru daunele pe care le-a generat prin hotărârile sale judecătoreşti, apreciem că este util să aruncăm o privire asupra reglementărilor in vigoare privind răspunderea acestora.

3. Vom reda în continuare reglementările relevante.

3.1. Constituţia României[1] reglementează cadrul general, atât al răspunderii statului, cât şi al răspunderii magistraţilor.

Potrivit art. 52 alin. 3 din Constituţie: ”(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

3.2. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor[2] reglementează răspunderea statutului, răspunderea magistratului şi repararea prejudiciului.

Art. 94 din Legea nr. 303/2004 stabileşte felurile răspunderii magistraţilor: ”Judecătorii si procurorii răspund civil, disciplinar si penal, în condiţiile legii.”

Răspunderea statului, fără nici o distincţie între procesele penale şi alte categorii de procese, este reglementată de art. 96 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004: ”(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum şi dreptul statului la acţiune împotriva magistratului, de asemenea fără nicio distincţie legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004: ”(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţa sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

Repararea prejudiciului, adică situaţiile şi modul în care persoana îndreptăţită se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată distinct, în art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, şi în art. 94 alin. (4) din aceeaşi lege, pentru erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale: ”(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite in alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât in cazul in care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită in cursul judecaţii procesului si dacă aceasta fapta este de natura sa determine o eroare judiciară.”

Alin. (5) şi (6) ale art. 94 din aceeaşi lege întregesc tabloul: ”(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai impotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.”

3.3. După cum se poate observa, Constituţia şi Legea nr. 303/2004 stabilesc condiţiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare. Astfel vorbim de două instituţii diferite: răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare şi răspunderea patrimonială a magistraţilor.

Însă, pentru răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, aşa cum ne indică art. 96, alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de Codul de procedura penală.

Astfel, art. 504, alin. (1)-(4) C. pr. pen. prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. Art. 505, alin. (1)-(4) C. pr. pen. prevede felul şi întinderea reparaţiei. Art. 506 alin. (1)-(4) din acelaşi cod reglementează acţiunea pentru repararea pagubei, care poate fi pornită de către persoana ”îndreptăţită”. Iar art. 507 C. pr. pen. reglementează acţiunea în regres.

4. Având în vedere că în ceea ce priveşte răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor pentru erori judiciare ”săvârşite în alte procese decât cele penale”, nu există o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, unii autori şi-au îndreptat atenţia către răspunderea civilă delictuală.

Fiind o discutie mult prea tehnica, nu vom face referiri la natura juridica a celor două feluri de răspundere, dar un comentariu privind fundamentul raspunderii credem ca este necesar, tocmai pentru a putea sa intelegem mai bine rostul raspunderii civile.

Temeiul răspunderii patrimoniale a statului considerăm că este dat de faptul că statul este cel care administrează activitatea justiţiei, motiv pentru care deficienţele de orice natură îi sunt imputabile, fie că vorbim despre formarea magistraţilor, fie că vorbim, strict din punct de vedere administrativ, despre modul în care organizează justiţia (plecând de la finanţare şi mergând până la modul de organizare propriu-zisă a instanţelor şi a altor instituţii ce contribuie la buna funcţionare a justiţiei).

În sprijinul celor de mai sus, observăm că statul, prin intermediul puterii executive, este cel care o finanţează, şi tot statul, prin intermediul puterii legislative şi puterii executive, este cel care elaborează politicile după care funcţionează justiţia.

Astfel, considerăm că statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului, fie că sunt imputabile altor persoane care concură la săvârşirea unor erori judiciare, dar şi pentru prejudiciile produse de o organizare defectuoasă a justiţiei. Suntem de părere că statul trebuie să răspundă şi pentru prejudiciile de care se fac vinovate alte persoane decât magistratul, deoarece eroarea judiciară care se produce în urma oricărui tip de proces (penal sau civil) este, pe de o parte, conţinută de o hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte persoana vătămată va pleca cu sentimentul că suportă o nedreptate din partea justiţiei, aceasta, de cele mai multe ori, neputând accepta sau înţelege că nedreptatea se datorează altcuiva şi nu magistratului care a pronunţat hotărârea. Aproape de fiecare dată cand o persoană este sau se simte nedreptatită, va tinde să considere că magistratul este cel vinovat, deşi exista posibilitatea ca acestuia să nu-i poată fi imputată nicio faptă contrară legii (spre exemplu, existenta unei marturii mincinoase care nu a putut fi dovedita). Magistratul este cel care pronunţă hotararea judecatoreasca, prin urmare, magistratul ii produce o paguba.

În toate aceste situatii, astfel cum prevede Constitutia, statul are obligatia sa îl dezdăuneze pe cel pagubit. Mai mult, statul, prin executiv si legislativ, are obligatia să asigure cadrul legal apt să permită acoperirea pagubei într-un timp rezonabil, astfel incat să fie înlăturate toate suferinţele persoanei nedreptăţite, totodată aceasta având satisfacţia că i s-a făcut dreptate.

5. În ceea ce priveşte reglementarea reparării prejudiciilor produse prin erorile judiciare, observăm mai întâi că legiuitorul a omis sa definesca eroarea judiciara. Daca in Codul de procedura penala sunt stabilite acele situatii cand pesoana prejudiciata trebuie despagubita, in materie civila lipseşte orice reglementare de acest fel.

În al doilea rand, in ceea ce priveste prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr. 303/2004, condiţionează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate, de existenţa răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.

Dincolo de faptul că se produce o discriminare evidenta în raport cu situaţia prejudiciilor produse în procesele penale, această împrejurare ne prilejuieşte mai multe observaţii critice:

5.1. A condiţiona dreptul persoanei la repararea prejudiciului de existenţa unei fapte penale sau a unei abateri disciplinare săvârşite de magistrat în timpul judecării procesului înseamnă a restrânge nepermis de mult acest drept, cu consecinţa că în multe situaţii victima erorilor judiciare va fi pusă în poziţia de a suporta ea însăşi consecinţele erorilor care nu-i sunt imputabile[3].

5.2. Sub aspect subiectiv, legea condiţionează răspunderea statului de vinovăţia magistratului, ceea ce contravine însuşi scopului pentru care credem că a fost reglementată această instituţie.

Dreptul la repararea prejudiciului ia naştere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabileşte felul şi întinderea prejudiciului. Dacă în materie penala lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului,  în celelalte cazuri prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca o persoană să poată fi despăgubită, aceasta trebuie sa parcurga o serie de paşi şi să îndeplinească o serie de condiţii:

a. sa astepte sa se pronunte o hotărâre judecătoreasca de condamnare penală definitivă a judecătorului sau o hotărâre definitivă şi irevocabilă de sancţionare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului);

b. fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancţionat magistratul să fie comisă în cursul procesului (înţelegem prin aceasta o faptă în exercitarea atribuţiilor funcţiei specifice de magistrat, în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);

c. să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului şi eroarea judiciară;

d. să existe o hotărâre definitivă prin care s-a stabilit răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară.

5.3. O alta chestiune deloc de neglijat este cea privitoare la curgerea timpului (la prescriptie). Exercitarea acţiunii disciplinare trebuie să fie efectuată înainte de a se împlini un an de la data săvârşirii abaterii. În paralel, dacă nu chiar ulterior, persoana prejudiciată va trebui să pornească ea însăşi o acţiune, de data aceasta împotriva statului, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului şi întinderea prejudiciului. Din raţiuni legate de timp şi chiar economice, este posibil ca această acţiune să fie exercitată în paralel, lucru care nu este interzis prin nici o reglementare (cu alte cuvinte, justitiabilul se va lupta in acelasi timp si cu statul, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, si cu magistratul).

Pe de altă parte, este însă de preferat să se aştepte pronunţarea hotărârii de către Consiliul Superior al Magistraturii, deoarece numai dacă va exista o astfel de hotărâre de constatare a săvârşirii abaterii disciplinare se îndeplineşte una dintre condiţiile necesare pentru repararea prejudiciului, în caz contrar acţiunea împotriva statului fiind sortită eşecului. În această situaţie, persoana prejudiciată va porni ulterior acţiunea de constatare a îndeplinirii tuturor condiţiilor, conform legii, pentru recuperarea prejudiciului.

Însă, atât în cazul unei condamnări penale cât şi în cazul unei ”condamnări” disciplinare, durata procedurilor va fi destul de mare. Desigur, în ipoteza în care hotărârea nu va fi una de ”condamnare” a magistratului, durata mare a procedurii nu va influenţa rezultatul final, având în vedere că persoana prejudiciată nu va mai avea nicio posibilitate de recuperare a prejudiciului suferit.

5.4. Potrivit reglementării actuale se naşte o discriminare între persoanele prejudiciate. Aşa cum am arătat mai sus, erorile judiciare pot avea drept cauze nu numai faptele culpabile ale judecătorului sau procurorului, ci şi alte împrejurări, independente de persoana judecătorului sau procurorului care a dat soluţia prejudiciabilă. Spre exemplu, în multe dintre cauzele reclamate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte aplicarea regulii unanimităţii în cazul acţiunii în revendicare, judecătorii români au dat soluţii conforme cu jurisprudenţa şi doctrina în materie (a se vedea, de pildă, Cauza Lupaş contra României). În astfel de situaţii, se pune întrebarea cum va fi  sancţionat judecătorul care a dat o soluţie concordantă cu opinia majoritară din doctrină şi jurisprudenţă? Va fi sau nu găsit vinovat judecătorul pentru că s-a conformat opiniei majoritare?

6. Chiar dacă persoana prejudiciată va reuşi să obţină acoperirea prejudiciului din partea statului, va începe lungul periplu al acestuia din urmă pentru recuperarea prejudiciului.

Conform dispoziţiilor Constituţiei şi ale Legii nr. 303/2004, răspunderea civilă a magistratului are aceeaşi natură juridică, indiferent de izvorul care i-a dat naştere.

Astfel, nici Constituţia, nici Legea nr. 303/2004 (a se vedea art. 94 şi art 96 alin. 1 şi 2) nu fac alte calificări, conferind răspunderii civile a magistratului caracterele ce vor fi evidenţiate mai jos:

6.1. Răspunderea are un caracter subsidiar şi este angajată în momentul în care statul a acoperit prejudiciul ce a fost generat de eroarea judiciară. Astfel, după exercitarea acţiunii în despăgubiri îndreptată împotriva statului şi  în urma constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru ca statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, să acopere prejudiciul, statul se poate îndrepta împotriva magistratului. Cu alte cuvinte, se angajează mai întâi răspunderea statului, cea a magistratului angajându-se numai ulterior, dreptul statului de a acţiona în justiţie pe magistratul neglijent sau care şi-a exercitat atribuţiile cu rea-credinţă luând naştere în momentul în care prejudiciul a fost acoperit.

6.2. Răspunderea se poate angaja numai dacă prin eroarea judiciară s-a cauzat un prejudiciu. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puţin în situaţia în care persoana prejudiciată nu va introduce acţiune pentru repararea prejudiciului.

6.3. Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 303/2004).

6.4. Eroarea  judiciară trebuie să fi fost săvârşită cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Aici se cuvine să menţionăm că nici de această dată legiuitorul nu a arătat ce se înţelege prin rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Având în vedere absenţa unei definiţii legale a termenilor de rea-credinţă şi neglijenţa gravă, dar ţinând cont de faptul că vorbim despre elemente subiective, instanţa este cea care are căderea să stabilească aceaste stări.

6.5. Posibilitatea de a exercita sau nu acţiunea în despăgubiri este lăsată la latitudinea statului, această opţiune a legiuitorului putând da naştere la arbitrariu din partea statului. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu sunt prevăzute criteriile după care să se stabilească împotriva cărui magistrat se va îndrepta statul şi împotriva căruia nu se poate îndrepta. De lege ferenda, se impune a fi înlăturat caracterul aleatoriu al angajării răspunderii civile, în sensul că fie statul se va îndrepta în mod obligatoriu împotriva tuturor judecătorilor şi procurorilor pentru care a trebuit să plătească despăgubiri ca urmare a erorilor judiciare, fie statul nu va exercita acţiunea în răspundere împotriva niciunui magistrat. Chiar şi în cazul în care statul, într-o viitoare reglementare, va trebui să se îndrepte împotriva tuturor magistraţilor care au comis erorile judiciare, tot se va menţine o situaţie inechitabilă în raport cu situaţiile în care, deşi s-a produs o eroare judiciară care aduce prejudicii unei persoane, totuşi statul nu va suporta niciun prejudiciu, fie din motive datorate celui prejudiciat (nu doreşte sau nu poate intenta acţiunea din raţiuni de ordin personal), fie din necesitatea surmontării unor condiţii dificile (art. 96 alin 4 din Legea nr. 303/2004). Cu alte cuvinte, dacă persoana prejudiciată, fie pentru că nu doreşte, fie pentru că nu cunoaşte faptul că se poate îndrepta împotriva statului pentru a-şi repara prejudiciul sau din alte raţiuni, nu intentează acţiunea în termenul de prescripţie, statul nu va suporta nici un prejudiciu şi pe cale de consecinţă nu va lua naştere dreptul acestuia de a porni acţiunea în despăgubiri împotriva magistratului.

6.6. Cuantumul prejudiciului pe care îl va suporta magistratul nu este prestabilit sau limitat. Astfel, statul va putea cere magistratului repararea întregului prejudiciu, inclusiv acoperirea cheltuielilor de judecată. Şi în acest caz, de lege ferenda, ar fi oportun ca legiuitorul să stabilească un mod de calcul pentru a determina cât din prejudiciul suportat de către stat va trebui acoperit de magistrat. Un astfel de demers ar fi util deoarece acoperirea întregului prejudiciu ar putea fi de natură să producă efecte negative nu doar asupra magistratului, ci şi asupra justiţiei însăşi. Expunerea nelimitată a patrimoniului magistratului, pe de o parte va genera reticenţă în ceea ce priveşte alegerea profesiei de magistrat de către absolvenţii de drept, iar pe de altă parte va influenţa luarea deciziilor de către magistrat, care va ţine cont de modul cum aceste decizii îi vor afecta patrimoniul.

6.7. Raportul juridic dintre stat şi magistrat nu este raportul obligaţional tipic reglementat de art. 998 şi urm. C. civ. Totodata, nu putem fundamenta această răspundere nici pe dispoziţiile art. 1000 alin. 3 C. civ.[4] Asa cum nu putem spune ca fapta magistratului generatoare de prejudicii este un fapt ilicit, tot astfel nu putem afirma ca raportul dintre stat şi magistrat este unul de prepuşenie. Considerăm că acest raport are ca temei obligaţia statului de a organiza justiţia,  în virtutea delegării puterii din partea cetăţenilor săi. Fapta magistratului – eroarea judiciara – este savarsita in exercitarea atributiilor sale de magistrat, iar nu in afara acesteia, precum fapta ilicita.

6.8. Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, conform art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, este de un an. Dreptul la actiune se naste in momentul in care statul acopera prejudiciul, adică în momentul in care statul efectueaza plata catre justitiabilul pagubit.

7. Aşa cum se observa, instituţia răspunderii magistraţilor reprezintă una dintre multiplele modalităţi prin care poate fi afectată independenţa magistraţilor, privită individual.

Rolul justiţiei în general, şi al magistratului în special, este acela de a contribui la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor celor care li se adresează, de a contribui la realizarea ordinii publice ca o a treia putere în stat, pentru realizarea binelui obştesc.

Plecând de la aceste considerente trebuie să privim problema răspunderii prin prisma rolului pe care îl are justiţia în ansamblul ei, dar şi  prin prisma rolului individual al judecătorului într-o societate democratică.

După cum am arătat, sunt numeroase neajunsurile pe care le generează actuala reglementare a statutului magistraţilor. După părerea noastră, se impune o nouă abordare a instituţiei răspunderii civile, în sensul aşezării acesteia pe alte baze, pe alte principii, care pe de o parte să redea justiţiabilului încrederea în justiţie, iar pe de alta parte sa asigure independenţa magistratului.

8. O nouă reglementare ar trebui să prevadă acele situaţii în care statul nu răspunde patrimonial, iar nu să stabilească, astfel cum o face actuala reglementare, acele situaţii în care statul este responsabil. Prin modalitatea actuală de reglementare se limitează, nepermis de mult, după cum am văzut, dreptul justiţiabilului de a-şi recupera prejudiciile generate de o eroare judiciară care nu-i este imputabilă. De aici se naşte şi sentimentul de neîncredere în instituţiile statului şi mai cu seamă în justiţie, şi desigur, sentimentul de nedreptate şi de neputinţă. Este posibil chiar, şi putem observa astfel de situaţii, ca justiţiabilul să nu mai aştepte ca instituţiile statului să-i recunoască drepturile, ci să încerce să-şi facă singur dreptate, ceea ce nu mai tine de esenţa unui stat democratic.

Credem că statul trebuie să răspundă nu numai pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului, fie altor persoane ce concură la săvârşirea unor erori judiciare, dar şi pentru prejudiciile produse de o organizare defectuoasă a justiţiei. Aşa cum am precizat, statul trebuie să răspundă şi pentru prejudiciile imputabile altor persoane decât magistratului deoarece, pe de o parte eroarea judiciară ce se produce în urma oricărui tip de proces (penal sau civil) este conţinută de o hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte persoana prejudiciată va încerca sentimentul că suportă o nedreptate din partea justiţiei. Răspunderea statului trebuie desigur dublată de posibilitatea acestuia de a se îndrepta împotriva celui care a provocat eroarea judiciară, atât pentru a-şi recupera o parte din daune, cât şi pentru a reda justiţiabililor sentimentul de încredere într-o justiţie dreaptă.

9. În concluzie, observând reglementarile in vigoare, pentru care, după părerea noastră şi  legislativul ar trebui sa raspunda, putem intelege de ce nu am vazut pana acum magistraţi care sa fie trasi la raspundere din punct de vedere patrimonial. In ceea ce ne priveste, nici nu ne dorim să vedem, pentru ca nu credem într-un act de justitie infaptuit cu sabia deasupra capului.

Daca totusi se va pune problema ca in viitoarele reglementari sa se prevada o raspundere civila menita sa influenteze actul de justitie, atunci ar trebui sa militam atat pentru existenta raspunderii civile a parlamentarilor, cat si pentru raspunderea civila a ministrilor, ale căror decizii influenţează desigur banii si viata oamenilor.


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003

[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005

[3] A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 182 din 18 mai 1998

[4] Art. 1000 alin. 3 C. civ.: “Stapanii si comitentii, de prejudiciul cauzat de servitorii si prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat.”



Share/Save/Bookmark

a2a_linkname_escape=1;a2a_linkurl=””;

Liberul acces la justitie, privit prin prisma Legii nr. 276/2009 de modificare a legii taxelor judiciare de timbru

Astă seară am citit un articol interesant pe Juridice.ro un articol privitor la incalcarea dreptului de acces la  justitie, intitulat „Incalcarile aduse dreptului de acces la justitie si dreptului de proprietate prin legea nr. 276/2009 de modificare a legii taxelor judiciare de timbru”.

Asa cum am si argumentat acolo, in opinia mea, consider ca nu se incalca dreptul fundamental invocat.

Mai mult decat atat, prevad faptul ca prin masurile luate membrii societatii noastre vor fi nevoiti sa caute si alte cai de solutionare a conflictelor si am incredera ca vor cunoaste, mai curand decat ma asteptam, beneficiile unei institutii prea putin cunoscute de romani – MEDIEREA.

Comentariul:

Daca ma uit bine si analizez cu atentie prevedrile legii ce face obiectul articolului de faţă, as spune ca le-a dat Dumnezeu gandul cel bun domnilor guvernanti si ca, in sfarsit, guvernantii nostri se gandesc la binele societatii noastre, se gandesc ca e vremea ca noi, cetătenii Romaniei de astazi, sa recurgem la dialog pentru a ne rezolva problemele ce ne dezbină, că e vremea să devenim mai putin conflictuali si totodata solidari.
Totusi, daca ne uitam in istoria noastra recenta, as spune ca altele sunt motivele ce i-au determinat sa creasca taxele dar, indiferent de motive, cred ca trebuie sa intelegem ca altfel (decat prin impunere), in Romania, nu se poate gasi o solutie de degrevare a instantelor de judecata, nu poate fi obisnuit cetateanul nostru sa recurga la metode alternative de solutionare a conflictelor, la metode amiabile, reciproc avantajoase.
În ceea ce priveste incalcarea liberului acces la justitie, as dori sa mentionez urmatoarele:
1. Demersul autorilor este laudabil si cu siguranta unul de buna credinta insa, cred ca analiza cuantumului taxelor de timbru, mai mari sau mai mici, stabilite la un moment dat de catre stat, trebuie facuta in stransa corelatie cu OUG nr. 51 din 2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă .
2. Organizarea justiţiei se află în administrarea statului. Cheltuielile pentru administrarea justiţiei sunt astfel în sarcina acestuia. Conform Constituţiei, art. 138 coroborat cu art. 74 alin. 2 şi cu art. 111 alin. 1 teza a II-a, şi legii (Codul fiscal, L 146/1997) statul stabileşte nivelul de impozite şi taxe necesare alcătuirii bugetului naţional ca mai apoi să-l poată redistribui şi să efectueze cheltuielile necesare din diferitele domenii de activitate pe care statul le administrează conform legii bugetare anuale.
3. Faptul ca incasarile din taxele timbru nu se reîntorc pentru finantarea justitiei, poate face obiectul unei alte discutii la fel de ample si de grele ca si cea de fata.
4. Privitor la neconstitutionalitatea normelor ce stabilesc taxe prea mari (ce ingradesc accesul la justitie), aduc in discutie o decizie a Curtii Constitutionale, Decizia nr. 178 din 16 noiembrie 1999 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2–8 din Legea nr.105/1997 (…) şi a dispoziţiilor art.1 şi 2 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, prin care Curtea a respins ca fiind inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 şi 2 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ce a fost ridicată de S. C. „Betania Impex” – S.R.L. din Caransebeş, judeţul Caraş-Severin, în Dosarul nr.985/CA/1999 al Curţii de Apel Timişoara. În motivarea deciziei, Curtea arată că <> Ca atare, este de prevazut rezultatul si in acest caz.
5. În aceeaşi ordine de idei, procesul civil presupune şi alte cheltuieli precum onorariile avocaţilor, onorarii de expertiză, cheltuieli pentru administrarea probelor şi altele. Existenţa acestor cheltuieli nu impietează, pe de o parte, liberul acces la justiţie iar pe de altă parte, nu anulează principiul gratuităţii justiţiei deoarece, pe temeiul art. 18 din recent adoptata O.U.G. 51/2008 , cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume.
Este drept ca poate fi împovărător, de aceasta dată, apentru cel căzut în pretentii, însă acest fapt îi va face pe oameni sa reflecteze si totodata sa caute cai alternative de solutionare a conflictului, ceea poate aduce beneficii atat partilor aflate in conflict cat si statului.
6. Mai mult decât atât, oricând în cursul judecăţii, se acordă ajutorul public judiciar şi se menţine pe tot parcursul etapei procesuale în care a fost solicitat, dacă nu intervine decesul titularului cererii sau nu mai sunt îndeplinite condiţiile de acorare a ajutorului conform O.U.G. 51/2008, cum ar fi, spre exemplu, îmbunătăţirea situaţiei financiare. Totodată, art. 12 al ordonanţei menţionate, la alin 2, prevede că cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar este scutită de taxă de timbru ceea ce justifică, încă o dată, cele menţionate mai sus. Aceste dispoziţii ale legii au menirea evidentă de a facilita accesul la justiţie al oricărei persoane, putând chiar beneficia de gratuitate dacă situaţia sa financiară – dovedită şi supusă instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de acordare a ajutorului judiciar – nu-i permite să suporte cheltuielile necesare pentru a-şi putea exercita drepturile şi a-i fi recunoscute interesele sale.
7. În plus, ce-l opreste pe justitiabilul nostru sa caute alte cai de iesire din impas? Faptul ca legea prevede restituirea taxei de timbru in situatiile in care partile contrare incheie o tranzactie (un acord), pe cale amiabila, ma face pe mine sa inteleg ca mai degraba se urmareste descurajarea cetatenilor de a apela la justitie in orice situatie si incurajarea acestora sa apeleze la cai alternative de solutionare a diferendelor.
8. Totdata, trebuie sa avem in vedere faptul ca prin adoptarea OUG nr. 51 din 21.04. 2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, România a urmat recomandările Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 8 din 2003 /CE conform căreia avea obligaţia adoptării de norme interne pentru acordarea asistenţei juridice de stat prin transpunerea prevederilor din Directiva mai sus menţionată, privind îmbunătăţirea accesului la justitie în cazul litigiilor transfrontaliere, menirea acestei ordonanţe fiind de a asigura dreptul la un proces echitabil şi garantarea accesului egal la actul de justitie, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, în condiţii egale pentru orice persoană fizică ce are domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene (art. 2 alin. 1) care solicită acordarea ajutorului public judiciar. Ordonanţa de urgenţă se aplică nu numai cetăţenilor români şi cetaţenilor din statele membre care solicită acordarea ajutorului public judiciar (art. 2 alin 1) ci şi apatrizilor care au reşedinţa într-unul din statele membre.
9. Ajutorul public judiciar prevăzut de prezenta ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale (art. 3).
Astfel, orice persoană fizică, în situaţia în care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fără a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale, va putea beneficia de ajutor din partea statului (art.4), prin familie – în accepţiunea dată de ordonanţă la art. 5 – înţelegând soţul/soţia şi persoana care are domiciliul ori reşedinţa comună şi gospodăreşte împreună cu solicitantul, copiii sau alţi descendenţi în linie dreaptă ai acestora şi care sunt în vârstă de până la 18 ani aflaţi în întreţinerea solicitantului, precum şi copiii sau alţi descendenţi în linie dreaptă în vârstă de peste 18 ani, dar nu mai mult de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor şi în întreţinerea solicitantului.
Se poate acorda ajutor pentru:
 plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiţie sau pentru prevenirea unui litigiu, denumită în continuare asistenţă prin avocat;
 plata expertului, traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului, cu încuviinţarea instanţei sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale, dacă această plată incumbă, potrivit legii, celui ce solicită ajutorul public judiciar;
 plata onorariului executorului judecătoresc;
 scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege, inclusiv a celor datorate în faza de executare silită.
Astfel, putem conchide ca mai degraba ne aflam la inceputul unei noi etape ce trebuie parcursa de societatea româneasca, etapa care, in opinia mea, va aduce numeroase avantaje atat pentru societate in ansamblu cat si pentru fiecarte dintre membrii sai.
De acum putem spera ca vom uita cu totii de zicala „sa moara si capra vecinului” si vom deveni solidari, vom relua dialogul interpersonal si interinstitutional, astfel incat sa mai urcam o treapta pe scara evolutiei societatii noastre.
Din pacate, nu stiu ce alte metode i-ar putea determina pe cetatenii nostri sa apeleze la justitie doar in acele situatii in care au epuizat toate celelalte cai de rezolvare a diferendelor in care se afla.
S-a ales, in opinia mea, o cale care sa ofere mai multe avantaje (si de interes public) dacat dezavantaje iar prin prisma celor invocate mai sus, va fi greu sa argumentam o posibila incalcare a liberului acces la justitie.



Share/Save/Bookmark

a2a_linkname_escape=1;a2a_linkurl=””;

Rugăciunea "Tatăl nostru"

Despre rugaciunile citite

Pr Nicolae Steinhardt – Emisiune Radio Lumina 29 septembrie 2009

Medierea in caz de insolventa

Astăzi am citit un articol interesant pe Juridice.ro privitor la procedura insolventei si la utilitatea unei cai alternative de salvare a debitorului de la faliment.

O.K. Toate bune si frumoase. Este laudabila o astfel de initiativa legislativa. Însă, ceea ce nu pot întelege eu este: dacă tot priveste insolventa, de ce nu este o propunere de modificare a Legii 85/2006 (privind procedura insolventei) sau de ce nu o modificare a Legii 192/2006 (privind medierea) daca tot se propune o procedura de mediere?

In fine, trecand la lucruri mai serioase, in urma primei lecturari a articolului m-a izbit tonul folosit de autor la adresa debitorului aflat in stare de insolventa(de buna credinta). Expresii precum:

–      „se impune o solutie noua si radicala” în condintiile in care se propune o lege a medierii, menita sa fie deopotriva favorabila debitorilor şi creditorilor;

–      „debitor care merita protectie”ceea ce ma duce cu gândul la faptul că trebuie să existe şi debitori care nu merită protecţie;

–      debitorul aflat in situatia iremediabil compromisa(probabil în starea de insolventa ;

–      trebuie sa fie eliminat din mediul sau de afaceri;

–      mediul de afaceri contaminat de către un astfel de debitor.

Dar, trecând şi peste aceste aspecte, m-am trezit comentând. Mai am şi alte comentarii punctuale de facut dar acum este foarte tarziu şi am nevoie de o pauza. Nu de alta dar am ajuns la finalul cursurilor de mediere organizate de HUMAN TOOLKIT în colaborare cu Centrul Avocaţilor Mediatori „Cristian Iordanescu”. Poate că de aceea am fost ceva mai patimaşă când era vorba de mediere, dar despre toate acestea, altă dată.

Redau, în cele ce urmează, comentariul în întregime. Pentru celelalte argumente, sub un alt titlu privind insolvenţa (şi uite aşa v-am trezit curiozitatea şi cu privire la alte articole de pe blog.

S-AUZIM DE BINE!

Comentariul: Jurefani

„Procedurile de insolventa, mai ales in cazul unor afaceri cu un mare grad de risc si notorietate, sunt menite sa protejeze creditul si nu sa salveze orice debitor aflat in insolventa. Sistemul legal si judiciar trebuie sa permita debitorilor sa falimenteze, pentru a-i avertiza, in acest fel, si pe ceilalti debitori, ca acesta este rezultatul practicilor de afaceri nesigure si irationale.”

Trebuie sa marturisesc faptul ca ma surprinde o astfel de apreciere privind procedurile de insolventa venite tocmai din partea unui practician in insolventa. Motivele sunt urmatoarele:

  1. Noua conceptie a legii insolventei (Legea 85/2006)  – prin procedurile pe care le stabileste – nu mai pastreaza acest caracter sanctionator; dimpotriva, legea urmareste mai degraba sa salveze debitorul de la faliment şi aceasta şi in interesul  creditorilor acestuia. Ca atare, creditul este mai degraba protejat prin salvarea debitorului si nu prin executarea silita a acestuia. Interesul creditorului este mai degraba acela de a-si pastra un partener de afaceri pe termen lung si nu de a-si satisface creanta imediat (creanta care prin procedura executarii silite poate fi executata imediat dar pot fi multe alte situatii cand nu este posibil). Am convingerea ca un om de afaceri eficient, intr-o astfel de situatie, prefera sa-i acorde un termen de gratie debitorului sau (partener de afaceri) pentru achitarea creditului decat sa piarda un partener pe termen lung.

Mai mult decat atat, salvarea unui debitor de la faliment poate aduce numeroase avantaje si societatii unde acesta isi desfasoara activitatea precum mentinerea (salvarea) locurilor de munca, mentinerea contributiilor la bugetele locale si de stat. Este adevarat ca o astfel de lege are si menirea – pe langa aceea de a pastra un climat al mediului de afaceri cat mai sanatos cu putinta – de a-i avertiza pe debitorii care nu respecta regulile jocului de afaceri dar de aici si pana la sanctiune este distanta mare. Intr-o economie de piata, in conditiile liberei concurente, vom avea entitatati prospere si entitati mai putin prospere. Faptul ca anumite entitati ajung in insolventa nu inseamna ca au desfasurat „afaceri nesigure si irationale”(cred ca ar trebui definite aceste sintagme). Un debitor poate ajunge in insolventa (acea stare a patrimoniului ce se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor ajunse la scadenta) din multe alte cauze. Criza, pe care si noi tocmai o traversam, poate fi una din ele. In acest caz, de ce trebuie sa gandim ca trebuie sa-l sanctionam  pe debitor?

2. „O solutie noua si radicala de tratament al dificultatilor intreprinderii, mai putin ipocrita decat cele experimentate de legiuitorul roman pana in prezent” ar reprezenta mai degraba o intoarcere in evul mediu, cand debitorul trebuia pus la stalpul infamiei, si nu o metoda demna de secolul in care traim.

3. „debitorul a carei intreprindere traverseaza o criza remediabila trebuie sa ceara creditorilor sai sansa de a se redresa, printr-un mecanism si o procedura exterioara procedurii insolventei, ba chiar exterioara tribunalului;”

Nici o lege, in momentul de fata, nu opreste debitorul  sa ceara ingaduinta creditorilor sai. Ba, mai mult, desi Legea 85/2006 (privind procedura insolventei) nu prevede nimic in acest sens, debitorul de buna credinta are posibilitatea sa ceara instantei sa uzeze de procedura medierii asa cum este ea prevazuta de Legea 192/2006 in prezenta unui mediator profesionist. Medierea este o procedura exterioara procedurii insolventei si chiar exterioara tribunalului si confera numeroase avantaje atat debitorului cat si creditorilor sai.

In ceea ce priveste criza in care se poate afla la un moment dat o anumita entitate, daca este remediabila sau nu o stabileste administratorul judiciar dupa examinarea situatiei economice a debitorului aflat in stare de insolventa prin intocmirea unui raport care trebuie sa arate daca exista posibilitatea  reorganizarii si poate fi, sau nu, confirmata de instanta. Ca atare, nu debitorul este cel care stabileste daca intra in reorganizare sau nu. Astfel, chiar daca el cere sa intre in reorganizare si creditorii lui sunt de acord, reorganizarea este facuta de catre administratorul judiciar si prin urmare, nu-i poate fi imputabila debitorului esuarea reorganizarii ci mai degraba administratorului judiciar.

Tinand cont de cele expuse mai sus, de ce n-ar accepta partile implicate in procedura insolventei o procedura precum medierea (evitand stresul, economisind timp si bani, pastrand partenerii de afaceri, contribuind la mentinerea unui climat economic bazat pe incredere)si trebuie sa astepte aparitia unei noi legi care sa le ofere o alternativa la procedura greoaie a insolventei? Cine are de pierdut daca se alege medierea? (Ultima intrebare este retorica.)

4. „debitorul aflat in situatia iremediabil compromisa trebuie sa fie eliminat din mediul sau de afaceri (pe care l-a contaminat deja cu neincredere), activele intreprinderii sale, daca mai exista, urmand a fi redate circuitului economic.”

Daca un debitor se afla intr-o situatie iremediabil compromisa el va fi eliminat de pe piata prin mecanismele specifice. Insa, daca vorbim strict de procedura insolventei, administratorul judiciar este cel care constata daca debitorul aflat in aceasta stare nu are sanse reale de redresare, avand obligatia sa propuna procedura falimentului si va urmari acoperirea creditelor potrivit Legii 85/2006. Asa cum prevede aceasta lege, in cazul in care instanta va confirma propunerea administratorului judiciar, judecatorul sindic va numi un lichidator.

Ceea ce este paradoxal, judecatorul sindic (potrivit aceleiasi legi) poate numi drept lichidator chiar pe administratorul judiciar (art. 24 alin. 3). Astfel ca, prin prisma articolului anterior invocat, ceea ce surprinde la o prima lectura, nu mai surprinde dupa o lecturare mai atenta.

In conditiile in care administratorul judiciar poate sa ajunga chiar lichidatorul entitatii pe care o administreaza in vederea redresarii (reorganizarii), nu ma mai mira faptul ca reorganizarile esueaza.

Departe de mine gandul de a suspecta de rea credinta un administrator judiciar, dar daca tot el este cel care va lichida debitorul insolvent , eu nu pot sa nu ma intreb (ca si debitor) de ce a esuat reorganizarea. Nu pot sa nu ma intreb de ce mi s-a prelungit agonia si nu am intrat direct in procedura falimentului? Nu cumva administratorul judiciar nu a fost suficient de diligent?

In opinia mea, este un conflict de interese ce trebuie reglementat de legiuitor in sensul interzicerii aplicarii procedurii falimentului de catre administratorul judiciar care a esuat in procedura de reorganizare. Chiar de va fi de bune credinta, el va fi suspectat cel putin de faptul ca gandeste precum un lichidator, desi, atat unul cat si celalalt sunt practicieni in insolventa.

In ceea ce priveste esecul rasunator (doar in 1,5% din cazuri debitorul si-a reluat activitatea) in cazurile de reorganizarea judiciara, nu doresc sa trec in extrema cealalta si sa imput administratorilor judiciari intreaga vina pentru aceste rezultate dar nu pot sa nu ma gandesc la faptul ca poarta o raspundere.

Procedura reorganizarii este, intr-adevar, una greoaie. Mai sunt si multi alti factori ce influenteaza rezultatele intr-un sens sau altul precum factorii conjuncturali, procedurali sau chiar factorii umani.

Cu toate acestea, daca un debitor ajunge in stare de insolventa (asa cum am mai spus) poate sa ceara instantei, in conformitate cu art. 2 alin 1 si cu art. 62 alin 1 din Legea 192/2006 coroborate cu art. 242 alin 1, pct. 1 din Codul de procedura civila, suspendarea cauzei.

Avand in vedere ca Legea 85/2006 nu prevede nimic in acest sens si tinand cont de termenele mult prea scurte prevazute de procedura insolventei , veti spune ca nu este posibila alegerea procedurii medierii. Putem cadea de acoprd asupra acestui punct. Totusi, nu era mai simplu sa aducem cateva modificari prezentei legi a insolventei, in sensul in care sa fie prevazuta posibilitatea ca instanta sa suspende cauza pana ce debitorul si creditorii sai parcurg procedura medierii asa cum este ea prevazuta de legea in vigoare(L. 192/2006)? La ce bun o lege care se intoarce, asa cum spuneti, impotriva debitorului? Care este de fapt rostul procedurii semnarii unui concordat preventiv, sa-l ingroape de tot pe debitor ori sa-l salveze de la faliment? De ce trebuie facuta medierea de un specialist in insolventa (pe care, intre noi fie vorba, il voi suspecta permanent ca ar putea fi partinitor si ca ar prefera sa ajunga in lichidare) si nu de un mediator profesionist, impartial si nepartinitor, asa cum prevedelegea medierii?

Pot fi de acord cu faptul ca este  necesar sa fie adoptate anumite prevederi care sa ajute debitorul ajuns in insolventa sa se redreseze insa, modalitatile in care acest lucru se poate intampla, pot fi multiple.

Modalitatea pe care dumneavoastra o propuneti pare sortita esecului inca din capul locului. Mai mult decat atat, iertati-mi aprecierea, este si inutila in conditiile existentei unei legi a medierii. Mai mult decat ata, nu facem decat sa contribuim la inmultirea numarului de legi cand de fapt, le-am putea imbunatati pe cele existente.

Dupa cum ati spus, daca acest concordat esueaza, se va intoarce fie impotriva debitorului fie impotriva creditorui, in functie de comportamentul acestora. Prin aceasta eu inteleg ca astfel, partile, sunt obligate sa adopte un anumit comportament. Atunci, de ce, de cine si cum ar mai putea fi convinse partile sa aleaga acesta procedura? De ce nu ar alege procedura medierii prevazuta de legea in vigoare, lege care ofera si ea partilor sa rezolve problema tot intr-un cadru contractual?

In loc de concluzie: Pot sa inteleg aceasta  propunere legislativa intrucat vine de la un lichidator (practician in insolventa) dar nu pot fi de acord cu ea. O parte din motive le-am expus.

Vrem capul magistraţilor dar nu cred ca stim cu adevarat ce ne dorim!

– Vrem capul magistratilor.
– Cu orice preţ!
– Dacă se poate, pentru toate pagubele!
– Ei sunt vinovaţi pentru tot ce nu se întâmplă cum ne dorim noi în justiţie!

Cam asta parc`aud aproape zilnic în media românească dar nu numai. Nu sunt neapărat un „fan” al magistraţilor dar constat că din dorinţa ca cineva să plătescă (asta ca să nu spun că din dorinţa de răzbunare) uităm câteva lucruri esenţiale.
Uităm că ne dorim o justiţie independentă deşi o spunem ori de câte ori avem ocazia!
Nu sunt de principiul potrivit căruia magistraţii n-ar trebui să răspundă. Dimpotrivă, cred că fiecare dintre noi trebuie să-şi asume răspunderea pentru faptele sale şi ca atare şi magistraţii, dar mai cred şi că trebuie să privim nuanţat lucrurile în această privinţă.
Înainte de a raspunde la intrebarea de ce nu raspund magistratii sau mai degraba de ce nu am vazut noi nici un magistrat ca a platit pentru daunele pe care le-a generat prin hotararile sale judecatoresti, sa aruncam o privire peste reglementarile in vigoare privind raspunderea acestora.
Astfel, De lege lata, avem:
 Constituţia României care reglementează cadrul general, atât al răspunderii statului cât şi al răspunderii magistraţilor.
Art. 52 -Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.
Alin. (3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
 Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor reglementează astfel:
ART. 94 – felurile răspunderii magistraţilor.
(1)Judecătorii si procurorii răspund civil, disciplinar si penal, în condiţiile legii.
ART. 96 reglementează diferit. Astfel:
• răspunderea statului, fără nici o distincţie (între procesele penale/altele)
(1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
• răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs, de către acesta, statului şi dreptul statului la acţiune împotriva magistratului (nici aici nefăcându-se nici o distincţie).
(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţa sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.
• repararea prejudiciului – situaţiile şi modul în care persoana îndreptăţită se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubire împotriva statului:
 pentru erori judiciare săvârşite în procesele penale:
(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
 pentru erori judiciare săvârşite în alte procese decât procesele penale:
(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite in alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât in cazul in care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită in cursul judecaţii procesului si dacă aceasta fapta este de natura sa determine o eroare judiciară.
*
(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai impotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
După cum observăm, Constiuţia şi Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor stabileşte condiţiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare. Astfel vorbim de două instituţii diferite:
Răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare.
Răspunderea patrimonială a magistraţilor.
Pentru răspunderea patrimonială a statului şi magistraţilor pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, pe lângă reglementările mai sus arătate, aşa cum ne şi face trimitere art. 96, alin. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penală.
Codul de procedura penală.
Capitolul IV – Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal:
Art. 504, alin. 1-4, care prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;
Art. 505, alin. 1-4, care prevede felul şi întinderea reparaţiei;
Art. 506, alin. 1-4, reglementează acţiunea pentru repararea pagubei ce poate fi pornită de către persoana „ îndreptăţită”;
Art. 506 – acţiunea în regres.
Pentru răspunderea patrimonială a statului şi magistrţilor pentru erori judiciare „săvârşite în alte procese decât cele penale”, în afara celor reglementate de Legea 303/2004, nu există o altă reglementare specială, ceea ce a determinat ca unii autori să facă trimitere la răspunderea civilă delictuală.
Fiind o discutie mult prea tehnica, nu voi face referiri la natura juridica a celor doua feluri de raspundere dar un comentariu privind fundamentul raspunderii cred ca este necesar, tocmai pentru a putea sa intelegem mai bine rostul raspunderii civile.
Temeiul răspunderii patrimoniale a statului consider că este dat de faptul că statul este cel ce administrează activitatea justiţiei, motiv pentru care deficienţele de orice natură îi sunt imputabile, fie că vorbim de formarea magistraţilor pe de o parte, fie că vorbim strict, din punct de vedere administrativ, de modul în care organizează justiţia (plecând de la finanţare şi mergând până la modul de organizare propriu-zisă a instanţelor şi a altor instituţii ce contribuie la buna funcţionare a justiţiei).
În sprijinul celor de mai sus, un argument puternic – după cum multe pagini s-au scris în literatura juridică privitor la cele trei funcţii ale aceleiaşi puteri a statului sau despre cele trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească – este dat, pe langa faptul că statul este cel ce o finanţează (puterea executivă) dar şi de faptul că tot statul este cel ce elaborează politicile după care funcţionează justiţia (puterea legislativă, puterea executivă).
Astfel, consider că statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului fie altor persoane ce concură la săvârşirea unor erori judiciare, dar şi pentru prejudiciile produse de o organizare defectoasă a justiţiei. Suntem de părere că statul trebuie să răspundă şi pentru prejudiciile de care se fac vinovate alte persoane decât magistratul (si este posibil) deoarece eroarea judiciară ce se produce în urma oricărui tip de proces (penal sau civil) este, pe de o parte, conţinută de o hotărâre judecătorească, pe de altă parte, persoana vătămată va pleca cu sentimentul că suportă o nedreptate din partea justiţiei, aceasta – de cele mai multe ori – neputând accepta sau înţelege că nedreptatea se datorează altcuiva şi nu magistratului care a pronunţat hotărârea. Aproape de fiecare data, cand omul este sau se simte nedreptatit, desi exista posibilitatea ca magistratul sa nu aiba o vina efectiva (spre exemplu: existenta unei marturii mincinoase ce nu a putut fi dovedita) acesta va da vina, mai intai de toate, pe magistrat. Magistratul da hotararea judecatoreasca, magistratul ii produce o paguba. Ori, in toate aceste situatii, statul are obligatia (asa cum prevede si Constitutia) sa-l despagubeasca pe cel pagubit. Mai mult decat atat, statul (de data aceasta prin executiv si legislativ) are obligatia sa asigure cadrul legal necesar de asa maniera incat paguba sa fie acoperita nu la Sfantul Asteapta ci intr-un timp reyonabil asa incat cetateanul nostru sa nu mai sufere de pe urma nedreptatii ce i se face, totodata dandu-i acestuia sentimentul ca s-a facut dreptate. Acest sentiment de dreptate poate fi intarit prin faptul ca statul se va indrepta mai apoi impotriva persoanei care se face vinovata de savarsirea erorii judiciare, fie ea magistrat sau chiar o alta persoana.
Dar, statul ce face? Prin 2004, cu un ochi spre UE si cu legea pe genunchi, reglemnteaza. Trebuie sa ne integram! Si? Ce-a iesit? Sa vedem.
Mai intai de toate, a uitat sa definesca eroarea judiciara. Daca in Codul de procedura penala cunoastem acele situatii cand pesoana prejudiciata trebuie despagubita, in materie civila, nici pomeneala.
In al doilea rand, dreptul persoanei vatamate la repararea prejudiciului in materie penala este reglementat de C. pr. Pen. dar in ce priveste prejudiciile ce au ca izvor alte procese decât cele penale, nu au o altă reglementare, în afara celor prevăzute în Legea 303/2004 care condiţionează exercitarea dreptului, de către persoana vătămată, de existenţa răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului prin textul prevăzut la alin 4, art. 96 din Lege.
Dincolo de faptul ca din start se produce o discriminare evidenta, această situaţie da naştere la multe alte critici.
1. A condiţiona dreptul persoanei la repararea prejudiciului de existenţa unei fapte penale săvârşite de magistrat, în timpul judecării procesului, înseamnă a restrânge nepermis de mult acest drept şi, aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Constituţională(DCC 45/1998), ar lăsa posibilitatea ca multe erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate chiar de aceasta.
2. De asemena, sub aspect subiectiv, legea condiţionează răspunderea statului de vinovăţia (chiar penală) a magistratului, ceea ce contravine însuşi scopului pentru care cred că a fost reglementeată această instituţie.
Dreptul la repararea prejudiciului ia naştere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabileşte felul şi întinderea prejudiciului. Dacă în materie penala lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului, în celelalte cazuri prevăzute de alineatul 4, art. 96 din Legea 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate.
Pentru ca o persoană să poată fi despăgubită trebuie sa parcurga un lung sir de pasi, de-a dreptul obositori (ca sa nu spunem altfel) pentru oricare dintre noi, cei de specialitate, ce sa mai spunem cum pare pentru justitiabil cand va trebui fie si numai sa-i enumeri pasii pe care trebuie sa-i urmeze si conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca:
a. Sa astepte sa se pronunte o hotărâre judecătoreasca de condamnare penală ramasa definitivă a judecătorului sau a unei hotărâri definitive şi irevocabile de sancţionare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să existe un proces în care să se judece cu privire la o faptă penală sau disciplinară a magistratului);
b. fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancţionat magistratul să fie comisă în cursul procesului (înţelegem prin aceasta o faptă în exercitarea atribuţiilor funcţei specifice de magistrat, în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);
c. să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului şi eroarea judiciară;
d. să existe o hotărâre definitivă prin care s-a stabilit răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară;
3. O alta chestiune deloc de neglijat este cea privitoare la curgerea timpului(la prescriptie). Exercitarea acţiunii disciplinare trebuie să fie făcută înainte de a se împlini un an de la momentul producerii prejudiciului, drept ce este lăsat la latitudinea titularului acţiunii dacă îl va exercita sau nu, fără a fi făcute alte menţiuni.
4. În paralel, dacă nu chiar ulterior, persoana prejudiciată va trebui să pornească ea însăşi o acţiune, de data aceasta împotriva statului, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului şi întinderea prejudiciului.
Din raţiuni legate de timp şi chiar economice, este de preferat ca în paralel să fie exercitată această acţiune, lucru care nu este interzis prin nici o reglementare (Cu alte cuvinte, justitiabilul nostru se va lupta in acelasi timp si cu statul, respectiv MFP, si cu magistratul.).
Din cu totul alte considerente este de preferat să se aştepte pronunţarea hotărârii dată de CSM deoarece, numai dacă va exista o hotărâre de condamnare se îndeplineşte una din condiţii, pentru a putea fi reparat prejudiciul, iar actiune impotriva statului nu-si mai are justificare .
5. Mai apoi, otrebuie pornita o alta acţiune, cea de constatare a îndeplinirii tuturor condiţiilor, conform legii, pentru recuperarea prejudiciului.
6. În ambele situaţii (atât în cazul condamnării penale cât şi în cazul celei disciplinare) durata va fi destul de mare. Dar, dacă analizăm atent lucrurile, acesta nu ar fi cel mai rău lucru.
7. Dacă hotărârile vor fi de achitare a magistratului, atunci persoana prejudiciată nu va avea nici o altă posibilitate de recuperare a prejudiciului suferit, condiţionat fiind de existenţa condamnării penale sau disciplinare.
Să ne imaginăm pentru o clipă că ne aflăm în situaţia celui prejudiciat, după exercitarea primelor două acţiuni – cea împotriva magistratului şi mai apoi cea împotriva statului.
Sentimentul de neputinţă, copleşitor dealtfel, concurează cu alte sentimente precum cel de frustrare, de nedreptate care generează o stare de nesiguranţă justiţiabilului român. Această stare aduce (de fapt cred ca a adus deja) serioase prejudicii în planul percepţiei justiţiei ca atare, cu repercursiuni în multe alte planuri.
Se naşte întrebarea: la ce bun o reglementare care mai degrabă pare să îngreuneze, chiar să împiedice recuperarea prejudiciului, decât să vină în ajutorul persoanei vătămate pentru a-şi exercita acest drept?
Mai mult decât atât, observăm că se naşte o discriminare între persoanele prejudiciate. Aşa cum am arătat şi mai sus, erorile judiciare se pot naşte nu doar din culpa judecătorului sau procurorului ci şi din alte cauze, independente de magistratul care a dat soluţia prejudiciabilă.
Spre exemplu, în multe dintre cauzele care au ajuns la CEDO, în care magistraţii români au dat soluţii conforme cu practica şi doctrina privitor la cerinţa regulii unanimităţii în cazul acţiunii în revendicare (de ex. cauza Lupaş contra României).
În astfel de situaţii cum va fi sancţionat magistratul care a dat soluţii conforme cu opinia majoritară din doctrină şi practică şi ce argumente de drept vor fi invocate? Va fi găsit vinovat judecătorul pentru că s-a conformat opiniei majoritare, sau nu?
Mai mult decat atat, sa admitem ca totusi cetateanul isi recupereaza prejudiciul din partea statului. Dupa aceasta, un alt sir lung de peripetii apar, pentru ca statul sa-si recupereze prejudiciul si asta datorita reglementarilor in vigoare. Dar despre asta, intr-un viitor articol.
Concluziile? Vă las pe dumneavoastra.
Sunt multe chestiuni care îşi aşteaptă răspunsurile într-o viitoare reglementare.

Share/Save/Bookmark

a2a_linkname_escape=1;a2a_linkurl=””;

Să întoarcem armele împotriva magistraţilor!

Cu un astfel de titlu succesul este garantat. Al cui succes? Al meu, desigur. Mă mai doare şi de altceva? Îmi mai pasă şi de altcineva? Merge ceva prost pe undeva? Şi eu ce să fac? A, da, ştiu! Să văd cum pot face să trag şi eu un folos din asta! Super! Idee genială!
Bine, bine – veţi spune – dar nu poţi pune un titlu doar pentru a avea audienţă mare! Păi, aş putea, dar nu am atât de mult tupeu. Mai am pe undeva un dram de responsabilitate. Nu prea multă dar atât cât să vă spun de ce am ales acest titlu (în afara motivelor enunţate mai sus).
Bun! Să întoarcem armele. Dar, împotriva cui?! Mai face cineva grevă? Mai protestează cineva? Mai cere cineva ceva? Da? Dar de unde ştiţi?
Vă întreb pentru că eu, după o zi de muncă şi de alergătură prin oraş, ajung acasă şi deschid televizorul. Nimic. Sau, ca să fim cinstiţi, mai nimic. Deschid calculatorul. Cam acelaşi lucru. Ziare nu mi-am cumpărat. Oooo, ce noroc. Vin ştirile de la ora 19. O să aflu acum ce s-a mai întâmplat! Încep ştirile. Aştept şi tot aştept. Mi se pare normal să se spună ceva mai pe la începutul jurnalelor, că de, continuă protestele, ne afectează pe toţi şi, deci, trebuie să fim informaţi! Dar, mare dezamăgire! Am sperat degeaba că după ce văd ce s-a mai întâmplat mă pot duce să spăl şi eu vasele! Nici vasele nu l-em spălat, nici cu copilul nu m-am jucat, dar aşteptarea mi-a fost răsplătită. Linişte! Trebuie să aud! Dar ce? Magistraţii nu se cuminţesc şi dl. Predoiu le promite că-i pune la punct. Le ia Registrul comerţului.
Ce mai vor şi magistraţii ăştia? Şi-au primit drepturi salariale frumuşele şi totuşi nu s-au potolit! Li se va lua munca de la registrul comerţului şi ceva îmi spune că tot nu se vor potoli. Oare ce mai urmeză? Poate aflu mâine la ştirile de la ora 19 pentru că în restul zilei, nimeni nu vorbeşte.
Păi de ce să se mai spună ceva? Nu creşte audienţa! Nu ne-am obişnuit? Lucrurile serioase, importante, nu aduc audienţă! Observaţi chiar şi pe acest site. Anunţul cu privire la şedinţa Adunării generale a ÎCCJ de ieri şi până la acest moment când scriu aceste rânduri a fost citit de ceva mai bine de 500 de cititori. În schimb, anumite titluri – mai provocatoare, care ne trezesc spiritul combativ – sunt citite de mult mai mulţi cititori.
Acum mă puteţi înţelege şi pe mine. Mulţumesc.

Pelerinaj la mănăstiri – prilej pentru a picura câteva învăţături în sufletul copilului tău

Săptămâna trecută am avut marea bucurie de a ajunge, după mulţi ani, la MĂNĂSTIREA DINTR-UN LEMN (MANASTIREA DINTR UN LEMN), un lod drag inimii mele. Biserica Mănăstirii
Dat fiind faptul că starea de spirit ce o poţi avea într-un astfel de lăcaş este greu de descris în cuvinte, am ataşat fişierul care să redea, prin imagini, măcar frumuseţea exterioară, vizibilă, a acestui loc iubit de Dumnezeu şi după cum se vede de măicuţele care se nevoiesc aici.
Din păcate, datorită avertizărilor meteorologice, a trebuit să plecăm spre Bucureşti în foarte scurt timp şi nu ne-am putut bucura de pacea ce se aşterne deasupra mănăstirii la ceas de seară. Cu toate acestea, m-am folosit de prilej pentru a o mai învăţa pe fiica mea (de numai 5 ani şi jumătate) să se bucure de frumuseţile pe care ni le dezvăluie Mănăstirea.
Chiar dacă un copil nu poate înţelege multe lucruri din cele ce-i arăţi, el va rămâne cu totuşi cu câte ceva. Ce este mai important, copilul va căpăta deprinderi. Mai întâi va căpăta deprinderea chiar de a merge la mănăstire (sau la biserică, după caz). Mai apoi, chiar la vârsta lui fragedă, dacă îl înveţi să se minuneze, să se bucure de frumuseţile naturii sau de cele create de om, copilul va căpăta deprinderea să caute frumosul.
Bucuria cea mare a copilului meu când ajunge la biserică este să aprindă lumânări.
Mănăstirea Dintr-un Lemn
De această dată, aprinsul lumânărilor a constituit pentru ea o recompensă pentru faptul că a fost răbdătoare să-i arăt Bisericuţa dintr-un lemn, stejarii seculari, chiliile măicuţelor, icoanele din biserică, icoana făcătoare de minuni.
E greu să explici unui copil de 5 ani ce este o minune dar, chiar de nu înţelege, cuvântul a intrat în vocabularul ei iar mai târziu, ea singură va fi curiasă să înţeleagă mai mult. Este important să stârnim mai degrabă curiozitatea copiilor noştri pentru ca mai apoi ei să ne roage pe noi să le explicăm anumite lucruri şi nu invers.
Tot cu această ocazie, atât prin exemplul nostru cât şi al altor persoane care vizitau mănăstirea, i-am arătat fiicei mele care este atitudinea pe care trebuie să o avem când vizităm sau stăm mai mult la o mănăstire. Astfel, fiica mea ştie că în incinta mănăstirii nu strigăm, nu alergăm, nu tulburăm liniştea atăt de binefăcătoare sufletului nostru. Din păcate, în ceea ce priveşte ţinuta, nu am avut prea multe exemple pozitive.
O altă învăţătură este cea legată de îngrijirea mormintelor celor dragi. A văzut cât de frumos sunt îngrijite şi i-am explicat cu câtă trudă sunt sădite şi îngrijite florile de pe morminte.
Mănăstirea Dintr-un Lemn
Iată numai căteva învăţături pe care le puteţi picura, pe nesimţite, în sufletul copilului vostru, atunci când vizitaţi nu doar o mănăstire ci orice alt lăcaş de cult.
Minunându-ne noi de lucrurile frumoase, se va obişnui şi copilul nostru să admire frumosul, uitând astfel de alte preocupări.
Pentru copiii mai mari, învăţăturile pot fi altele, potrivite cu vârsta lor.
Astfel trebuie să folosim orice prilej pentru a ne educa, aşa cum credem noi că este bine, copiii. Nu trebuie irosit nici un prilej. Mai târziu vom regreta dacă pierdem aceste ocazii.
Aşa cum spuneam şi mai sus, este mai bine şi chioar mai uşor pentru noi să le stârnim mai degrabă curiozitatea copiilor noştri, pentru a le da lor prilejul să-şi dorească să afle mai mult. Este o metodă ce dă rezultate foarte bune.
Este drept că uneori avem nevoie de foarte multă imaginaţie pentru a putea explica ceva pe înţelesul şi spre folosul copilului dar avem datoria să încercăm, să facem eforturi, chiar să ne informăm şi să aflăm cum au reuşit alţi părinţi să explice copilului lor şi mai apoi să ne adaptăm tipului de înţelegere al copilului nostru.
Este şi rolul pe care mi-aş dori să-l joace şi acest blog. Să ne împărtăşim din experienţa proprie pentru a ne adapta vârstei şi nivelului de înţelegere al copilului nostru.
Tot astfel am procedat şi când am ajuns la MĂNĂSTIREA POLOVRAGI.
Mănăstirea Polovragi
Mănăstirea Polovragi
Aici am avut parte şi de un peisaj impresionant (voi posta un fişier şi cu aceste imagini pentru a vedea cât de frumoasă a făcut Dumnezeu lumea şi în mod special România).
Mănăstirea Polovragi
Toate cele bune până la următorul articol şi să ne dea Dumnezeu înţelepciunea să găsim calea cea mai bună spre inima copiilor noştri!

În vacanţă la judecătorie

Ce motive avem să-i susţinem pe magistraţi?
Iată motivele expuse de aceştia aici: http://www.unjr.ro/evenimente.htm

Mă aflu în cea de a doua săptămână de practică (la final de an III) în peroada de vacanţă judecătorească şi în plin protest al judecătorilor, la una din judecătoriile din Bucureşti.
Am ocazia să văd cum funcţionează sistemul din interior. Este greu de descris. Nu ştiu cu ce să încep; voi încerca să merg cronologic.
Primul contact cu clădirea: o clădire veche ce probabil nu a fost revendicată sau a cărei revendicre a fost amânată. O clădire ce nu a mai cunoscut zugrăveala de ani buni, cu holuri strâmte şi întunecoase, aerisite prin ventilarea uşilor de la capetele culoarelor. Scările pe care ajungi la etajul superior, uşor spiralate şi care îţi dau senzaţia, dacă nu eşti foarte tânăr, că poţi aluneca oricând.
În interior, birouri improprii, mici, nefuncţionale. Deşi o parte din personal este în vacanţă, cu 3 studenţi practicieni în birou se aglomerează şi este greu de lucrat.
Personalul rămas se luptă cu maldărul de dosare, până târziu în noapte. Chiar în ziua de luni, o persoană de la arhivă spunea că a stat sâmbătă seara la birou ca să termine de legat dosare, împreună cu o altă colegă, până la miezul nopţii. Mai mult decât atât, pentru că nu terminase, a mai luat şi acasă din dosare şi povestea cum a ajutat-o familia. Şi asta părea a fi o obişnuinţă.
Ce să mai vorbim de dosare. Da, dosarele cartonate, obişnuite, legate cu sfoară şi cărate în braţe de personal sau pentru care se mai apelează uneori la badiguarzi când sunt prea grele. Se pare că cele cu şine nu sunt cunoscute. De asemenea nici căruciarele cu care să transporte dosarele.
La arhivă, ce să mai spun. Un minimum de investiţie. Ar zice bunica mea, de ar vedea, „două lemne hodolemne şi un braţ de surcele”. Acestea sunt rafturile. De estetica lor nu mă leg dar de funcţionalitate pot. Ca să lucrezi la arhivă, trebie să ai o constituţie fizică sănătoasă dacă nu chiar atletică. Rezistenţă maximă la alergii. Deşi se încearcă punerea lor în ordine, pentru a scoate un dosar din maldăr trebuie să fi mâncat ceva carbohidraţi de dimineaţă altfel nu ai forţă să extragi dosarul, să pui acolo un document şi mai apoi, să-l aşezi cât de cât la locul lui.
Ne mai mirăm de ce uneori aceşti oameni nu au răbdare cu justiţiabilii? Nu le caut o scuză dar după ce cauţi un dosar, încerci să-l scoţi şi-ţi vin vreo sută peste tine, numai freş nu mai poţi fi.
Am lucrat şi eu astăzi la arhivă. Nu s-a lucrat cu publicul. O oră şi jumătate de lucru în arhivă a valorat cu o oră de efort intens la sală. Am spus-o celor de acolo şi când au auzit au râs: „La sală, noi nu avem timp să ajungem la sală!
Despre mobilier vă spun atât: mi-aduce aminte de o parte din mobila bunicii care stătea printr-un atelier pentru că nu prea mai era funcţională. Pe lângă mobilele vechi, birourile şi ele asemenea, se mai vede câte un scaun mai modern dar ponosit şi el.
Doar calculatoarele (cu monitoarele lor imense) şi imprimantelede pe birouri te fac să te gândeşti că nu te afli în prima perioadă a secolului trecut.
Să vă mai spun că vin de acasă cu săpun şi hârtie igienică? Dar de coli de scris ce să mai vorbim? Şi asta, în Bucureşti.
În sălile de judecată, ceva mai bine; din punct de vedere al mobilierului vorbesc. Oricât de vechi ar fi, conferă o oarece maestuozitate sălii.
Judecătorii. Am sistat la mai multe şedinţe de judecată, cu mai mulţi judecători. Judecătorii sunt calzi, atenţi cu oamenii, severi pe alocuri (dar justificat; spre exemplu a avut obiecţii privind ţinuta unui petiţionar).
Cam acestea sunt impresiile după o săptămână şi două zile petrecute într-o judecătorie din Bucureşti. Să ne mai întrebăm ce se întâmplă în ţară?
Lipsa de bani în justiţie are repercursiuni nu doar asupra magistraţilor şi a personalului auxiliar ci şi asupra justiţiabilului. Şi acesta este afectat în actul de justiţie prin întârzierea ce se produce în rezolvarea dosarului său.



Share/Save/Bookmark

a2a_linkname_escape=1;a2a_linkurl=””;

Răspunderea în caz de insolvenţă a membrilor organelor de conducere

Raspunderea civila a organelor de conducere si supraveghere in caz de insolventa

Lucrare realizată de:

Petre (Lişman) Fănuţa

Student anul III

Disciplina: Dreptul Falimentului.

Sesiunea: Mai 2009

**********************************

Răspunderea civilă a magistraţilor

PLANUL LUCRĂRII

răspundere magistraţi

Lucrare realizată de:

Masterand

Petre (Lişman) Fănuţa

Disciplina: Organizare judiciară.

Sesiunea: Mai 2009

***********************************************************************

I.       Introducere.

1.    Delimitare termeni.

a)    Răspunderea civilă delictuală. Noţiune.

b)    Noţiunea de magistrat.

2.    Scurtă privire istorică asupra răspunderii civile a magistraţilor.

3.    Fundamentul răspunderii civile a magistraţilor.

Probleme ridicate în doctrină, privitor la răspunderea civilă a magistraţilor.

4. Reglementările în vigoare privind răspunderea civilă a statului şi a magistratului.

II. Natura juridică a răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor.

A. Răspunderea patrimonială a statului.

§   Criticile aduse modului în care este reglementat dreptul la repararea prejudiciilor.

1. Natura juridică a răspunderii statului.

B. Răspunderea civilă a magistratului şi acţiunea în despăgubire.

2. Natura juridică a răspunderii magistratului.

C. Acţiunea în despăgubiri a statului împotriva magistraţilor .

III.       Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.

IV.  Câteva aprecieri teoretice privitoare la Proiectul noului Cod de procedură penală.

V.       Concluzii.

I.   Introducere.

În contextul în care, în plan internaţional, se caută definirea unor concepte juridice precum comunităţi naţionale, comunităţi internaţionale, concepte care „să fie ca un puternic magnet pentru a reuni oamenii laolaltă[1] în scopul realizării binelui comun şi în care se pune, tot mai mult, problema construirii unei comunităţi umane care să se bazeze pe forţele care le unesc şi nu pe cele care le despart[2], în noua postură a ţării noastre de membru al comunităţii europene[3], România nu mai poate decât să se conformeze normelor de drept internaţional şi comunitar la care a aderat, le-a ratificat şi/sau la care este parte.[4]

Astfel, ţinând cont de toate recomandările şi normele internaţionale şi cele comunitare pe care ţara noastră este chemată să le implementeze, să le respecte şi să le aplice, sistemul judiciar romănesc a cunoscut o îmbunătăţire esenţială atât în adoptarea principiilor ce trebuie să stea la baza organizării justiţiei în general cât şi în adoptarea măsurilor ce au dus la o mai bună funcţionare a justiţiei.

Cu toate acestea sistemul judiciar românesc mai are multe de  îmbunătăţit. Desigur că în general, şi în funcţie de evoluţia unei societăţi, orice sistem este susceptibil de a fi îmbunătăţit.

Abordând această temă, am dorit să analizăm din punct de vedere teoretic instituţia răspunderii civile a magistraţilor şi implicaţiile acesteia în plan practic. Totodată, am dorit o aducere în discuţie a actualului fundament şi scop al răspunderii civile delictuale şi implicaţiile teoretice şi practice asupra instituţiei răspunderii civile a magistraţilor. Mai mult decât atăt,  să reiterăm – din perspectiva răspunderii civile, prevăzută de statutul magistraţilor – importanţa independenţei magistratului într-un stat de drept şi importanţa reglementărilor prin care se asigură independenţa acestora. Este o temă, pe cât de importantă, tot pe atât de greu de analizat şi de găsit soluţii eficiente care să asigure un anumit grad de independenţă în exercitarea profesiei de magistrat. Este necesar să se asigure un anumit climat, o anumită funcţionalitate în organizarea justiţiei, astfel încât, magistratul să aplice legile respectând drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, fără nici o constrângere.

Totodată, cosiderăm că instituţia răspunderii magistraţilor reprezintă una din multiplele modalităţi prin care ar putea fi asigurată sau afectată independenţa magistraţilor – privită individual – în funcţie de înţelepciunea cu care legiuitorul înţelege să o reglementeze.

Constituţia României, aşa cum a fost revizuită, la art. 124 – Înfăptuirea justiţiei, prevede: (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii; (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi; (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii iar la art. 131 – Rolul Ministerului Public, prevede: (1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Cu alte cuvinte, rolul justiţiei în general, şi al magistratului în special, este acela de a contribui la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor celor ce li se adresează, de a contribui la realizarea ordinii publice ca o a treia „putere”[5] în stat şi care,  într-un stat de drept – modern, conlucrează şi intră în raporturi[6] cu celelalte puteri, executivă şi legislativă, pentru realizarea binelui obştesc.

Mai mult decât atât, buna administrare a justiţiei – atribut exclusiv al statului – este totodată un drept fundamental al cetăţenilor oricărui stat democratic.[7] Cu alte cuvinte, deficienţele în organizarea şi funcţionarea justiţiei am putea spune că reprezintă încălcări ale acestui drept.[8]

Astfel, problema răspunderii trebuie privită prin prisma rolului pe care îl are justiţia în ansamblul ei, înţeleasă ca un organism unitar dar şi  prin prisma rolului individual al judecătorului într-o societate democratică.

Considerăm că din această perspectivă trebuie privită atât problema răspunderii civile a statului cât şi cea a magistratului pentru deciziile pe care acesta le pronunţă sau pe care le evită sau refuză să le ia.[9]

Desigur că problema răspunderii magistratului este „…o problemă delicată deoarece este de natură să pună în discuţie însuşi principiul fundamental al „independenţei magistraţilor„, indiferent că ar fi vorba de o răspundere faţă de justiţiabili sau faţă de stat.”[10]

1.  Delimitare termeni.

a) Răspunderea civilă. Noţiune.

În definirea răspunderii, ab initio, trebuie făcută o anumită opţiune privind premisele, funcţiile şi fundamentul acesteia.

Doctrina majoritatră românescă pleacă de la realitatea faptei ilicite, ca premisă, afirmându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală pe care o defineşte ca o sancţiune[11] specifică dreptului civil, aplicată faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.[12]

Diferit de doctrina românescă, definiţia dată răspunderii civile de cea franceză pleacă de la realitatea daunei,[13] afirmându-se că o persoană este civilmente responsabilă atunci când este ţinută să repare o daună suferită de altul sau că o persoană este responsabilă de fiecare dată când trebuie să repare o pagubă sau este definită ca obligaţia  de a repara paguba pricinuită altuia.

Prin ea însăşi, răspunderea civilă este definită ca „obligaţia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara astfel paguba pricinuită[14]”.

De cele mai multe ori, răspunderea civilă este subsumată conceptului larg de răspundere juridică, cea din urmă fiind definită drept „un complex de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept[15]”.

Ca raport juridic, răspunderea civilă apare ca o răspundere în acţiune declanşată de o conduită vinovată ce trebuie sancţionată, pentru ca astfel să fie avertizat autorul faptei în vederea conduitei sale viitoare, devenind astfel un mijloc de reeducare a cetăţenilor, realizând totodată şi prevenţia[16].

Prin universalitatea sa, instituţia răspunderii depăşeşte sfera dreptului, ea fiind o instituţie proprie societăţii ca atare[17]. Astfel, problematica răspunderii se ridică în orice segment de activitate omenească, drept o sancţiune generală a tuturor normelor de conduită, inclusiv a tuturor regulilor de drept, iar respectarea acestor norme de conduită constituie o necesitate vitală, ştiut fiind faptul că în marea  lor majoriate acţiunile umane sunt susceptibile să genereze răspundere[18].

În cadrul răspunderii juridice, ocupând un loc central, răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele ce aparţin tuturor celorlalte ramuri de drept, constituind un complement necesar al acestor forme de răspundere juridică.[19]

Gradul de generalitate al principiilor şi regulilor sale evidenţiază importanţa răspunderii civile, aşa explicându-se şi faptul că pentru cazuri noi, nereglementate încă, în care se pune problema reparării unui prejudiciu, altele decât cele avute în vedere de legiuitorul român din secolul trecut şi pentru care nu există reglementare expresă specială, se recurge la dispoziţiile de principiu ale răspunderii civile, consacrate de art. 998 şi art.999 Cod civil, incidente astfel pentru orice activitate prejudiciabilă.[20]

Având în vedere importanţa socială a răspunderii juridice, ea a fost preluată şi reglementată în mai toate statutele profesionale, îmbrăcând forme specifice fiecărei profesii. Astfel, vorbim astăzi de răspunderea funcţionarului public, de cea a cadrului didactic, de răspunderea avocatului şi alte asemenea. În conţinutul răspunderii juridice pentru fiecare dintre profesii este cuprinsă şi răspunderea civilă, stabilindu-se limitele şi condiţiile în care aceasta va fi angajată,  derogându-se, mai mult sau mai puţin de la dreptul comun.

În reglementarea de drept comun, pentru a fi angajată răspunderea civilă, după cum se afirmă în doctrină[21], este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

~       să existe un prejudiciu;

~       să existe o faptă ilicită;

~       să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu iar

~       fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.

În dreptul românesc, întregul edificiu al răspunderii civile, în toate formele ei, este aşezat pe fundamentul culpei. Tot astfel este reglementată şi răspunderea civilă reglementată de Statutul[22] magistraţilor. Astfel, magistraţii care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă vor răspunde civil pentru eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii (art. 96 din Legea 303/2004).

Astfel, Codul civil, la art. 998 arată că „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara” iar în completare, art. 999 precizează: „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie, Codul civil, în articolele următoare instituie şi răspunderea pentru fapta altuia, discuţii ce vor fi făcute într-o altă secţiune.

În literatura juridică s-a remarcat distincţia dintre răspunderea civilă şi cea patrimonială sau materială, ultimele două fiind condiţionate de existenţa unui contract de muncă şi crearea unui prejudiciu angajatorului,  pentru care vinovatul răspunde cu propriul său patrimoniu,[23]în acest caz fiind vorba de un raport de prepuşenie.

Privitor la acest raport dintre comitent şi prepus este necesar a se face discuţie distinctă, date fiind şi discuţiile diferite din literatura juridică ce au fundamentat răspunderea civilă a magistraţilor pe raportul de prepuşenie[24].

Aşa cum vom detalia în secţinea special destinată acestui raport, magistratul nu încheie un contract de muncă în vederea desfăşurării activităţii. Magistratul nu este încadrat de un angajator şi astfel nu are calitate de prepus în raport cu un anume comitent, răspunderea magistratului nefiind astfel, după unii autori[25], decât una delictuală şi de excepţie.

În mod concret, răspunderea civilă a magistraţilor semnifică obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin exerciţiul funcţiei lor, în anumite condiţii. Specificul acesteia constă în aceea că, pe de o parte, răspunderea nu este directă, magistratul neputând fi chemat în judecată direct de către persoana prejudiciată, iar pe de altă parte, magistratul va răspunde dar mediat, dacă se exercită împotriva acestuia acţiunea în regres ce aparţine statului.

b) Noţiunea de magistrat.

Derivă din latinescul „magistratus” care definea, în epoca Romei antice, cetăţeanul ales pentru exercitarea unor importante atribuţii de conducere care avea, printre altele, şi calitatea de membru al corpului judiciar.[26]

În timp, termenul de magistrat a fost utilizat pentru a indica persoana investită cu autoritate publică jurisdicţională.

Astfel, magistraţi judiciari, magistraţi municipali (viris jure dicundo), praefaectus pro imperatore, praefaectus juredicundo, duum viri jure dicundo, sunt doar câteva din denumirile magistratului care s-au întâlnit, cu precădere, în periada ce a urmat cuceririi Daciei de către romani, înainte de apariţia statelor feudale româneşti.[27]

Termenul de magistrat a fost înlocuit în epoca feudală cu multe alte denumiri.

Se regăseşte termenul de magistrat în cuprinsul Tratatului ce a fost încheiat la Conferinţa de pace de la Paris din anul 1858, care menţiona: „ funcţionarea judecătorească este încredinţată magistraţilor…”.[28]

Prima lege[29] de organizare judecătorească foloseşte noţiunea de magistrat, pe lângă noţiunile de funcţionar judecătoresc, judecător, procuror, noţiune ce a fost preluată şi de alte legi de organizare judiciară, până la momentul promulgării Decretului Lege nr. 132/1949, decret care nu mai foloseşte termenul de magistrat.

Se reia tradiţia adoptării noţiunii de magistrat prin Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992 şi continuată, fiind utilizat termenul de magistrat şi de Legea nr. 303/2004, în chiar denumirea ei – statutul magistraţilor. Totodată, Legea 304/2004 şi Legea 317/2004, privind organizarea judiciară şi respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, folosesc iniţial termenul de magistrat pentru a desemna atât pe judecători cât şi pe procurori.

Ulterior, prin Legea[30] 247/2005 se renunţă la termenul de magistrat, folosind numai pe cele de procuror şi judecător.

În doctrină s-a criticat această înlăturare a termenului de magistrat, după cum s-a spus, întrucât cele două categorii profesionale, pe lângă specificul firesc fiecăreia, prezintă numeroase elemente de identitate în multe privinţe precum: admiterea în funcţie, evaluarea, promovarea şi alte asemenea.[31]

O problemă care a generat-o pe cea de mai sus este constituită de natura juridică a instituţiei procurorului. Cum o calificăm? Face procurorul parte din puterea executivă sau din cea judecătorească?

Au fost exprimate opinii în ambele sensuri.

„Din moment ce ceva funcţionează pe lângă altceva, în mod firesc nu poate face parte din altceva pe lângă care funcţionează… în realitate, Ministerul Public este un organ al autorităţii executive, dar fără a face parte din sistemul administraţiei publice aflate în subordinea Guvernului”. [32]

Date fiind garanţiile de independenţă, de procedură şi de fond ce sunt asigurate procurorului de legislaţia românească, în exercitarea activităţii sale, se poate spune că procurorul poate fi considerat un magistrat în sensul dat de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.[33]

În sensul Legii 304/2004, „conceptul de magistrat include atât pe judecători cât şi pe procurorii constituiţi în parchete”[34]. În acelaşi sens sau exprimat multe alte opinii.[35]

În hotărârea din 2 mai 1998, pronunţată în cauza Vasilescu contra României ca şi în cauza Pantea contra României (din 3 iunie 2003), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că „procurorii … nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă” iar independenţa faţă de executiv este una din garanţiile ce dau consistenţă noţiunii de magistrat.

Faţă de reglementările statutului actual al judecătorilor şi procurorilor, observăm, ca şi alţi autori citaţi mai sus, că procurorul a făcut şi face parte din corpul magistraţilor.

Potrivit art. 1 din Legea 303/2004, „Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum si a drepturilor si libertăţilor cetăţenilor.”.

Problema dacă procurorul aparţine sau trebuie să aparţină uneia sau alteia dintre cele două puteri este o problemă necesar a fi dezbătută în viitor.

În prezent, afirmăm că termenul de magistrat este folosit de legiuitor atât în privinţa judecătorilor şi cât şi în privinţa procurorilor, motiv pentru care, şi în lucrarea de faţă vom da acelaşi sens noţiunii de magistrat. Este drept că de cele mai multe ori termenul de magistrat este folosit cu referire la judecători dar, el se va referi şi la procurori, desigur adaptând specificului profesiei sale.

În sprijinul celor de mai sus aducem Decizia Curţii Constituţionale nr. 866/2006 care a stabilit, fără echivoc, faptul că „procurorii au, ca şi judecătorii, statut de magistraţi”.[36]

2.    Scurtă privire istorică asupra răspunderii civile a magistraţilor.

Răspunderea civilă a magistraţilor, mai exact a judecătorilor, a fost reglementată pentru prima dată prin art. 305 din Codul de procedură civilă, intrat în vigoare la la 1 decembrie 1865, care stabilea că „judecătorii se pot urmări în următoarele cazuri:

–           dacă a fost dol sau evicţiune, ce se pretinde că a comis în cursul instrucţiunii sau în timpul judecăţii;

–           dacă urmărirea este anume pronunţată de lege;

–           dacă legea declară pe judecători responsabili sub pedeapsa de daune interese;

–           dacă este denegare de dreptate.

Au fost menţinute aceste dispoziţii şi prin Codul de procedură civilă adoptat la 14 martie 1900, sub acelaşi număr de articol – 305.

Prin Legea de organizare judecătorească din anul 1890, a fost făcută prima menţionare expresă a răspunderii civile a magistraţilor, în art. 127 care prevedea: „măsurile disciplinare pronunţate de ministru sau de tribunalul disciplinar, nu înlătură cu nimic acţiunea recursorie organizată de art. 305-315 din Codul de procedură civilă”. Aceeaşi prevedere a fost reluată şi de art. 188 din Legea de organizare judecătorească din anul 1909.[37]

Prin Legea de organizare judecătorească din anul 1924 au fost reglementate, pentru prima dată, în însăşi cuprinsul legii, cazurile în care se angajează răspunderea civilă a magistraţilor, prin art. 214. Această lege abrogă prevederile art 305 – 315 din Codul de procedură civilă aflat în vigoare la momentul adoptării acesteia.

La rândul său, Legea de organizare judecătorească din 1938, a stabilit dreptul „prigonitoarelor părţi” de a chema în judecată, nu doar pe judecători ci chiar pe toţi „membrii corpului judecătoresc”, inclusiv pe procurori, printr-o „acţiune recursorie”. Pentru prima dată, răspunderea magistraţilor era condiţionată de existenţa unei „decizii disciplinare condamnatorii contra magistratului”.[38]

Aceste din urmă dispoziţii au fost preluate de următoarele două legi, prin art. 221-223 din Legea de organizare judecătorească nr. 726 din 1943 şi, respectiv, de art. 145-146 din Legea de organizare judecătorească nr. 341 din 1947.

Actele normative ulterioare precum Decretul nr. 132 din 1949, Legea nr. 5 din 1952, Legea nr. 6 din 1952, Legea nr. 58 din 1968, Legea nr. 60din 1968 şi chiar Legea nr. 92 din 1992, cu multiplele ei modificări, nu au abordat, nici expres nici implicit, problema răspunderii civile a magistraţilor.

Constituţia României din 1991 a fost cea care a reintrodus, atât răspunderea statului cât şi pe cea a magistratului, parţial – pentru cauzele penale, prin art. 48. În urma revizuirii din 2003, la art. 52, alin. (3) prevederile anterioare au fost completate, astfel că: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.” Această nouă formulare a textului constituţional reprezintă un progres, dat fiind faptul că răspunderea statului se extinde, cuprinzând toate erorile judiciare şi nu doar pe cele penale, ca în reglementarea anterioară. Mai mult decât atât, răspunderea magistraţilor este condiţionată de exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei.

Dispoziţiile  constituţionale au fost ulterior dezvoltate, pe fond şi procedural, prin legi speciale.

Astfel, prin art. 12 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului[39] nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor al Convenţiei Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă aprobată prin Legea[40] nr. 87/2001 s-a prevăzut că „statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă[41].

Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, răspunderea civilă a magistraţilor trebuia stabilită „în condiţiile care vor fi reglementate prin Legea de organizare judecătorească” dar, aceste „condiţii” nu au fost niciodată reglementate în Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, lege ce a fost abrogată de Legea 304/2004 privind organizarea judiciară.

Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 356/2006, stabileşte cazurile care „dau dreptul la repararea pagubei”, termenul pentru introducerea acţiunii în repararea pagubei, caracterul obligatoriu al acţiunii în regres a statului împotriva celui care „cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune”.

Înainte de a fi modificat, art. 504 Cod procedură penală fusese declarat constituţional prin Decizia[42] nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale dar numai în măsura în care   nu   limitează   cazurile  în   care   statul  răspunde   patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare la cele două ipoteze referitoare la achitarea inculpatului sau scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că fapta imputată nu a fost săvârşită sau nu există[43].

Cu privire la acest aspect, în literatura juridică s-a susţinut opinia[44], justificată[45], ca textul să reglementeze cazurile în care statul nu răspunde pentru prejudiciile cauzate şi nu cazurile în care răspunde pentru acestea, reglementare care ar fi în concordanţă şi cu cea prevăzută de art. 3 din Protocolul 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căreia „persoana este despăgubită, cu excepţia cazului în care se dove­deşte  că  nedescoperirea în  timp  util  a  faptului  necunoscut  îi  este imputabilă în tot sau în parte”.

Opinia nu a fost împartăşilă de legiuitor cave a modificat art. 504 Cod procedură penală tot într-o modalitate enumerativă a cazurilor de acordare a reparaţiilor.

Totuşi, înainte de adoptarea Legii nr. 356/2006 care aduce modificări Codului de procedură penală, a fost adoptată actuala lege de organizare judecătorească, Legea nr. 304 /2004, totodată fiind adoptat şi statutul judecătorilor şi procurorilor prin Legea nr. 303 /2004 care cuprinde reglementări detaliate privind răspunderea civilă a magistraţilor ce se regăsesc în art. 96 alin. (l)-(8).

Deşi modificările Codului de procedură penală au fost aduse ulterior adoptării Legii nr. 303 /2004, dispoziţiile legii rămân prevederi speciale în raport cu dispoziţiile Codului de procedură penală. Cu alte cuvinte, angajarea răspunderii judecătorilor şi procurorilor se va face în condiţiile stabilite de Legea nr.            303/2004 şi doar în cazul în care, pentru anumite situaţii, legea nu prevede se poate recurge la dispoziţiile de drept comun şi anume la cele ale Codului de procedură penală.

În ceea ce priveşte Codul de procedură civilă, astăzi nu mai avem nici o reglementare expresă privind acţiunea recursorie a statului.

3.    Fundamentul răspunderii civile a magistraţilor.

Încălcarea unei norme sociale prin care se stabileşte o anumită sau anumite reguli de comportament antrenează în mod inevitabil răspunderea celui care a săvârşit încalcarea. Această regulă fundamentală este cunoscută sub denumirea de „principiul răspunderii” iar totalitatea normelor care reglementează aplicarea în practică a acestui principiu, formează instituţia răspunderii. Noţiunea de „răspundere” nu este exclusivă şi specifică domeniului dreptului, ea fiind o instituţie care depăşeşte această sferă, o instituţie proprie societăţii, considerată în ansamblul său[46].

Răspunderea este un fapt social. O faptă este săvîrşită. Societatea în care trăieşte făptuitorul o socoteşte reprobabilă. În ce mod se va manifesta această judecată socială de valoare?  Iar întrucât, prin efectul  în societate al unei asemenea fapte, o altă persoană a fost vătămată în fiinţa ei fizică ori morală sau prin bunurile sale, cine va trebui să suporte consecinţele acestei vătămări? Aceasta este problema răspunderii[47].

Stiinţific, această întrebare nu comportă o solutie universală şi etern valabilă; răspunderea este un fapt social. Ea se rezumă în reacţia trezită de o acţiune pe care societatea de la locul şi timpul săvârşirii acesteia o socoteşte condamnabilă.

Aşa cum domeniul dreptului şi al moralei se interferează şi domeniul răspunderii morale interferează cu cel al răspunderii juridice. Ambele au un miez comun.

Sub aspectul răspunderii juridice, reacţia colectivă a urmărit la început pedepsirea făptaşului, apoi restabilirea, în folosul victimei, a situaţiei anterioare vătămării suferite de acesta, adică repararea.

De-a lungul vremii, instituţia răspunderii a fost reglementată în funcţie de gradul de dezvoltare socială şi de nevoile apărute în raport cu aceasta.

Principiul răspunderii civile întemeiat pe greşeală, întemeiat de Domat la 1804 ca o regulă universală[48], a cunoscut un declin constant.

Încă din 1897 Louis Josserand vorbeşte de „prejudicii anonime”constatând că „responsabilitatea pentru fapta lucrului are ca sursă primară nu o noţiune de drept ci considerente de echitate”[49], totodată constatând că „teza subiectivă a răspunderii devine insuficientă, trebuind să lase loc unei concepţii mai largi, mai bine adaptate noii societăţi, în care răspunderea se separă de culpă”[50].

Teoria riscului îşi face tot mai mult loc în doctrina franceză, ca o expresie a principiului Ubi emolumentum est ibi onus debet esse, potrivit căruia, cel care a avut un folos de pe urma unei activităţi, trebuie să-şi asume şi consecinţele produse de acea activitate (teorie căreia i s-au adus critici pertinente).[51] Concomitent, se propune o culpă obiectivă, golită de conţinut moral, întorcându-se, tot mai mult, spre interesele legitime ale victimei care trebuie indemnizată.

Un alt autor propune teoria garanţiei (B. Starck)[52], considerând că problema răspunderii ţine de conflictul între dreptul de a acţiona al autorului prejudiciului şi dreptul la securitate al victimei. Pentru a rezolva această problemă trebuie să se ţină seama de interesele contrare ce se află în joc. Când este vorba de o atingere a integrităţii corporale, a libertăţii persoanei sau a integrităţii bunurilor ce-i aparţin, acesta este dreptul care contează.[53]

Teoria este, cu adevărat, seducătoare[54]. Ea a fost receptată şi de doctrina românescă[55] şi chiar şi de jurisprudenţă pe alocuri dar nefiind consacrată legislativ.

În esenţă, marile direcţii[56] ale răspunderii civile delictuale sunt:

–       un declin evident al răspunderii individuale,

–       o socializare a faptei, prejudiciului şi cauzalităţii,

–       un proces de obiectivare a răspunderii (multe din ipotezele acesteia nemaiputând fi explicate de culpă).

Pentru dreptul românesc, confruntat cu perspectiva unui nou Cod civil, este necesară o dezbatere privind coordonatele răspunderii civile delictuale. Cu atât mai mult cu cât se prefigurează o nouă reglementare şi pentru răspunderea magistraţilor.

În concepţia clasică a doctrinei româneşti, fapta omului care a cauzat altuia prejudiciu nu poate fi decât ilicită şi culpabilă şi astfel trebuie sancţionată.

Aceeaşi concepţie se observă şi la nivelul opiniei publice care, în momentul de faţă, parcă mai mult decât oricând, este asiduu influenţată de tot mai multe articole, ştiri şi emisiuni  mass media care enunţă tot mai aprig ideea că magistraţii trebuie să răspundă patrimonial pentru prejudiciile generate de erorile judiciare.

Într-un astfel de moment, este imperios necesară o dezbatere publică în care cei avizaţi să aducă în discuţie problemele ce au fost puse la nivelul statelor privind răspunderea magistraţilor; dacă este oportună o astfel de răspundere şi la ce ne ajută pe noi ca societate. Nu cumva este doar o dorinţă aprigă de a determina pe cineva anume să plătească pentru  un prejudiciu care de multe ori este greu de obţinut din partea statului? Nu se produce mai degrabă, la nivelul opiniei publice, o confuzie între cele două puteri ale statului: cea executivă şi cea judecătorească?

Este firească dorinţa justiţiabilului de a fi despăgubit pentru prejudiciile ce i s-au adus prin erorile judiciare dar cine trebuie să plătească pentru aceasta? Statul, ca cel ce organizează activitatea judiciară, sau magistratul care dă soluţiile?

Astfel, trebuie ca şi la nivelul opiniei publice din România să se declanşeze o dezbatere serioasă privind existenţa sau nu a răspunderii magistraţilor şi efectele generate mai ales în situaţia în care se ajunge la concluzia că magistraţii trebuie să răspundă patrimonial.

Se pune problema dacă şi în cazul magistraţilor care înfăptuiesc un serviciu public de interes naţional, cu efecte în planul independenţei unei naţiuni şi în chiar nucleul unui stat de drept,  mai putem vorbi de răspunderea civilă ca sancţiune pentru cel ce îşi îndeplineşte funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Consider că este extrem de periculoasă o astfel de abordare în ceea ce priveşte răspunderea civilă a magistraţilor prin care se doreşte cu tot dinadinsul ca aceştia să răspundă patrimonial.

Desigur că magistratul nu poate constitui o categorie privilegiată, beneficiară a unei imunităţi totale, inclusiv în plan civil, totuşi răspunderea civilă este necesar a fi privită şi prin prisma scopului ce se doreşte a fi urmărit.

Probleme ridicate în doctrină, privitor la răspunderea civilă a magistraţilor.

În literatura juridică s-au formulat două interogaţii privind răspunderea  pentru deciziile pe care le iau magistraţii în exerciţiul funcţiunii:

  1. 1. Poate fi ţinut să răspundă statul pentru deciziile luate de magistraţi?
  2. 2. În ipoteza afirmativă, atunci când statul răspunde pentru deciziile (hotărârile) acestora, va avea el (va fi necesară) o acţiune recursorie împotriva magistraţilor?

La Congresul Uniunii Internaţionale a Magistraţilor care a avut loc la Macao[57] în anul 1989,   s-au discutat aspectele raporturilor judecătorului cu executivul, dacă judecătorul este în întregime independent în raport cu guvernul şi alte aspecte pe care le vom aborda şi noi.

O primă problemă ridicată, a fost aceea  „dacă judecătorul poate fi răspunzător pentru deciziile pe care le ia faţă de justiţiabili”. Subsecvent, au apărut alte două probleme:

Poate fi ţinut să răspundă statul pentru deciziile luate de judecători?

Dacă – da, atunci va avea statul o acţiune recursorie împotriva judecătorilor?

Întrebările sunt formulate cu referire strictă la judecători, aceştia de fapt pronunţând hotărârile ce conţin eroarea judiciară. Desigur  că întrebările pot fi reformulate şi cu privire la procurori. De asemenea şi răspunsurile.

În ceea ce priveşte răspunderea judecătorilor pentru hotărârile pe care le pronunţă, modul în care s-a dat un răspuns în această chestiune este diferit[58]:

–       pentru anumite state,  această responsabilitate este exclusă (în special în Marea Britanie);

–        pentru altele,  ea există fără nici o limită;

–       pentru o a treia categorie ea nu este acceptată decât în cazuri bine determinate.[59]

Pentru ţările în care această responsabiliate este exclusă, justificarea acestei poziţii este fundamentată pe ideea că în felul acesta ar fi pusă în discuţie independenţa judecătorilor pentru că,  judecătorul care ştie că este posibil să-i fie intentată o acţiune în răspundere poate fi tentat să judece în funcţie de un criteriu subiectiv de asumare a celor mai mici riscuri. Iar de aici nu mai este decât un pas până se ajunge la concluzia că riscurile sunt mai mult sau mai puţin importante după cum, una sau alta dintre părţi este mai puternică din punct de vedere financiar. Spre exemplu: o societate comercială care dispune de capital şi alte resurse financiare şi materiale importante – care va putea oricând să introducă o acţiune în despăgubiri – va fi, în această privinţă, mai de temut decât  o persoană fizică oarecare, lipsită de posibilităţi. Ca atare, este de temut, s-a spus, instalarea  unei psihoze de bănuieli de parţialitate.[60]

În plus, dacă magistratul trebuie să compară înaintea colegilor săi, trebuie, de asemenea, să existe temerea că dacă reclamantul în acţiunea în răspundere nu obţine ceea ce a cerut, va exista suspiciunea că judecătorii, în mod deliberat, şi-au acoperit colegul.

În privinţa răspunderii statului pentru deciziile pronunţate de judecători, s-a pornit de la întrebarea: constituie corpul magistraţilor un organ de stat ?

Răspunsurile au fost două. Unul din răspunsuri a fost negativ (cel al raportorului canadian) şi de aici, concluzia: statul nu poate fi făcut  răspunzător pentru actele judecătorilor.

Raportorul  Marelui Ducat al Luxemburgului a dat un răspuns afirmativ şi chiar a expus sistemul instituit printr-o lege din 1988 potrivit căreia „activitatea judiciară este un serviciu pe care îl asigură statul, ceea ce implică şi răspunderea acestuia”.[61]

Cea mai mare parte a statelor admit răspunderea statului pentru prejudiciile aduse justiţiabililor de către magistraţi. În cazurile în care răspunderea judecătorului poate fi pusă în discuţie, soluţiile sunt diferite: fie judecătorul este cel care, personal, este răspunzător faţă de terţii victime ale actelor sale, fie că judecătorul nu poate fi acţionat în justiţie,[62] fie statul are o acţiune în regres faţă de magistrat.

Cea de a doua chestiune supusă dezbaterii: dacă statul ţinut răspunzător, poate avea o acţiune recursorie contra judecătorului.

Dacă statul răspunde pentru o culpă a judecătorului, se poate întoarce contra acestuia pentru a obţine rambursarea sumelor la care a fost condamnat. Deci, s-a spus, posibilităţile de presiuni indirecte asupra judecătorului sunt mari. Ele vor fi cu atât mai multe cu cât cazurile în care răspunderea statului este antrenată, legată de hotărârile judecătorilor şi sunt mai mult sau mai puţin datorate exclusiv unor culpe.[63]

Răspunsurile date la această problemă sunt necesar condiţionate de răspunsurile date chestiunilor precedente.

Ţările care consideră că judecătorii nu pot fi traşi la răspundere pentru nici un motiv, vor răspunde că nu poate exista nici o acţiune recursorie a statului contra judecătorilor, chiar şi în situaţia în care statul ar putea fi responsabil (acesta este cazul Portugaliei, Canadei, Maltei, Irlandei, Marii Britanii).[64]

Fiind o chestiune extrem de delicată, necesită un studiu ceva mai aprofundat şi aşa cum am mai afirmat, aceste probleme privind răspunderea trebuie să le privim şi din perspectiva rolului pe care trebuie să-l îndeplinească justiţia iar pentru a şi-l împlini cu succes este necesar, aşa cum tuturor ne place să afirmăm, să avem o justiţie independentă.

Pentru România, dacă ne referim strict la această materie, din reglementările în vigoare constatăm numeroase neajunsuri; pe alocuri iau naştere anumite confuzii, ba chiar opinii diferite uneori.

Desigur că este greu să adaptezi un sistem de drept în acelaşi ritm în care au loc schimbările extrem de dinamice din societate. Cu atât mai greu este pentru un magistrat să ia decizii când normele în vigoare nu sunt clare, corelate şi uşor de aplicat. Cu atât mai mult[65] cu cât va apăsa o grijă în plus asupra sa: să nu ia decizii greşite pentru a nu fi pasibil a răspunde financiar, cu sume mari, ce-l pot dezechilibra din punct de vedere material.

Pornind astfel, ne-am propus a aborda pe larg problema răspunderii civile a magistratului pentru erorile judiciare şi a găsi o justificare pertinentă a existenţei acestei răspunderi, căutând să aflăm care este rolul acesteia şi care sunt efectele ei. Până la urmă, dacă se justifică o astfel de răspundere în condiţiile în care aceasta poate afecta, într-un mod oricât de mic, independenţa magistratului.

Pentru aceasta este necesar să analizăm dispoziţiile în vigoare privind atât răspunderea statului cât şi pe cea a magistratului pentru erori judiciare.

4.    Reglementările în vigoare privind răspunderea civilă a statului şi a magistratului.

De lege lata, avem:

  • Ø Constituţia României[66] care reglementează cadrul general, atât al răspunderii statului cât şi al răspunderii magistraţilor.

Art. 52 -Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

Alin. (3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

  • Ø Legea nr. 303/2004  privind statutul judecătorilor si procurorilor reglementează astfel:

ART. 94 – felurile răspunderii magistraţilor.

(1)Judecătorii si procurorii răspund civil, disciplinar si penal, în condiţiile legii.

ART. 96 reglementează diferit. Astfel:

¨        răspunderea statului, fără nici o distincţie (între procesele  penale/altele)

(1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

¨        răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs, de către acesta, statului şi dreptul statului la acţiune împotriva magistratului (nici aici nefăcându-se nici o distincţie).

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţa sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

¨        repararea prejudiciului – situaţiile şi modul în care persoana îndreptăţită se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubire împotriva statului:

®   pentru erori judiciare săvârşite în procesele penale:

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

®   pentru erori judiciare săvârşite în alte procese decât procesele penale:

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite in alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât in cazul in care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită in cursul judecaţii procesului si dacă aceasta fapta este de natura sa determine o eroare judiciară.

*

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai impotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

După cum observăm, Constiuţia şi Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor stabileşte condiţiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare. Astfel vorbim de două instituţii diferite:

  1. Răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare.
  2. Răspunderea patrimonială a magistraţilor.

Este necesar să facem o menţiune. Constituţia României, înainte de revizuire, la art. 48. alin. 3, prevedea instituţia răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare  însă era limitată numai la erorile judiciare săvârşite în procesele penale. După revizuire nu s-a mai prevăzut expres răspunderea pentru erorile judiciare comise în procesele penale, de această dată, textul constituţional nemaifăcând nici o distincţie sub acest aspect. Noul text a fost interpretat în sensul extinderii răspunderii şi la erorile judiciare comise şi în alte procese decât cele penale. [67]

Pentru răspunderea patrimonială a statului şi magistraţilor pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, pe lângă reglementările mai sus arătate, aşa cum ne şi face trimitere art. 96, alin. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penală.

  • Codul de procedura penală.

Capitolul IV – Repararea pagubei materiale[68] sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal:

Art. 504, alin. 1-4, care prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;

Art. 505, alin. 1-4, care prevede felul şi întinderea reparaţiei;

Art. 506, alin. 1-4, reglementează acţiunea pentru repararea pagubei ce poate fi pornită de către persoana „ îndreptăţită”;

Art. 506 – acţiunea în regres.

Pentru răspunderea patrimonială a statului şi magistrţilor pentru erori judiciare „săvârşite în alte procese decât cele penale”, în afara celor reglementate de Legea 303/2004, nu există o altă reglementare specială ceea ce a determinat, cum vom vedea, ca unii autori să facă trimitere la răspunderea civilă delictuală.

II.  Natura juridică a răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor.

Observând reglementările evocate mai sus, constatăm următoarele:

1. Atât Constituţia cât şi Legea 303/2004 privind statutul magistraţilor, reglementează două tipuri de răspundere patrimonială:

  • Răspunderea statului pentru erori judiciare care este unică, indiferent  dacă eroarea a fost săvârşită în cadrul unui proces penal sau în cadrul unui alt tip de proces (art. 96 alin 1) şi
  • Răspunderea magistratului care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

2. Cele două tipuri de răspundere (a statului şi a magistratului), au acelaşi izvor – eroarea  judiciară săvârşită în:

–  Procesele penale sau

–  În alte procese decât cele penale.

3. Dreptul la repararea prejudiciului şi modul în care acesta poate fi exercitat de către persoana vătămată este reglementat diferit, după cum a luat naştere:

–       fie ca urmare a unei erori săvârşite în cadrul procesului penal, caz în care dreptul la repararea prejudiciului poate fi exercitat conform cu dispoziţiile Codului de Procedură Penală;

–       fie ca urmare a unei erori săvârşite în cadrul altor procese decât cele penale, caz în care se aplică prevederile articolului 96 alineatul 4 din Legea 303/2004.

4. Dacă statul acoperă prejudiciul persoanei vătămate conform cu reglementările în vigoare (art. 96, alin. 7), statul se poate îndrepta împotriva procurorului sau judecătorului cu o acţiune în despăgubiri. Cu alte cuvinte, numai în situaţia în care persoana vătămată şi-a exercitat dreptul său şi desigur numai după ce aceasta a fost despăgubită, în condiţiile legii, statul se poate îndrepta împotriva magistratului.

5. Dreptul statului la acţiunea în despăgubiri împotriva magistratului este lăsată la latitudinea acestuia, aşa cum ne lasă legiuitorul să înţelegem din dispoziţiile articolului 96, alineatul 7: „…statul se poate îndrepta cu acţiunea în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului …”.

A. Răspunderea patrimonială a statului.

Din analiza textelor de lege menţionate şi a celor de mai sus, putem extrage câteva concluzii importante:

  • Ø Răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale are aceeaşi natură juridică cu răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale.[69] Considerăm că este vorba de una şi aceeaşi răspundere, legiuitorul nediferenţiindu-le decât după izvorul lor.

Temeiul răspunderii patrimoniale a statului considerăm că este dat de faptul că statul este cel ce administrează activitatea justiţiei, motiv pentru care deficienţele de orice natură îi sunt imputabile, fie că vorbim de formarea magistraţilor pe de o parte, fie că vorbim strict, din punct de vedere administrativ, de modul în care organizează justiţia (plecând de la finanţare şi mergând până la modul de organizare propriu-zisă a instanţelor şi a altor instituţii ce contribuie la buna funcţionare a justiţiei).

În sprijinul celor de mai sus, un argument puternic – după cum multe pagini s-au scris în literatura juridică privitor la cele trei funcţii ale aceleiaşi puteri a statului sau despre cele trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească – este dat de faptul că tot statul este cel ce o finanţează (puterea executivă) dar şi de faptul că tot statul este cel ce elaborează politicile după care funcţionează justiţia (puterea legislativă, puterea executivă).

Astfel, considerăm că statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului fie altor persoane ce concură la săvârşirea unor erori judiciare, dar şi pentru prejudiciile produse de o organizare defectoasă a justiţiei. Suntem de părere că statul trebuie să răspundă şi pentru prejudiciile imputabile altor persoane decât magistratului deoarece eroarea judiciară ce se produce în urma oricărui tip de proces (penal sau civil) este, pe de o parte, conţinută de o hotărâre judecătorească, pe de altă parte, persoana vătămată va pleca cu sentimentul că suportă o nedreptate din partea justiţiei, aceasta – de cele mai multe ori – neputând accepta sau înţelege că nedreptatea se datorează altcuiva şi nu magistratului care a pronunţat hotărârea. Desigur că în această situaţie statul trebuie să se îndrepte împotriva celui care a provocat producerea erorii judecătoreşti atât pentru a-şi recupera daunele – de data aceasta având ca temei răspunderea civilă delictuală – cât şi pentru a da justiţiabililor sentimentul de încredere că justiţia este dreaptă.

În ceea ce priveşte acţiunea ce o poate statul îndrepta împotriva judecătorilor sau procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, va face subiectul unei secţiuni dedicate acesteia, în paginile următoare.

Revenind, instituţia răspunderii patrimoniale a statului, neavând o reglementare unitară, este de natură să producă multe confuzii în aplicarea ei, să ducă la crearea unor percepţii precum lipsa de echitate, la sentimentul de injustiţie (lucru extrem de negativ, de natură să aducă grave prejudicii, şi nu numai de imagine, justiţiei), ba chiar să dea naştere la opinii diferite în doctrină.

Spre exemplu, în opinia mai multor autori, răspunderea statului pentru erorile judiciare se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale[70], opinie la care nu achiesăm.

Înainte de a fi reglementată răspunderea civilă, atât a statului cât şi a magistratului, într-o lege specială, desigur că singura soluţie pentru angajarea răspunderii era să se recurgă la normele dreptului comun, adaptându-se fiecăreia din situaţiile ivite.

În prezent, în condiţiile în care există o reglementare specială, chiar şi lapidară cum este Legea 303/2004 (cu modificările ulterioare) trebuie să aplicăm prevederile acesteia.

Dincolo de acest fapt, un alt argument important, după o analiză sumară, este dat de faptul că hotărârile judecătoreşti sunt acte jurisdicţionale[71] şi nu fapte ilicite delictuale, astfel că nu poate fi vorba  de o răspundere civilă în temeiul art. 998 Cod Civil pentru a fi justificată o răspundere civilă delictuală. Mai mult decât atât, aceste acte jurisdicţionale sunt date de către magistraţi în exerciţiul funcţiei lor; în îndeplinirea atribuţiilor ce le-au fost conferite de lege. Astfel că, nu putem vorbi de o faptă ilicită în sensul dat de doctrină privind răspunderea civilă delictuală.

Conform constituţiei, statutului şi altor legi speciale, magistraţii – în calitatea lor de judecători şi procurori – îşi îndeplinesc atribuţiile specifice funcţiei lor şi numai în exercitarea acestora putem vorbi de producerea unei erori judiciare. Eroarea judiciară este cuprinsă în actele îndeplinite de judecători sau procurori (în hotărârile date de judecători, în ordonanţe date de către procurori). Cu alte cuvinte, nu putem vorbi de o răspundere civilă delictuală având drept cauză o faptă ilicită, culpabilă şi prejudiciabilă a procurorului sau a judecătorului ]n această calitate. În cazul magistraţilor este important să observăm că fapta care aduce prejudicii justiţiabilului poate fi săvârşită numai în exercitarea atribuţiilor ce le revin, fie în mod intenţionat (cu rea credinţă) greşit, fie prin îndeplinirea cu neglijenţă a îndatoririlor ce-i revin, fie chiar prin neîndeplinirea acestora, printr-o inacţiune – denegarea de dreptate.

Mai mult decât atât, îndeplinindu-şi în mod corect – legal – activitatea, magistratul poate da soluţii greşite fără a i se putea imputa acestuia vreo vină. După cum s-a afirmat, pot exista diferite situaţii în care alţi factori sau alte persoane pot fi făcute responsabile pentru soluţiile prejudiciabile date de judecători sau procurori[72]. Este şi raţiunea existenţei căii extraordinare de atac a revizuirii, spre exemplu.

  • Ø Ceea ce legiutorul a reglementat diferit dar care nu aduce diferenţe de natură în instituţia răspunderii civile a statului este eroarea judiciară.

–       Eroarea judiciară săvârşită în procesele penale este reglementată de Codul de Procedură Penală unde avem situaţiile expres şi limitativ prevăzute. Angajarea răspunderii patrimoniale a statului are loc numai în cazurile expres prevăzute de art. 504. Cod procedură penală.[73]

Potrivit articolului mai sus menţionat, două sunt situaţiile care dau dreptul la repararea pagubei; cu alte cuvinte, se consideră a fi eroare judiciară numai în următoarele două situaţii:

a)          când o persoană a fost condamnată definitiv şi în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare (art. 504 alin. 1 Cod procedură penală);

b)         când o persoană a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal (art. 504 alin. 2 Cod procedură penală).

Înainte de a fi modificat prin Legea nr. 281/2003, art. 504 Cod procedură penală,  în alin. 3 prevedea şi o condiţie negativă ce trebuia îndeplinită de persoana căreia i s-a adus un asemenea prejudiciu şi anume aceea de a nu fi contribuit intenţionat la producerea erorii, pentru  a avea dreptul la repararea pegubei materiale sau a daunei morale. Deşi legiuitorul nu a mai prevăzut expres o astfel de condiţie, considerăm că totuşi ea trebuie îndeplinită. Cu atât mai mult cu cât este reglementată de Legea 303/2004 care, la art. 96 alin. 5 prevede: că persoana care a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare, nu este îndreptăţită la repararea pagubei.

În condiţiile în care, în mod intenţionat sau din culpă gravă a celui prejudiciat s-a produs eroarea, nu mai poate fi vorba de o eroare ce se datorează exclusiv magistratului, chiar dacă acesta dă soluţiile prejudiciabile. Astfel, cel prejudiciat nu mai poate fi recompensat pentru prejudiciile suferite, culpa aparţinându-i în tot sau în parte.

În sprijinul afirmaţiilor de mai sus, evocăm art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a Drepturilor Omuluicare prevede că în „cazul în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut este imputabilă în tot sau în parte” victimei erorii, atunci aceasta este exceptată de la despăgubire.

Privitor la aceasta, în literatura juridică s-a afirmat faptul că atitudinea pasivă a învinuitului sau inculpatului care nu încearcă să-şi dovedească nevinovăţia, este o comportare îngăduită de legiuitor (art. 66 Cod procedură penală) şi ca atare nu poate fi încadrată în situaţiile de mai sus[74].

Dimpotrivă, dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte o faptă pe care nu a comis-o, inducând în eroare organele judiciare, hotărârea ce recunoaşte eroarea judiciară nu poate motiva o acţiune pentru repararea prejudiciului.

Observând atent reglementarea actuală a alin. 1 din art. 504 Cod procedură penală, constatăm că atunci când se pronunţă o hotărâre definitivă de achitare a unei persoane, în urma rejudecării cauzei (pe calea controlului ierarhic), conchidem că s-a produs o eroare judiciară printr-o condamnare pe nedrept a acesteia. Pentru ca persoana condamnată pe nedrept şi mai apoi achitată prin hotărâre definitivă să se poată îndrepta cu o acţiune împotriva statului, acesteia trebuie să i se fi adus un prejudiciu de natură morală sau materială, titularul acţiunii trebuind să facă dovada existenţei prejudiciului.

Întru totul diferit se pune problema existenţei erorii conform alin. 2 din art. 504 Cod procedură penală. Eroarea judiciară exisă dacă se produce în urma luării uneia din măsurile preventive prevăzute, măsuri care au fost luate nelegal, după cum este expres prevăzut de dispoziţia invocată şi este confirmată fie de o ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, fie printr-o ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru existenţa autorităţii de lucru judecat (alin. 3 din art. 504 Cod procedură penală, cu referire strictă la art. 10, alin. 1, lit. j. Cod procedură penală). Totodată, privarea sau restrângerea de libertate mai poate fi stabilită şi prin hotărâre dată de instanţa de judecată prin care se revocă măsura dispusă nelegal sau prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10, alin 1,      lit. j).

Cu alte cuvinte, doar dacă nu s-au respectat toate condiţiile prevăzute de lege la luarea uneia din măsurile preventive putem vorbi de eroare judiciară şi nu atunci când se constată că măsura a fost luată pe nedrept.

Considerăm că pot exista situaţii în care organul judiciar, conform tuturor elementelor din cauză existente la un moment dat, să aprecieze că se impune luarea unei măsuri restrictive sau privative de libertate şi toate condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii să fie întrunite. Ulterior, pot apărea elemente noi în cauză care să releve că măsura nu se mai impune, din diferite motive. Astfel se ajunge la revocarea imediată a măsurii. În astfel de situaţii, considerăm că, dacă a fost luată cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege şi cu respectarea tuturor drepturilor conferite de legiuitor persoanei în cauză, măsura se constată a fi, cel mult, nedreaptă dar nu putem spune că este nelegală. Ca atare, persoana s-a supus rigorilor impuse de lege pentru realizarea scopului procesului penal.

După cum s-a afirmat şi în literatura de specialitate, limitele aduse exercitării drepturilor persoanei implicate în soluţionarea unui proces penal nu trebuie să fie privite ca o încălcare sau abandonare a acestora ci ca un „eveniment cu caracter de excepţie”[75], la care limitele sunt determinate de lege şi folosite numai în caz de extremă necesitate.[76]

Desigur că este posibil ca după ce se constată, în urma administrării unor probe noi în cauză, că măsura nu se mai impune şi organul judiciar care a dispus-o nu ia măsuri imediate de revocare a măsurii, din acel moment persoana este îndreptăţită să ceară repararea pagubelor ce i s-au produs.

Altfel spus,  dacă o măsură preventivă se ia cu respectarea tuturor condiţiilor legale dar ulterior se constată, spre exemplu, că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10, alin. 1 Cod procedură penală, excepie făcând lit. j.) iar procurorul va revoca măsura, nu ne aflăm în una din situaţiile alin. 2 deoarece, măsura fiind luată în mod legal, nu poate însemna, în mod obligatoriu, că se produce o eroare judiciară.

Organul de urmărire penală care ia o măsură conform prevederilor legale, nu face altceva decât să-şi exercite atribuţiile funcţiei sale, el fiind obligat să acţioneze într-un anumit mod, în situaţile şi în condiţiile anume prevăzute de lege, motiv pentru care nu poate fi vorba de existenţa unei erori judiciare, chiar dacă, ulterior se constată că măsura a fost luată pe nedrept. Tocmai din acest motiv organul judiciar va revoca măsura.

Nu putem totuşi să nu subliniem faptul că şi în acele situaţii în care evidenţele îndeamnă la luarea unei astfel de măsuri preventive, organul judiciar trebuie să depună toate diligenţele, să-şi exercite rolul activ în luarea măsurilor deoarece libertatea persoanei este un drept fundamental al omului iar restrângerea acestui drept, îngrădirea lui, poate aduce serioase prejudicii persoanei.  De aceea, pentru a fi restrânsă libertatea persoanei sau pentru a o priva de libertate, nu este suficient să ne aşezăm la adăpostul reglementărilor legale şi să ne liniştim conştiinţa că ne-am îndeplinit atribuţiile conform legii.

Astfel, considerăm că numai în acele situaţii în care organul judiciar nu respectă prevederile legale putem vorbi de o eroare judiciară conform art. 504 alin. 2 Cod procedură penală.

Prin enumerarea actelor din art. 504, alin. 3 Cod procedură penală, legiuitorul indică toate acele posibilităţi de constatare a erorii judiciare, în funcţie de specificul fiecărei cauze.

Aşa cum este prevăzut de alin. 4 al aceluiaşi articol, poate fi angajată răspunderea statului şi în situaţia în care o persoană a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei. Şi în aceste cazuri este necesară constatarea situaţiei printr-un act din cele prevăzute de legiuitor în alineatul 3 şi pe care le-am enumerat mai sus.

–       Eroarea judiciară săvârşită în alte procese decât cele penale nu este definită în nici o reglementare în vigoare. Se impune de lege ferenda a fi reglementată, în mod unitar,  odată cu răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor. Teoretic[77], eroarea este o falsă ori greşită reprezentare a realităţii – „eroarea” ca antonim al noţiunii de „adevăr”[78]. „În materia la care ne referim, există eroare judiciară ori de câte ori instanţa pronunţă o hotărâre greşită în fond, cele stabilite de instanţă fiind contrare realităţii, cu condiţia ca acea hotărâre definitivă să fie desfiinţată ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de lege”.[79] O astfel de definiţie legală a erorii judiciare ar fi mult prea generală şi ar crea mari dificultăţi în aplicare . S-ar  impune o „definiţie” mult mai utilă şi clară. Legea ar putea face referire la motivele căilor extraordinare de atac enumerate de lege, respectiv, la cele apreciate de legiuitor că ar putea da naştere la erori judiciare.

  • Ø Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului este de asemenea reglementat diferit.

Pentru prejudiciile generate în cursul proceselor penale sau printr-o hotărâre judecătorească de condamnare pe nedrept sau de către o privare sau restrângere de libertate, avem dispoziţiile art. 504 din Codul de Procedură Penală, următorul articol stabilind felul şi întinderea prejudiciului iar art 506 stabileşte cine poate fi titularul acţiunii pentru repararea pagubei.

Prejudiciile ce au ca izvor alte procese decât cele penale, nu au o altă reglementare, în afara celor prevăzute în Legea 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, care condiţionează exercitarea dreptului, de către persoana vătămată, de existenţa răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului prin textul prevăzut la alin 4, art. 96[80].

Menţionăm faptul că  această situaţie a dat naştere la critici pertinente din partea unor teoreticieni sau chiar practicieni ai dreptului, la care achiesăm.

§   Criticile aduse modului în care este reglementat dreptul la repararea prejudiciilor.

În primul rând, în ceea ce priveşte dreptul persoanei prejudiciate în cadrul altor procese decât cele penale, observăm că este limitată răspunderea statului la existenţa unei condamnări penale sau a unei sancţionări disciplinare a magistratului.

După cum s-a afirmat, eroarea judiciară se referă la greşita judecare şi soluţionare a cauzei pe fond, care poate rezulta inclusiv din săvârşirea unei fapte penale de către magistrat, dar nu ar trebui să se limiteze la aceasta. „O astfel de reglementare  – afirmă autoarea citată-  nu corespunde scopului urmărit de legiuitorul constituant. Intenţia acestuia a fost de a limita răspunderea magistratului, iar nu pe cea a statului”[81].

A condiţiona dreptul persoanei la repararea prejudiciului de existenţa unei fapte penale săvârşite de magistrat, în timpul judecării procesului, înseamnă a restrânge nepermis de mult acest drept şi, aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Constituţională[82], ar lăsa posibilitatea ca multe erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate chiar de aceasta. De asemena, sub aspect subiectiv, legea condiţionează răspunderea statului de vinovăţia (chiar penală) a magistratului, ceea ce contravine însuşi scopului pentru care credem că a fost reglementeată această instituţie.

În opinia autoarei  I. Petre,  privitor la abaterea disciplinară săvârşită de către magistrat,  în timpul procesului, aceasta este o condiţie care nu are aplicabilitate, având în vedere că abaterile disciplinare nu sunt susceptibile de a duce la o greşită soluţionare a cauzei pe fond[83], deci la o eroare judiciară. Ne grăbim să precizăm că litera h. a art. 99 din Legea nr. 303/2004 unde, exercitarea funcţiei de magistrat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă constituie abatere disciplinară, ori tocmai în această situaţie legea prevede că statul se poate îndrepta împotriva judecătorului sau procurorului (în acest sens, enumerarea abaterilor disciplinare de la art. 99).[84]

Totuşi, repararea prejudiciului, de lege ferenda, nu trebuie condiţionată de existenţa vinovăţiei magistratului deoarece, aşa cum am mai arătat, sunt situaţii în care nu întotdeauna magistratul este vinovat de producerea lui.

În ambele situaţii, dreptul la repararea prejudiciului ia naştere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabileşte felul şi întinderea prejudiciului.[85]

Trebuie avut în vedere faptul că persoana căreia i s-a adus un prejudiciu are dreptul la despăgubiri materiale şi la daune morale în cazul erorilor ce s-au stabilit şi care au avut ca izvor  procesele penale pe când, pentru cele săvârşite în alte procese decât cele penale, legiuitorul a prevăzut numai repararea pagubelor materiale. Modalitatea de acoperire a prejudiciului se poate stabili în condiţiile dreptului comun[86].

Dacă în prima situaţie (generată de procesele penale) lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului,  în celelalte cazuri prevăzute de alineatul 4, art. 96 din Legea 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate.  Din textul evocat  rezultă că trebuie întrunite următoarele condiţii pentru ca o persoană să poată fi despăgubită:

  1. a. existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare penală definitivă a judecătorului sau a unei hotărâri definitive şi irevocabile de sancţionare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să existe un proces în care să se judece cu privire la o faptă penală sau disciplinară a magistratului);
  2. b. fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancţionat să fie comisă în cursul procesului (înţelegem prin aceasta o faptă în exercitarea atribuţiilor funcţei specifice de magistrat, în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);
  3. c. să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului şi eroarea judiciară;
  4. d. să existe o hotărâre definitivă prin care s-a stabilit răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară;

Privitor la punctul a. este necesar ca, de lege ferenda, să fie precizat şi în ce condiţii se va declanşa, după caz, una din aceste acţiuni, să fie prevăzut şi termenul de prescripţie pentru aceste acţiuni; mai degrabă dacă se vor aplica regulile de drept comun privind acţiunea penală sau cea disciplinară ori vor fi incidente alte condiţii. Considerăm că este necesar a fi prevăzute condiţii specifice pentru ca principiul celerităţii să fie respectat cu mai multă rigoare. Trebuie observat faptul că este posibil să curgă un termen nepermis de lung de la momentul în care se produce eroarea judiciară şi până la momentul în care persoana prejudiciată îşi va putea recupera prejudiciul.

Astfel, mergând pe firul logic al lucrurilor, dacă imaginăm o situaţie în care fapta  magistratului este de natură disciplinară, acţiunea se va declanşa conform prevederilor Legii 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii[87], titularul acestei acţiuni fiind chiar Consiliul Superior al Magistraturii. Potrivit prevederilor acesteia, înainte de declanşarea acţiunii propriu zise, se va desfăşura în prealabil, o cercetare obligatorie (art. 46) în cadrul căreia se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Rezultatul cercetării prealabile se înaintează comisiei de disciplină în termen de 60 de zile de la înregistrarea sesizării la Consiliul Superior al Magistraturii, iar în următoarele 20 de zile comisia de disciplină sesizează secţia corespunzătoare în vederea soluţionării acţiunii disciplinare.

După cum este prevăzut în textul legii, dacă vor fi necesare verificări suplimentare,  acestea se vor efectua iar rezultatul verificărilor suplimentare este înaintat în cel mult 30 de zile comisiei de disciplină. În acest caz, termenul de 20 de zile prevăzut la alin. (4) al art. 46 din Legea 317/2004, curge de la primirea rezultatului verificărilor suplimentare.

Conform alin. (8) din acelaşi articol menţionat mai sus, acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii.

În cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, Consiliul Superior al Magistraturii aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu circumstanţele personale ale acestuia.

Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele (art. 48):

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi încadrarea juridică a acesteia;

b) temeiul de drept al aplicării sancţiunii;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror;

d) sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării acesteia;

e) calea de atac şi termenul în care hotărârea poate fi atacată;

f) instanţa competentă să judece calea de atac.

Hotărârea poate fi atacată cu recurs.

Privitor la curgerea timpului, exercitarea acţiunii disciplinare trebuie să fie făcută înainte de a se împlini un an de la momentul producerii prejudiciului, drept ce este lăsat la latitudinea titularului acţiunii dacă îl va exercita sau nu, fără a fi făcute alte menţiuni. Apreciem că termenul de un an este un termen de decădere. Astfel, dacă acţiunea este exercitată  spre finalul termenului de 1 an, până la pronunţarea hotărârii şi rămânerea ei definitivă sau, dacă va fi atacată cu recurs până la pronunţarea acesteia, putem aprecia că este posibil să se depăşească, chiar şi cu câteva luni, termenul de un an de la momentul producerii prejudiciului.

Menţionăm faptul că deşi nu este titularul acţiunii disciplinare, persoana căreia i  s-a adus un prejudiciu poate face ea însăşi un act de sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii, fiind direct interesată a urmări finalizarea acţiunii pentru a şti dacă va îndeplini astfel una din condiţiile prevăzute de Legea 303/2004 pentru a-şi recupera prejudiciul.

În paralel, dacă nu chiar ulterior, persoana prejudiciată va trebui să pornească ea însăşi o acţiune, de data aceasta împotriva statului, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului şi întinderea prejudiciului. Din raţiuni legate de timp şi chiar economice, este de preferat ca în paralel să fie exercitată această acţiune, lucru care nu este interzis prin nici o reglementare. Din cu totul alte considerente este de preferat să se aştepte pronunţarea hotărârii dată de Consiliul Superior al Magistraturii deoarece, numai dacă va fi o hotărâre de condamnare se îndeplineşte una din condiţii, pentru a putea fi reparat prejudiciul.

Altfel, nu se mai justifică exercitarea acţiunii împotriva statului, fie ea favorabilă persoanei prejudiciate. Nu va folosi la nimic faptul că se constată eoarea judiciară şi se stabileşte cuantumul prejudiciului, în condiţiile în care o astfel de acţiune este costisitoare (din punct de vedere patrimonial şi nu numai – starea de tensiune, spre exemplu, de incertitudine) pentru cel prejudiciat.

Tentaţia este să considerăm că, de lege ferenda, se impune şi din punct de vedere procedural să existe o ordine a desfăşurării acestor acţiuni potrivit fiind ca acţiunea disciplinară (respectiv cea penală) să fie prima exercitată iar prin acţiunea de constatare a erorii judiciare să se constate şi existenţa hotărârii de condamnare disciplinară sau penală, după caz, dată împotriva magistartului. Altfel va fi necesară existenţa unei alte hotărâri judecătoreşti care să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor stabilite de lege pentru exercitarea dreptului la repararea prejudiciului. Dar, şi în această situaţie, pentru cel prejudiciat, timpul necesar pentru finalizarea tuturor acestor  proceduri va părea mult prea lung.

Însă, problema trebuie abordată dintru cu totul din alt unghi.

Conform actualei reglementări, cel prejudiciat va trebui să urmărească finalizarea fie a acţiunii penale fie a acţiunii disciplinare, după caz, va trebui să exercite acţiunea împotriva statului şi, mai apoi, o acţiune de constatare a îndeplinirii tuturor condiţiilor, conform legii, pentru recuperarea prejudiciului. În ambele situaţii (atât în cazul condamnării penale cât şi în cazul celei disciplinare) durata va fi destul de mare. Dar, dacă analizăm atent lucrurile, acesta nu ar fi cel mai rău lucru.

Dacă hotărârile vor fi de achitare a magistratului, atunci persoana prejudiciată nu va avea nici o altă posibilitate de recuperare a prejudiciului suferit, condiţionat fiind de existenţa condamnării penale sau disciplinare. Aceasta se constituie într-o altă critică ce se poate aduce acestor dispoziţii.

Să ne imaginăm pentru o clipă că ne aflăm în situaţia celui prejudiciat, după exercitarea primelor două acţiuni – cea împotriva magistratului şi mai apoi cea împotriva statului.

Sentimentul de neputinţă, copleşitor dealtfel, concurează cu alte sentimente precum cel de frustrare, de nedreptate care generează o stare de nesiguranţă justiţiabilului român. Această stare poate aduce serioase prejudicii în planul percepţiei justiţiei ca atare, cu repercursiuni în multe alte planuri.

Se naşte întrebarea: la ce bun o reglementare care mai degrabă pare să îngreuneze, chiar să împiedice recuperarea prejudiciului, decât să vină în ajutorul persoanei vătămate pentru a-şi exercita acest drept?

Mai mult decât atât, observăm că se naşte o discriminare între persoanele prejudiciate. Aşa cum am arătat şi mai sus, erorile judiciare se pot naşte nu doar din culpa judecătorului sau procurorului ci şi din alte cauze, independente de magistratul care a dat soluţia prejudiciabilă. Spre exemplu, în cauzele care au ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care magistraţii români au dat soluţii conforme cu practica şi doctrina privitor la cerinţa regulii unanimităţii în cazul acţiunii în revendicare, cum este cauza Lupaş contra României.

În astfel de situaţii cum va fi  sancţionat magistratul care a dat soluţii conforme cu opinia majoritară din doctrină  şi practică şi ce argumente de drept vor fi invocate? Va fi găsit vinovat judecătorul pentru că s-a conformat opiniei majoritare, sau nu?

Sunt chestiuni care îşi aşteaptă răspunsurile într-o viitoare reglementare.

În Proiectul codului de procedură civilă problema reparării prejudiciilor rezultate în urma altor procese decât cele penale nu este abordată. În ceea ce priveşte repararea prejudiciilor ce au drept izvor cauzele penale, Proiectul codului de procedură penală reglementează această chestiune dar într-un mod diferit de cea actuală. Astfel, la         art. 531 este prevăzut dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, iar la       art. 532 – dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.

Discuţiile referitoare la noua reglementare vor fi făcute într-o secţiune specială.

  • Ø Statul şi magistratul nu răspund solidar. Victima erorii judiciare poate chema în judecată exclusiv statul, prin ministerul Finanţelor Publice, neavând posibilitatea să se îndrepte direct împotriva magistratului.

Soluţia aleasă este una salutară. Nu trebuie lăsat magistratul la dispoziţia justiţiabililor. Motivele sunt multiple. Transformarea judecătorului în justiţiabil, pentru a-şi justifica hotărârile este una de natură să aducă atingere demnităţii acestuia în exercitarea funcţiei sale şi, mai mult decât atât, este de natură să determine anumite reţineri[88][89] din partea judecătorului, pentru a evita atari situaţii, afectându-i astfel independenţa. Desigur că o formă de control trebuie să existe, o anumită răspundere a celor ce sunt chemaţi să înfăptuiască justiţia. Magistratul trebuie să-şi asume responsabilitatea funcţiei dar totodată trebuie să fie liber de orice constrângere în luarea deciziilor.

  • Ø În oricare din situaţiile prevăzute de lege ne-am afla, după ce prejudiciul a fost acoperit de stat,  acesta se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Astfel, statul răspunde în locul magistratului pentru erorile judiciare, subrogându-se pentru a-l proteja pe magistrat, pe de o parte de „furia” celui vătămat într-un interes legitim sau într-un drept al său, iar pe de altă parte statul „se poate” îndrepta, împotriva magistratului găsit vinovat de o gravă neglijenţă sau rea-credinţă în exercitarea funcţiei sale, cu o acţiune civilă.[90]

Natura juridică a răspunderii statului.

Date fiind cele expuse mai sus, putem contura natura juridică a răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

  • Răspunderea statului are o reglementare constituţională (art. 52 alin. 3 din Constituţia României, aşa cum aceasta a fost revizuită) şi una specială dată de Legea 303 din 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările ulterioare.
  • Astfel, izvorul răspunderii statului îl consituie legea. Ea este angajată indiferent de situaţia ce o generează.
  • Răspunderea statului este o formă de garanţie a bunei funcţionări a serviciilor publice.
  • Statul, nefiind un  comitent  (în înţelesul dat de art. 1000 Cod civil) care să răspundă pentru fapta prepusului, răspunderea sa este angajată pentru fapta proprie: buna sau mai puţin buna organizare a justiţiei.
  • Răspunderea statului pentru erori judiciare este unică, indiferent  dacă eroarea a fost săvârşită în cadrul unui proces penal sau în cadrul unui alt tip de proces (art. 96 alin 1 din Legea 303/2004).
  • Modalităţile şi condiţiile în care poate fi antrenată sunt reglementate diferit.

–       Eroarea judiciară săvârşită în procesele penale este reglementată de Codul de procedură penală unde avem situaţiile expres şi limitativ prevăzute.

–       Eroarea judiciară săvârşită în alte procese decât cele penale nu este definită în nici o reglementare în vigoare. Legea 303/2004, prin art. 96 alin 4 o reglementează, în mod lapidar, vorbind de dreptul persoanei prejudiciate şi stabilind anumite condiţii necesare ce trebuie îndeplinite pentru ca statul să răspundă patrimonial.

  • Statul şi magistratul nu răspund solidar. În toate cazurile, statul este cel ce răspunde pentru erorile judiciare iar magistratul nu poate fi chemat solidar la răspundere. Din nici o reglementare privitoare la acest tip de răspundere nu rezultă acest fapt. Mai mult decât atât, raportul juridic dintre stat şi magistrat nu este unul de natură să dea naştere unei răspunderi solidare.
  • Răspunderea statului este (ar trebui, în unele cazuri) cea dintâi angajată. Răspunderea magistratului este una subsidiară şi doar atunci când se stabileşte că s-a produs datorită faptului că şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă
  • Eroarea judiciară trebuie să fie cuprinsă în actele îndeplinite de judecători sau procurori (în hotărârile date de judecători, în ordonanţe date de către procurori).
  • Victima erorii judiciare poate chema în judecată exclusiv statul, prin ministerul Finanţelor Publice, neavând posibilitatea să se îndrepte direct împotriva magistratului.
  • Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, conform art. 96 alin 8 din Legea 303/2004, este de un an[91].

B. Răspunderea civilă a magistratului şi acţiunea în despăgubire.

Prin răspunderea civilă a magistratului înţelegem obligaţia ce incumbă acestora de a repara prejudiciul cauzat prin exerciţiul funcţiei lor, în condiţiile stabilite de lege.

În ceea ce priveşte procedura angajării răspunderii magistratului, s-a exprimat opinia că ar trebui să fie întemeiată pe un ansamblu de norme procedurale de protecţie iar pentru judecători, în mod special, să existe o procedură specială privind competenţa şi condiţiile de promovare a acţiunii.[92] După cum vom evidenţia ulterior, s-a afirmat că în lipsa unei proceduri speciale obligatorii, pot apărea situaţii în care un judecător va trebui să fie judecat chiar la instanţa la care magistratul este încadrat.

În literatura de specialitate şi în practică s-au exprimat diferite opinii cu privire la natura juridică a răspunderii magistraţilor. Aceste opinii au fost exprimate, în cea mai mare parte, înainte ca legiuitorul să adopte Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Astfel, pentru a determina natura juridică atât a răspunderii statului cât şi a magistratului s-a plecat de la calificarea raportului juridic dintre stat şi magistrat; dintre judecător şi instanţa unde acesta este încadrat şi, respectiv, dintre procuror şi parchetul unde acesta îşi desfăşoară activitatea.

Într-o opinie[93], pornind de la statutul de persoană juridică a tribunalului în înţelesul dat de Decretul nr. 31/1954, s-a afirmat că există un raport de prepuşenie între magistrat şi tribunal, deşi magistratul nu încheie un contract de muncă. În susţinerea opiniei sale, autorul afirmă că nici nu este necesară încheierea unui astfel de contract întrucât acest act nu este necesar decât ad probationem şi nu ad validitatem iar magistratul este încadrat în muncă şi astfel „încadrarea în muncă generează subordonare iar subordonarea naşte prepuşenie”[94].

Tot astfel, Ministerul Justiţiei, prin Direcţia de resurse umane, şi-a exprimat poziţia în cuprinsul adresei nr. 15.425/02.03.2000, comunicând instanţelor judecătoreşti următoarele: „În conformitate cu art. 1000 alin. 3 din Codul civil, magistraţii şi personalul auxiliar vor răspunde pentru daunele cauzate justiţiabililor prin actele procedurale ilegale emise sub semnătura acestora.” .[95]

Într-o opinie contrară, prin Sentinţa civilă nr. 1051/2003 a Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a Civilă, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti care, chemat în judecată în calitate de pârât pentru fapta unui procuror ce a fost apreciată ca nelegală. S-a reţinut că pârâtul nu poate răspunde în calitate de comitent în raport cu procurorul care îşi desfăşura activitatea în cadrul Parchetului chemat să răspundă. [96] Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă.[97]

În doctrină, această opinie a mai fost argumentată şi prin faptul că magistraţii nu încheie un contract individual de muncă – instrumentum probationis – cu instanţa, ce are personalitate juridică şi în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, şi nici cu o altă autoritate. Raportul de muncă al judecătorului, s-a apreciat, este unul „atipic”.[98]

În sprijinul opiniei conform căreia nu există raport de prepuşenie între instanţa, respectiv parchetul în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea magistratul, s-a afirmat că acesta nu încheie la numirea sa în funcţie un contract de muncă cu un angajator, în înţelesul clasic al acestei noţiuni.[99] Magistratul este numit în funcţie de către Preşedintele României, la o anumită instanţă sau parchet. El este, aşa cum prevăd şi reglementările în vigoare, şi trebuie să fie (considerăm) independent şi inamovibil.

Atât judecătorii cât şi procurorii au drepturi şi le incumbă obligaţii ce au drept izvor legea sau regulamentul (cel al instanţelor judecătoreşti, respectiv al parchetelor) şi nu contractul de muncă. Sancţiunile disciplinare sunt stabilite de către Consiliul Superior al Magistraturii şi nu de către instanţa, respectiv parchetul, unde a fost numit în  funcţie. Eliberarea din funcţie, ca şi numirea magistartului, se face prin decret prezidenţial.[100]

Sunt câteva argumente ce ne duc spre concluzia că nici instanţa şi nici parchetul nu au calitate de comitenţi în raport cu magistratul.

Mai mult decât atât, instanţa sau parchetul, au personalitate juridică pentru a reprezenta cadrul organizatoric stabilit prin legea specială (Legea 304/2004).

Dacă ne raportăm direct la stat ca cel în sarcina căruia se află organizarea justiţiei şi la raportul acestuia cu magistratul, tot statul fiind cel ce asigură pregătirea acestuia, tot nu se poate vorbi de un raport de prepuşenie. Magistratul nu este un prepus al statului pentru aceleaşi considerente pentru care nu este un prepus nici al instanţei sau parchetului unde-şi desfăşoară activitatea.

Magistratul este independent şi în raportul său cu statul. Magistratul, în activitatea sa, se supune numai legii şi nu statului. Din faptul că legiuitorul a conferit statului calitate procesuală activă privind acţiunea în regres (în condiţiile Legii 303/2004, conform art. 96, alin. 7) împotriva magistratului care îşi exercită atribuţiile cu neglijenţă sau rea-credinţă, nu se poate concluziona că există o relaţie contractuală de prepuşenie.

Este lipsit de relevanţă faptul că statul se îndreaptă împotriva magistratului după ce a acoperit daunele ce s-au produs justiţiabilului în urma comiterii erorii judiciare[101]. Ceea ce este important este faptul că statul organizează justiţia şi este firesc ca tot el să garanteze buna funcţionare a acesteia şi să suporte şi costul „erorilor” săvârşite, răspunderea statului fiind o formă de garanţie a bunei funcţionări a serviciilor publice.[102]

Practic, statul nu este comitent – în înţelesul dat de art. 1000 Cod civil – care să răspundă pentru fapta prepusului. Statul răspunde pentru propria sa faptă: buna sau mai puţin buna organizare a justiţiei. Dacă admitem că magistratul trebuie să fie un prepus, atunci el trebuie să se supună doar legii.

În sens contrar[103], s-a afirmat că temeiul răspunderii statului este tocmai acest raport de prepuşenie dintre stat şi magistrat, tot acesta constituind şi temeiul pentru existenţa acţiunii în regres a statului împotriva judecătorilor şi procurorilor care-şi exercită funcţia cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă. Aceeaşi autoare califică răspunderea statului ca fiind una obiectivă, fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale, pe ideea de risc şi garanţie a activităţii.

*

Se apreciază, în literatura juridică, în opinia mai multor autori[104], că reglementarea instituţiei privind răspunderea civilă a judecătorilor şi procurorilor este una de natură să aducă efecte benefice asupra responsabilizării magistraţilor în desfăşurarea activităţii lor şi chiar asupra credibilităţii acestora. Sunt şi autori care, dimpotrivă, văd în această instituţie, o presiune în plus ce apasă asupra magistraţilor[105].

Sub anumite aspecte, instituţia răspunderii magistratului, prin modul în care a fost reglementată în legislaţia românească, se află în concordanţă cu normele prevăzute de documentele europene. Astfel, se respectă Principiul 4 pct. 1.6 din Principiile de la Milano conform cu care „… judecătorii nu pot fi, personal, obiect al unei acţiuni civile pentru abuz sau neglijenţă în exercitarea justiţiei”.

Tot astfel şi Principiul 5 pct. 5.2. din Carta  Europeană privind Statutul Judecătorilor care, pe de o parte, prevede „responsabilitatea  pecuniară, civilă a judecătorului sau judecătoarei”, precum şi faptul că „statul, în raport cu victima, este în toate ipotezele garantul reparării prejudiciului” iar pe de altă parte, posibilitatea statului „de a cere, într-o limită stabilită de statut, recuperarea reparaţiilor pe calea unei acţiuni jurisdicţionale”, dacă prejudiciul este „rezultatul unei necunoaşteri grave şi nescuzabile, de către judecător sau judecătoare a regulilor conform căreia îşi exercită funcţia”.

În Expunerea de motive a Cartei  Europene privind Statutul Judecătorilor s-a arătat că exigenţa de a fi vorba despre o greşeală grosolană şi de neiertat, caracterul jurisdicţional al acţiunii în rambursare trebuie să constituie garanţii semnificative pentru a evita o deturnare eventuală a procedurii. O garanţie suplimentară este constituită de acordul prealabil la sesizarea jurisdicţiei competente, pe care trebuie să-l dea instanţa menţionată la punctul 1.3 şi anume instanţa independentă de puterea executivă sau de puterea legislativă (în cazul nostru – Consiliul Superior al Magistraturii).

După cum s-a observat[106], angajarea răspunderii magistratului este aproape imposibilă. Există o multitudine de condiţii  şi etape ce trebuie parcurse astfel încât dreptul statului la despăgubiri este aproape imposibil de realizat.

Reglementarea acestei instituţii, este evident, s-a dorit aşa fel reglementată încât să să nu afecteze activitatea magistraţilor sau să constituie premisele unor presiuni suplimentare. Considerăm că s-a reuşit dar mai degrabă printr-o  normă lapidar reglementată. Aceasta deoarece credem că era necesar a se stabili, spre exemplu, cuantumul despăgubirilor, competenţa judecării acestor cauze, data de la care începe să curgă termenul unei astfel de acţiuni şi multe alte asemenea dispoziţii despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Natura juridică a răspunderii magistratului.

Conform dispoziţiilor Legii 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea civilă a magistratului, indiferent de izvorul  care i-a dat naştere, are aceeaşi natură juridică, aşa cum este prevăzută şi de Constituţie. Conchidem astfel şi din modul în care a fost reglementată de către legiuitor.

Astfel cum am arătat într-un capitol precedent, nici Constituţia,  nici legea (a se vedea art. 94 şi art 96 alineatele 1 şi 2) nu distinge altfel, conferindu-i răspunderii civile a magistratului următoarele caractere ce vor fi evidenţiate mai jos.

  1. 1. Răspunderea materială are un caracter subsidiar[107] şi este angajată în momentul în care statul a acoperit prejudiciul ce a fost generat de eroarea judiciară. Astfel, după exercitarea acţiunii în despăgubiri îndreptată împotriva statului şi  în urma constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru ca statul, prin Ministerul de Finanţe, să acopere prejudiciul, prin reptrezentanţii aceluiaşi minister, statul se poate îndrepta împotriva magistratului. Cu alte cuvinte, se angajează mai întâi răspunderea statului, cea a magistratului angajându-se numai ulterior, dreptul satului de a acţiona în justiţie pe magistratul neglijent sau care şi-a exercitat atribuţiile cu rea-credinţă luând naştere în momentul în care prejudiciul a fost acoperit.
  2. 2. Răspunderea se poate angaja doar dacă prin eroarea judiciară s-a dat naştere unui prejudiciu.
  3. 3. Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. 3 şi 4).
  4. 4. Eroarea  judiciară să fi fost săvârşită cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Aici se cuvine să menţionăm că nici de această dată legiuitorul nu a arătat ce înţelege prin  rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
  5. 5. Statul se poate îndrepta împotriva magistratului vinovat „după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6)”[108]. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puţin în situaţia în care persoana prejudiciată nu va introduce acţiune pentru repararea prejudiciului. Dar, chiar şi în această situaţie, considerăm că magistratul care şi-a exercitat funcţia cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă va răspunde pentru fapta sa dar răspunderea, de această dată va fi una disciplinară.[109]

Cu alte cuvinte, este lăsată la latitudinea statului posibilitatea de a exercita sau nu acţiunea în despăgubiri, această posibilitate prevăzută de legiuitor putând da naştere la arbitrariu din partea statului. Cu atât mai mult cu cât nu sunt prevăzute criteriile după care să se stabilească împotriva cărui magistrat se poate îndrepta statul şi împotriva căruia nu se poate îndrepta. Cum va fi făcută această departajare?

De lege ferenda, se impune a fi înlăturat caracterul aleatoriu al angajării răspunderii civile. Fie statul se va îndrepta în mod obligatoriu împotriva tuturor judecătorilor şi procurorilor pentru care a trebuit să plătească prejudiciile cauzate în urma producerii erorilor judiciare, fie nu va exercita acţiunea în răspundere împotriva niciunui magistrat.

Chiar şi în cazul în care statul, într-o viitoare reglementare, va trebui să se îndrepte împotriva oricărui magistrat care a săvârşit eroarea judiciară din culpa sa, tot se va menţine o situaţie inechitabilă. Aceasta, în situaţiile în care deşi s-a produs o eroare judiciară care aduce prejudicii unei persoane dar pentru care statul  nu va plăti prejudicii fie din motive datorate celui prejudiciat (nu doreşte sau nu poate intenta acţiunea din raţiuni de ordin personale) fie din necesitatea îndeplinirii multor condiţii greu de îndeplinit (art. 96 alin 4).

Cu alte cuvinte, dacă persoana prejudiciată fie pentru că nu doreşte, fie că nu cunoaşte faptul că se poate îndrepta împotriva statului pentru a-şi repara prejudiciul sau din alte raţiuni el nu intentează acţiunea în termenul de prescripţie, statul în acest caz nu va plăti nici un prejudiciu şi astfel nu se va naşte dreptul statului de a porni acţiunea în despăgubiri împotriva magistratului. În acest caz, chiar dacă se

Într-un alt exemplu, dacă eroarea a fost săvârşită de către un judecător datorită neglijenţei sale sau exercitării atribuţiilor cu rea-credinţă, prejudiciul va fi acoperit numai dacă, în prealabil, acesta va răspunde penal sau disciplinar. Astfel, dacă se stabileşte că pentru eroarea judiciară magistratul nu va răspunde nici penal nici disciplinar, deşi s-ar putea reţine reaua-credinţă sau grava neglijenţă, atunci statul nu va răspunde pentru prejudicii şi ca atare nu se poate îndrepta împotriva acestui magistrat.

În consecinţă, statul se va îndrepta numai împotriva unor magistraţi, împotriva altora nu, deşi în ambele situaţii s-a stabilit că erorile judiciare se datorează unei grave neglijenţe sau relei credinţe imputabile magistraţilor respectivi.

  1. 6. Având în vedere că legea nu defineşte reaua-credinţă şi nici neglijenţa gravă dar ţinând cont de faptul că vorbim de un element subiectiv, instanţa este cea care are căderea să stabilească această stare.[110]
  2. 7. Cuantumul în care va trebui să răspundă magistratul faţă de stat nu este stabilit. Astfel, statul va putea cere magistratului repararea întregului prejudiciu, ba chiar  şi acoperirea cheltuielilor de judecată.

Şi în acest caz, de lege ferenda, se impune ca legiuitorul să stabilească un mod de calcul pentru a determina cât din prejudiciul suportat de către stat va trebui acoperit de magistrat. Aceasta se impune deoarece acoperirea întregului prejudiciu este de natură să producă efecte negative nu doar magistratului ci şi justiţiei însăşi. Aceasta se va întoarce ca un bumerang chiar împotriva statului, în calitate de organizator al justiţiei şi ca cel ce prestează un astfel de serviciu public.

Într-o astfel de situaţie, un potenţial magistrat va cântări îndelung înainte să aleagă această profesie iar dacă a ales-o, în luarea deciziilor  probabil că va ţine cont de modul cum  acestea îl vor afecta patrimonial.

  1. 8. Pentru a stabili cuantumul despăgubirilor pe care procurorul sau judecătorul, după caz, ar trebui să le plătescă statului pentru prejudiciile aduse şi neavând o reglementare specială, alta decât cea prevăzută de Legea 303/2004,  tentaţia este desigur de a merge la reglementările Codului civil. Totuşi, răspunderea civilă a magistraţilor este una specială şi de lege ferenda ar trebui să avem o organizare specială a acestei instituţii şi unitară în acelaşi timp, situaţie în care nu ar mai exista tentaţia  de a  fundamenta instituţia răspunderii civile a magistratului pe cea a răspunderii civile delictuale. Un alt argument, cum am mai spus, hotărârile judecătoreşti nu sunt fapte ilicite, sunt acte jurisdicţionale. Mai mult decât atât, trebuie să avem în vedere faptul că raportul dintre stat şi magistrat este un raport special, diferit în mare parte de raportul obligaţional reglementat de art. 998 şi următorul. Nu putem, cum s-a mai argumentat în literatura juridică[111],  să fundamentăm această răspundere nici pe art. 1000 alin 3 Cod Civil. Raportul dintre stat şi magistrat nu este unul de prepuşenie. Acest raport are ca temei, considerăm, obligaţia statului de a organiza justiţia, în virtutea delegării puterii[112] pe care  o are din partea cetăţenilor săi.
  2. 9. Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, conform art. 96 alin 8 din Legea 303/2004, este de un an[113].

*

Având în vedere dificultăţile de încadrare a răspunderii patrimoniale a magistraţilor în instituţiile clasice de răspundere civilă,  faptul că raportul dintre stat  şi magistrat este un raport deosebit atât din punct de vedere al importanţei cât şi al implicaţiilor pe care le are în viaţa socială acest raport şi, mai mult decât atât, faptul că acţiunea în despăgubire a statului ar putea afecta independenţa[114] şi prestigiul magistraţilor, se impune, fără nici un echivoc, o organizare juridică specială a răspunderii magistraţilor. Dar pentru aceasta,  credem că este bine să se plece de la rolul pe care trebuie să-l îndeplinească acest tip de răspundere. Considerăm că este necesar să răspundem la întrebările formulate mai sus:

–       Ce urmărim să obţinem prin reglementarea acestei instituţii?

–       Care sunt beneficiile ce se urmăresc?

–       Care este obiectivul urmărit de legiuitor?

Înainte de a încerca un răspuns la aceste întrebări, vom aborda câteva chestiuni privitoare la acţiunea în despăgubiri a statului şi a reglementării prescripţiei pentru toate acţiunile prevăzute de Legea 303/2004 (art. 96 alin 8).

C. Acţiunea în despăgubiri a statului împotriva magistraţilor .

Această acţiune este prevăzută de art. 96, alin. (7), [115] şi poate fi introdusă într-un termen de un an, termen de prescripţie.

Considerăm că acest text este cel care reglementează dreptul statului de a se îndrepta cu acţiune împotriva procurorilor sau judecătorilor şi că textul derogă de la art. 507, Cod procedură penală, acesta având o arie de cuprindere mai mare[116].

Dreptul statului la acţiune împotriva magistratului, se naşte la momentul în care statul a acoperit prejudiciul, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 96 alin. 7 din Legea 303/2004. În alineatul 7 al art. 96, legiuitorul a prevăzut că „După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului… .”.

Menţionăm că ar fi fost necesar  a se stabili momentul naşterii dreptului la acţiune pentru fiecare din situaţiile prevăzute, întrucât – considerăm – o astfel de situaţie este de natură să dea naştere unor interpretări diferite.

Vom evidenţia, în cele ce urmează, numai câteva aspecte privind această acţiune, având în vedere faptul că această acţiune am mai abordat-o, dar din alte perspective.

  1. a. Titularul acestei acţiuni este statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind cel îndreptăţit la recuperarea prejudiciului (conform art.96 alin. 6, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice este cel ce acoperă prejudiciul persoanei vătămate).
  2. b. Dreptul statului la acţiune se naşte în temeiul Legii 303/2004 (art. 96, alin. 7 din).
  3. c. Momentul naşterii dreptului la acţiune este momentul în care a fost acoperit prejudiciul persoanei vătămate de către Ministerul de Finanţe.
  4. d. Este o acţiune subsidiară. Rezultă din însăşi formularea dispoziţiei cuprinsă în alineatul 7 – citat mai sus – motiv pentru care nici nu poate fi vorba de o răspundere solidară.
  5. e. Legiuitorul nu a reglementat procedura după care statul se poate îndrepta împotriva magistratului deşi, considerăm, era necesar.
  6. f. Acţiunea în despăgubiri împotriva magistraţilor  şi care este prevăzută de Legea 303/2004 are o sferă mai restrânsă decât acţiunea în regres prevăzută de art, 507 Cod procedură penală; cea din urmă cuprinde dreptul statului de a se îndrepta împotriva oricărei persoane care a provocat situaţia generatoare de daune (aici este necesar să se facă anumite nuanţări) şi doar în procesele penale.
  7. g. Acţiunea în despăgubiri este o facultate rămasă la latitudinea statului, aşa cum am mai arătat. Cu alte cuvinte statul decide dacă se va îndrepta împotriva magistratului, pe când acţiunea în regres este obligatorie, împotriva celui (a oricărei persoane) datorită căruia a fost săvârşită eroarea, în această situaţie statul fiind obligat să-şi recupereze prejudiciul. Numai aşa am putea explica aparenta contradicţie dintre cerinţa obligativităţii acţiunii prevăzută de 507, Cod procedură penală şi nemenţinerea ei în cuprinsul Legii 303/2004. Considerăm că acţiunea în regres, aşa cum este ea reglementată de Codul de procedură penală,  priveşte nu doar pe magistrat ci pe oricine altcineva care, prin fapta sa, a generat săvârşirea erorii judiciare.
  8. h. Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor este o reglementare specială în raport cu dispoziţiile Codului de procedură penală şi ca atare, în ceea ce priveşte acţiunea statului împotriva magistratului va fi pornită în condiţiile prevăzute de legea specială.
  9. i. Este necesară o reglementare specială şi în ceea ce priveşte instanţa competentă să judece o astfel de acţiune.

În actuala reglementare, nefiind prevăzută instanţa competentă să judece astfel de cauze, pot apărea situaţii în care un magistrat de la o instanţă superioară în grad să fie judecat de către o instanţă inferioară, dat fiind faptul că instanţa competentă să judece în primă instanţă, conform dreptului comun, este judecătoria.

  1. j. Cuantumul despăgubirilor pentru care magistratul poate fi făcut răspunzător, aşa cum am arătat în secţiunea anterioară, este necesar a fi prevăzut, de asemenea, într-o viitoare reglementare unitară a răspunderii civile.
  2. k. Pentru exercitarea acestei acţiuni de către stat este necesar a fi parcurse etapele următoare:

(1)              Constatarea, printr-un  act judiciar (o hotărâre judecătorească, o ordonanţă a procurorului) a existenţei erorii judiciare conţinute într-un act emis de către un judecător sau procuror;

(2)             Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate răspunderea statului pentru eroarea judiciară.

(3)             Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară a magistratului (în cazul în care eroarea judiciară s-a produs în alte procese decât cele penale);

(4)             Pronunţarea unei hotărâri care să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru ca prejudiciul să poată fi acoperit;

(5)             Pronunţarea unei hotărâri care să stabilească răspunderea magistratului care şi-a îndeplinit funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă şi care totodată să stabilească şi cuantumul în care magistratul va răspunde;

Trebuie menţionat că parcurgerea tuturor celor 5 etape este necesară doar în situaţiile în care eroarea judiciară are ca izvor alte procese decăt cele penale; pentru cazurile în care eroarea judiciară are ca izvor procesul penal, este necesară parcurgerea numai a etapelor (1), (2) şi (5). Desigur că toate hotărârile trebuie să rămână definitive sau irevocabile, după caz.

III.       Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, în oricare din cazurile prevăzute de Legea 303/2004.

Termenul în care  statul îşi poate exercita dreptul la acţiune este de un an, în toate cazurile prevăzute de articolul 96 alin. 8 din Legea 303/2004.

Pentru a descifra voinţa legiuitorului exprimată în articolul mai sus menţionat, privitor la termenul de prescripţie, este necesar să facem o enumerare a tuturor drepturilor la acţiune prevăzute Legea 303/2004.

Înainte de aceasta, trebuie să facem următoarea precizare. Deşi Legea nu arată la care dintre aceste drepturi la acţiune se referă, considerăm că legiuitorul a dorit să prevadă un termen de prescripţie pentru acţiunile în despăgubire şi nu pentru celelalte acţiuni pentru care avem reglementări speciale şi avem în vedere acţiunea disciplinară împotriva magistratului prevăzută de Legea 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sau acţiunea penală împotriva judecătoilor şi procurorilor în condiţiile prevăzute de Legea 303/2004 şi a celor prevăzute de Codul de procedură penală.

Astfel, considerăm că legiuitorul a dorit să se refere la acele acţiuni de reparare a prejudiciului.

  1. I. Un prim drept la acţiune este cel al persoanei prejudiciate de săvârşirea erorii judiciare, acţiune ce se îndreată împotriva statului (art. 96 alin. 3 şi 4).

II. Cel de-al doilea drept reglementat este cel al statului care se îndreaptă împotriva magistratului cu acţiunea în despăgubiri (art. 96 alin. 7).

Din faptul că, în primul caz, Legea prevede expres doar dreptul persoanei vătămate prin erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale şi modul cum acesta poate fi valorificat, concluzionăm:

–           Alineatul 3 al art. 96 prevede numai cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului, făcând trimitere la reglementările Codului de procedură penală, dar nu face nici o referire la modul în care acesta poate fi valorificat. Din tăcerea legiuitorului şi din faptul că Statutul judecătorilor şi procurorilor prevede o procedură specială numai pentru cazurile ce au ca izvor alte procese decât cele penale, putem crede că legiuitorul a înţeles că vor fi incidente tot dispoziţiile Codului de procedură penală şi în cazul „Acţiunii  pentru repararea pagubei” (art. 506 Cod procedură penală).

–           Dacă mergem pe această ipoteză constatăm, cel puţin aparent, că s-a creat o inechitate: acţiunea în repararea pagubei, conform Codului de procedură penală (art. 506 alin. 2), poate fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, în timp ce acţiunea pentru repararea prejudiciilor produse în alte cauze decât cele penale se prescrie într-un termen de 1 an, aşa cum este expres prevăzut de Legea 303/2004.

–           Totuşi, o astfel de inechitate nu poate fi admisă, motiv pentru care apreciem că termenul de prescripţie în ambele cazuri trebuie să fie cel prevăzut de Statut[117], cu atât mai mult cu cât dispoziţiile acestuia, în raport cu prevederile Codului de procedură penală sunt unele speciale iar specialia generalibus derogant.

În ceea ce priveşte momentul naşterii dreptului la acţiune al persoanei vătămate, vom distinge două situaţii:

a)         Cele în care prejudiciul se naşte în urma erorilor judiciare săvârşite în cadrul proceselor penale.

În aceste situaţii, dreptul la acţiune ia naştere la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului (art. 504 şi 506 alin 2 Cod procedură penală).

b)         Cele în care prejudiciul se naşte în urma erorilor judiciare săvârşite în cadrul altor procese decât cele penale.

În aceste situaţii, putem vorbi de mai multe acţiuni ce se desfăşoară în etape şi la care legiuitorul s-ar fi putut referi:

–         acţiunea în despăgubiri împotriva statului exercitată de persoana vătămată;

–         acţiunea penală sau disciplinară, după caz, şi

–         acţiunea în constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru a putea fi acoperit prejudiciul de către stat.

În cazul acţiunilor penale sau disciplinare, aşa cum am afirmat, există reglementări speciale de la care nu se poate deroga decât prin prevederi exprese şi lipsite de echivoc.

Pentru acţiunea în despăgubiri împotriva statului, este necesar ca ea să fie pornită în termenul de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se constată eroarea judiciară.

În raport de cele afirmate într-o  secţiune[118] anterioară , privitor la ordinea ce s-ar impune în exercitarea acţiunilor, în lumina prevederilor privind prescripţia dreptului la acţiune (art. 96 alin. 8), observăm că persoana vătămată este obligată să acţioneze statul în justiţie, chiar înainte de a se fi dat o hotărâre disciplinară sau penală împotriva magistratului, altfel, dreptul său de a acţiona statul pentru recuperarea prejudiciului se va prescrie într-un an de la momentul în care s-a constatat existenţa erorii judiciare. Ca atare, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se constată eroarea judiciară, ambele acţiuni – cea în răspundere împotriva statului şi cea în răspundere penală sau disciplinară, după caz, a magistratului – trebuie să fie pornite în decurs de un an.

Pentru ca persoana vătămată să-şi poată exercita dreptul la acţiune împotriva statului, legiuitorul nu prevede alte condiţii decât cele privitoare la existenţa erorii judiciare şi a prejudiciului. Astfel, persoana vătămată poate chema statul în răspundere înainte de împlinirea termenului de un an, termen de prescripţie (ce poate fi întrerupt sau suspendat conform Decretului[119] 167/1958), aşa cum este prevăzut în art. 96 alin. 8 din Legea 303/2004.

Din momentul în care se constată că printr-un act judiciar  s-a produs o eroare judiciară generatoare de pagube materiale sau daune morale, iar persoana care se consideră vătămată doreşte să-şi acopere prejudiciul, va avea de parcurs câteva etape.

Astfel, dacă eroarea s-a produs într-un proces penal, etapele sunt doar două:

  1. Constatarea, printr-un  act judiciar (o hotărâre judecătorească, o ordonanţă a procurorului) a existenţei erorii judiciare conţinute într-un act emis de către un judecător sau procuror;
  2. Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate răspunderea statului pentru eroarea judiciară şi desigur, cuantumul prejudiciului.

Pentru situaţiile în care prejudiciul s-a produs ca urmare a unei eori judiciare rezultate în urma unui proces civil sau alt proces decât cel penal (o hotărâre internaţională), atunci se vor parcurge mai multe etape:

1)      Constatarea, printr-o hotărâre judecătorească (internă sau internaţională) a existenţei erorii judiciare conţinute într-un act emis de către un judecător sau procuror;

2)       Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate răspunderea statului pentru eroarea judiciară ca şi cuantumul prejudiciului;

3)       Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară a magistratului (în cazul în care eroarea judiciară s-a produs în alte procese decât cele penale);

4)       Pronunţarea unei hotărâri care să constate îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru ca prejudiciul să poată fi acoperit.

Prin urmare, pentru pronunţarea hotărârilor arătate la punctul 2) şi 3), acţiunile aferente trebuie pornite într-un termen de un an de la momentul în care hotărârea judecătorească menţionată la punctul 1) a rămas definitivă sau irevocabilă, după caz. Ca atare,  ambele acţiuni este posibil să se desfăşoare concomitent, în decursul aceluiaşi an.

Ultima dintre etape, acţiunea prin care se urmăreşte constatarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege de către persoana vătămată, deşi nu este prevăzută de lege, ea este necesară, aşa cum am mai afirmat. În ceea ce priveşte termenul în care aceasta trebuie să fie exercitată, credem că i se poate aplica aceeaşi prevedere, termenul fiind tot de un an. Aceasta deoarece, neexistând o altă stipulaţie în afara celor de la art. 96 alin 8 din Legea 303/2004, credem că se va putea aplica acelaşi termen.

IV.  Câteva aprecieri teoretice privitoare la Proiectul[120] noului Cod de procedură penală.

Având în vedere apropiata adoptare a unui nou Cod de procedură penală, considerăm că este oportună o abordare a materiei ce face obiectul lucrării de faţă şi din perspectiva acestui cod, cu atât mai mult cu cât se prefigurează câteva schimbări importante.

În Titlul IV al noului Cod – Proceduri speciale – în Capitolul VI este prevăzută Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.

După cum observăm din chiar titlul capitolului şi din reglementarea pe articole, se evidenţiază diferenţe demne de luat în discuţie, faţă de actuala reglementare.

Conform Priectului noului Cod de procedură penală (Proiectul), pare a se limita existenţa erorii judiciare numai la acele situaţii în care aceasta este conţinută de o hotărâre judecătorească. Se conturează astfel o tendinţă, dacă nu de definire, cel puţin de delimitare a situaţiilor în care putem vorbi de eroare judiciară.

Astfel, art. 531 din Proiect prevede[121]Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară” în timp ce art. 532 prevede „Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate”[122], lăsându-ne să înţelegem că numai în cazurile descrise de art. 531 există eroare judiciară.

Potrivit acestui articol (531 din Proiect – alin. 1), dacă în urma rejudecării cauzei se va pronunţa o hotărâre definitivă de achitare care să anuleze sau să desfiinţeze o hotărâre definitivă de condamnare pentru că s-a constatat existenţa unui fapt nou sau recent descoperit, atunci se dovedeşte că există eroare judiciară şi ca atare, persoana vătămată în acest mod este îndreptăţită să ceară repararea pagubei suferite. Tot astfel va fi necesar să se procedeze şi în cazul unui condamnat care a fost judecat în lipsă iar după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare (alin 2 art. 531 din Proiect). Ca atare există eroare judiciară, în condiţiile primului alineat, şi dacă o persoană a fost condamnată în lipsă iar ulterior a fost achitată printr-o horîtărâre definitivă.

Altfel spus, avem eroare judiciară dacă:

–        În urma rejudecării unei cauze se constată un fapt nou sau este recent descoperit (considerăm că formularea „pentru un fapt nou sau recent descoperit”  este uşor ambiguă);

–        Existenţa acestui fapt este de natură să facă dovada că s-a comis o eroare judiciară;

–        Eroarea este conţinută într-o hotărâre definitivă de condamnare;

–        Eroarea este confirmată de o hotărâre definitivă de achitare prin care se desfiinţează sau anulează hotărârea anterioară de condamnare.

Nu are importanţă dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă stabilite prin hotărârea de condamnare au fost sau nu puse în executare.

În aceste situaţii descrise mai sus, persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor suferite fără îndeplinirea altor condiţii sau formalităţi.

De la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare va începe să curgă termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii în răspundere îndreptată împotriva statului care va fi reprezentat tot prin Ministerul Finanţelor Publice.

O altă deosebire este dată de faptul că se prevăd expres situaţiile în care persoana vătămată nu va fi îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite şi anume:

–             dacă a determinat condamnarea prin declaraţii mincinoase sau prin orice alt mod, cu excepţia „cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel”;

–             dacă îi este imputabilă, în tot sau în parte, nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Aceste prevederi evocate mai sus se regăsesc doar în cuprinsul articolului 531 din Proiectul noului Cod de procedură civilă (alineatele 3 şi 4)[123], privitor la repararea pagubei în caz de eroare judiciară.

Este justificabilă această modalitate de reglementare deoarece, aşa cum s-a şi prevăzut, persoanei vătămate îi va putea fi imputabilă eroarea judiciară (în tot sau în parte) numai în aceste situaţii prevăzute de art. 531 din Proiect. Cu alte cuvinte, pentru privarea nelegală de libertate (art. 532 din Priect), persoana vătămată nu va avea nici un mod prin care să determine luarea unei măsuri privative de libertate asupra sa. Luarea măsurilor privative de libertate sunt în sarcina organelor judiciare şi ca atare numai acestea pot fi făcute responsabile pentru luarea unor estfel de măsuri fără respectarea prevederilor legale.

De remarcat este şi faptul că, în Proiectul ce face obiectul analizei noastre, nu se mai reţine dreptul persoanei vătămate de a cere recuperarea prejudiciului dacă asupra sa  a fost luată o măsură de restrângere de libertate. Numai în cazul în care s-a luat o măsură privativă de libertate, ce este de natură producă un prejudiciu persoanei, aceasta este îndreptăţită să ceară repararea pragubei. Amintim faptul că în actuala reglementare persoana vătămată are dreptul să ceară despăgubiri statului şi în cazul în care acesteia i s-a restrâns nelegal libertatea.

Apreciem faptul că şi prin luarea unor măsuri restrictive de libertate luate în mod nelegal pot fi aduse serioase prejudicii unei persoane şi ca atare aceasta ar trebui să fie îndreptăţită să ceară recuperarea prejudicilui.

Potrivit art. 532 din Proiectul noului Cod ce procedură penală, pentru ca persoana prejudiciată prin luarea unei măsuri privative de libertate să aibă dreptul ala repararea pagubei, trebuie ca măsura fie luată nelegal şi să se stabilească aceasta, după caz,   printr-o ordonanţă a procurorului sau printr-o hotărâre judecătorească („prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei” – art. 532 alin. 2).

Acţiunea pentru repararea pagubei conţine şi ea un element de noutate. Diferit de dispoziţiile Codului de procedură penală în vigoare, această acţiune poate fi chiar pornită şi nu doar continuată de cei ce se aflau în întreţinerea persoanei vătămate, la data decesului.

Amintim că, actualul Cod de procedură penală dă celor ce se află în întreţinerea persoanei vătămate dreptul de a continua acţiunea pornită de întreţinător  (pentru repararea pagubei) dar legiuitorul nu a prevăzut şi dreptul acestora de a porni acţiunea în cazul în care persoana vătămată nu a pornit-o înainte de deces.

Acţiunea în regres prevăzută de Proiect (art. 535), conţine şi ea mai multe elemente de noutate. Acţiunea în regres, la o primă vedere, în concepţia Proiectului noului Cod ce procedură penală, pare să devină una facultativă , diferit de actuala reglementare unde este prevăzută ca obligatorie, în mod expres. Ceea ce se remarcă este faptul că, probabil, s-a dorit o armonizare cu actuala reglementare a Legii 303/2004, în special cu art. 96 alin. 7 din lege.

Totuşi, după o analiză serioasă, constatăm că de fapt, se propune o alternativă: „acţiunea poate fi îndreptată împotriva persoannei care, cu rea-credinţă sau din culpă a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva înstituţiei la care aceasta este asigurată ...” (art. 535 alin. 1).

După ce a fost reparat prejudiciul (în condiţiile art. 534 din Proiect) sau în urma unei condamnări primite de statul român de către o instanţă internaţională pentru una din situaţiile prevăzute de art. 531 şi 532 din Proiect, statul are posibilitatea: fie să se îndrepte împotriva persoanei ce se consideră a fi generat prejudiciul, fie împotriva instituţiei la care persoana este asigurată pentru risc profesional.

Textul art. 535 din Proiect, aşa cum reiese din formularea dată de legiuitor, se referă strict la persoanele care generează un prejudiciu în exerciţiul profesiunii. Ca atare, înţelegem că acţiunea în regres nu va fi îndreptată împotriva altor persoane decât a celor care îşi exercită funcţia în sistemul judiciar şi care, aşa cum prevede Proiectul, genrează un prejudiciu cu rea-credinţă sau din culpă gravă.

După cum se observă sintagma „gravă neglijenţă” a fost înlocuită de o alta: „culpă gravă profesională (art. 535 alin 2)[124]”.

În cadrul acţiunii în regres, statului îi revine sarcina să facă proba că eroarea s-a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională a persoanei asigurate care se afla în exerciţiul funcţiunii.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, singurul termen la care face referire Proiectul este cel privitor la acţiunea pentru repararea pagubei. Persoana îndreptăţită să pornească acţiunea împotriva statului are un termen de 6 luni în care poate porni acţiunea.

Potrivit art. 534 din Proiect, dreptul de a porni acţiunea îl are persoana vătămată iar în caz de deces a acesteia, vor avea dreptul să pornescă acţiunea persoanele aflate în întreţinerea acesteia la momentul decesului.

Aşa cum prevede menţionatul art. 534 la alin 2, „Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.”

Considerăm că aceste dispoziţii se referă la momentul naşterii dreptului pentru însăşi persoana vătămată. În cazul decesului persoanei vătămate, dreptul la acţiune se va naşte în patrimoniul celor aflaţi în întreţinerea acestuia, dar la momentul decesului şi nu la momentele stabilite de alin. 2 art. 534 din Proiect.

Apreciem că în acest caz, va curge un nou termen de prescripţie de 6 luni, de la momentul decesului persoanei vătămate.

Totuşi, deşi legiuitorul nu prevede, apreciem că decesul trebuie să fi avut loc în interiorul termenului de 6 luni, altfel, dreptul la acţiune fiind prescris.

Proiectul noului cod de procedură civilă nu prevede nimic privitor la celelalte procese decât cele penale, în această materie, aşa cum ar fi fost necesar.

V.  Concluzii.

Aşa cum am mai arătat, cosiderăm că instituţia răspunderii magistraţilor reprezintă una din multiplele modalităţi prin care ar putea fi asigurată sau chiar afectată independenţa magistraţilor – privită individual – prin modul în care legiuitorul înţelege să o reglementeze.

Rolul justiţiei în general, şi al magistratului în special, este acela de a contribui la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor celor ce li se adresează, de a contribui la realizarea ordinii publice ca o a treia putere în stat, pentru realizarea binelui obştesc.

Plecând de la aceste considerente trebuie să privim problema răspunderii, prin prisma rolului pe care îl are justiţia în ansamblul ei, înţeleasă ca un organism unitar dar şi  prin prisma rolului individual al judecătorului într-o societate democratică.

Considerăm că din această perspectivă trebuie privită atât problema răspunderii civile a statului cât şi cea a magistratului pentru deciziile pe care acesta le pronunţă sau pe care le evită sau refuză să le ia.

După cum am ami arătat, sunt numeroase neajunsurile pe care le generează actuala reglementare a statutului magistraţilor.

Se impune o nouă abordare a instituţiei răspunderii civile şi nu doar a magistraţilor ci şi pe cea a statului.

Aşa cum am mai subliniat, instituţia răspunderii trebuie pusă pe alte baze, pe alte principii care, pe de o parte, să redea justiţiabilului încrederea în justiţie şi totodată să asigure independenţa magistratului.

Se impune cu necesitate o reglementare unitară a acestei instituţii pentru evita naşterea unor confuzii sau chiar controverse.

Spre exemplu, o nouă reglementare ar trebui să prevadă acele situaţii în care statul nu răspunde patrimonial şi nu să prevadă, cum avem actuala reglementare, acele situaţii în care statul răspunde. Prin acest mod de reglementare se limitează, nepermis de mult, cum am văzut, dreptul justiţiabilului de a-şi recupera prejudiciile generate de o eroare judiciară care nu-i este imputabilă. De aici se naşte şi sentimentul de neîncredere în instituţiile statului şi, desigur, sentimentul de nedreptate, de neputinţă şi de neîncredere în justiţie şi ca atare, astfel de stări pot genera sentimente de frustrare şi chiar comportamente deviante. Este posibil chiar, aşa cum observăm, ca justiţiabilul să nu mai aştepte ca instituţiile statului să-i recunoască drepturile şi să încerce să-şi facă singur dreptate, ceea ce nu este de esenţa unui stat democratic.

De aceea, considerăm că statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului fie altor persoane ce concură la săvârşirea unor erori judiciare, dar şi pentru prejudiciile produse de o organizare defectoasă a justiţiei. Suntem de părere că statul trebuie să răspundă şi pentru prejudiciile imputabile altor persoane decât magistratului deoarece eroarea judiciară ce se produce în urma oricărui tip de proces (penal sau civil) este, pe de o parte, conţinută de o hotărâre judecătorească, pe de altă parte, persoana vătămată va pleca cu sentimentul că suportă o nedreptate din partea justiţiei, aceasta – de cele mai multe ori – neputând accepta sau înţelege că nedreptatea se datorează altcuiva şi nu magistratului care a pronunţat hotărârea.

Abia mai apoi, statul se va îndrepta împotriva celui care a provocat producerea erorii judecătoreşti atât pentru a-şi recupera daunele cât şi pentru a da justiţiabililor sentimentul de încredere că justiţia este dreaptă.

În ceea ce priveşte acţiunea ce o poate statul îndrepta împotriva judecătorilor sau procurorilor trebuie şi aceasta regândită, în condiţiile în care se doreşte a fi menţinută.

Mai întâi de toate trebuie eliminat caracterul facultativ al acţiunii în regres a statului împotriva magistratului. Mai apoi se impune a fi stabilit cuantumul în care va trebui să răspundă magistratul. În măsura în care nu se va stabili un plafon maxim raportat, de preferinţă, la salariul magistratului, considerăm că astfel va fi afectată serios independenţa acestora. Posibilitatea ca statul să ceară magistratului să acopere întregul prejudiciu este de natură să afecteze indubitabil nu doar independenţa acestuia ci chiar să-i destabilizeze, din punct de vedere patrimonial, întreaga familie.

Mai mult decât atât, înainte de a îmbrăţişa o astfel de carieră, pentru potenţialul magistrat acest aspect va cântări mai greu în luarea deciziei de a intra sau nu în magistratură, în defavoarea altor criterii ce ar trebui să stea la baza alegerii unei profesii precum: vocaţia, pregătirea profesională, dorinţa de a contribui în acest mod la înfăptuirea binelui obştesc şi alte asemenea. În alegerea unei profesii fiecare trebuie să reflecteze serios şi în privinţa răspunderii ce o va purta (răspundere morală sau juridică) şi desigur să reprezinte un criteriu important în alegerea profesiei. Totuşi, nu poate fi lăsat ca răspunderea patrimonială să aibă un rol decisiv în alegerea nici unei profesii şi cu atât mai puţin în alegerea celei de judecător sau procuror.

Într-o altă ordine de idei, un alt aspect ce trebuie avut în vedere într-o viitoare reglementare, este cel privitor la competenţa instanţelor ce trebuie să soluţioneze acţiunile în regres pornite de stat împotriva magistraţilor.

De asemenea, este necesar a fi definite noţiunile de neglijenţă gravă, eroare judiciară şi poate chiar şi reaua-credinţă a magistratului.

Desigur că mai sunt şi alte aspecte precum termenul de prescripţie şi alte asemenea pe care le-am evidenţiat pe parcursul lucrării, dar pe care nu le mai reluăm, care trebuie avute în vedere într-o viitoare reglementare, şi care se impune a fi unitară, atât pentru cauzele penale cât şi pentru altele decât cele penale. De asemenea, propunerile de lege ferenda, fiind numeroase nu le vom relua dar sunt aspecte ce trebuie urmărite în definirea acestei instituţii a răspunderii.

Totodată, în redefinirea instituţiei răspunderii civile şi chiar disciplinare a magistraţilor, trebuie să se ţină cont şi de faptul că magistratul este şi el „un om cu limite fizice şi psihice, cu slăbiciuni, speranţe şi ambiţii;”[125].

În literatura juridică s-a susţinut că „dincolo de modalităţile instituţionale pentru pregătirea continuă şi de garanţiile consacrate de lege în vederea asigurării independenţei şi imparţialităţii lor” este necesară „cultivarea unei independenţe interioare faţă de propriile porniri, pasiuni, afinităţi ideologice care le-ar putea împieta decizia[126].

Nu credem că trebuie cerut magistratului să practice un anumit fel de asceză în privinţa propriilor stări sufleteşti. Este de preferat să acceptăm că „…un judecător va rămâne întotdeauna o fiinţă umană, cu propriile sale convingeri…”[127].

Magistratul nu este un robot ci om, un „individ care se naşte în societate… şi nu se poate sustrage de la influenţa pe care această societate o exercită asupra sa[128].

Errare humanum est, quiusvis hominis est.[129] Ceea ce nu trebuie permis este perseverenţa în greşeală.

BIBLIOGRAFIE:

  1. I. Acte normative, tratate, convenţii, statute internaţionale, recomandări:

¨         Constituţia României, aşa cum a fost revizuită în 2003;

¨         Codul Civil;

¨         Codul Deontologic al judecătorilor şi procurorilor;

¨         Codul de procedură penală;

¨         Carta europeană privind statutul judecătorilor;

¨         Legea  nr. 30/18.05.1994, Monitorul Oficial al României, Partea I,             nr. 135/31.05.1994,  modificată prin Legea nr. 79/1995 privind ratificarea protocolului nr. 11 la Convenţia  pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

¨         Legea 247/19.06.2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005 cu modificările ulterioare;

¨         Legea nr. 303/28. 06.2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi cu modificările ulterioare prin Legea nr. 247/2005;

¨         Legea nr. 304/28. 06.2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi cu modificările ulterioare prin Legea nr. 247/2005;

¨         Legea nr. 317/01.07.2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 2 iulie 2004, iar ulterior a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005;

¨         Proiectul codului de procedură penală; http://www.just.ro;

¨         Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului Miniştrilor statelor membre O.N.U.

II. Lucrări de specialitate:

  1. 1. Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007;
  2. 2. Ana Boar, Judecătorul – putere şi răspundere, rev. Dreptul nr. 1/1998;
  3. D. Brezoianu, Locul Ministerului Public în sistemul organelor statului, în rev. Dreptul nr. 6/1997;
  4. M. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice , în R.R.D. nr. 1/1970;
  5. A. Crişu, Drept procesual penal, Partea generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
  6. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996;
  7. 7. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol I, Editura All Beck, Bucureşti 2005;
  8. E. Drăguţ, Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, în rev. Dreptul nr. 4/2005;
  9. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

10.  G.C. Frenţiu, Răspunderea civilă delictuală în calitate de comitent a tribunalului, respectiv a parchetului de pe lângă tribunal, pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate, sub semnătura magistratului, în rev. Dreptul nr. 3 din 2001;

11. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 2001, Editura All Beck;

12. Antonie Iorgovan, Tratat de drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Editura Galeriile J.L. Calderon,  Bucureşti 1994;

13. Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc, Editura All Back, Bucureşti, 2004;

14. Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Luminalex, Bucureşti, 2001;

15.  S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007;

16. V. Pătulea, Răspunderea autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin actele lor, în rev. Dreptul, nr. 4/1997;

17. Vasile Pătulea, Rolul şi poziţia magistratului în societatea pluralistă modernă, rev. Dreptul nr. 7/2006;

18. Ileana Petre, Răspunderea patrimonială a statului şi a judecătorilor şi procurorilor pentru erori judiciare, în lumina dispoziţiilor constituţionale şi legale, rev. Dreptul nr. 9/2005;

19. Gabriela Pohoaţă, Filosofia dreptului – Crestomaţie, Bucureşti 2005, Editura Universul Juridic;

20. L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

21.  I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, bucureşti, 2007;

22.  N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003.

23. C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Tipografia Universitară, 1980;

24. C. Stătescu, C. Bîrsan, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii (Răspunderea civilă delictuală), în „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002;

25. Petrică Truşcă, Drept civil. Persoanele,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005;

26.  Al. Ţuculeanu, Despre calitatea de magistrat a procurorului…, în rev. Dreptul nr. 2 din 1999;

27.  Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.

III. Internet:

www .csj.ro, sit-ul oficial al Curţii Supreme de Justiţie.

www .csm-lex.ro, sit-ul oficial al Consiliului Superior al Magistraturii.

www.echr.coe.int.

www .just.ro


[1] Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Luminalex, Bucureşti, 2001, p. 7.

[2] Ibidem.

[3] Conform tratat de aderare 1 ian 2007.

[4] Constituţia, Tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană, Legea 105/1992, alte tratate şi convenţii la care suntem parte.

[5] Antonie Iorgovan,  Tratat de drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Bucureşti 1994, Editura Galeriile J.L. Calderon, p. 150. A se vedea acelaşi autor, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 2001, Editura All Beck, p. 38, 39.

[6] Vasile Pătulea, Rolul şi poziţia magistratului în societatea pluralistă modernă, rev. Dreptul nr. 7/2006, p. 9

[7] Ana Boar, Judecătorul – putere şi răspundere, rev. Dreptul nr. 1/1998, p. 34, cu trimitere la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, la care România este parte din 1994, prin L. Nr. 30.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 24.

[11] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, op. cit, p. 126.

[12] S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007, p. 37.

[13] Idem, p. 36.

[14] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 7.

[15] M. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice , în R.R.D. nr. 1/1970, p. 83.

[16] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 136.

[17] Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 2.

[18] M. Costin, op. cit., p. 75.

[19] Gh. Vintilă, op. cit., p. 3.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 144.

[22] Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi cu modificările ulterioare.

[23] I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, bucureşti, 2007,p. 351.

[24] I. Petre, Răspunderea patrimonială a statului şi a judecătorilor şi procurorilor pentru erori judiciare, în lumina dispoziţiilor constituţionale şi legale, rev. Dreptul nr. 9, p. 97 – 106.

[25] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 110.

[26] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – DEX, editat de Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, 1998, p. 591.

[27] I. Popa, op. cit., p. 15.

[28] Ibidem.

[29] Legea de organizare judecătorescă din 17 martie 1865

[30] Legea 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005 cu modificările ulterioare.

[31] I. Popa, op. cit., p. 17 şi autorii citaţi acolo.

[32] D. Brezoianu, Locul Ministerului Public în sistemul organelor statului, în rev. Dreptul nr. 6/1997, p. 3-6.

[33] Al. Ţuculeanu, Despre calitatea de magistrat a procurorului…, în rev. Dreptul nr. 2/1999, p. 88-94.

[34] I. Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc, Editura All Back, Bucureşti, 2004, p. 135.

[35] I. Popa, op. cit., p. 46 şi autorii citaţi acolo.

[36] Decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 4 ianuarie 2007.

[37] I. Popa, op. cit., p. 352.

[38] Ibidem.

[39] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 31.08.1999.

[40] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 23.03.2001.

[41] Art. 507 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, în 677 din 07.08.2006.

[42] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18.05.1998.

[43] I. Popa, op. cit., p. 353.

[44] E. Drăguţ, Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, în rev. Dreptul nr. 4/2005, p. 230-240.

[45] I. Popa, op. cit., p. 354.

[46] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 28.

[47] C. Statescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Tipografia Universitară, 1980, pag. 25

[48] S. Neculaescu, reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, revista Dreptul, nr. 2/2007, p. 32.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 33.

[51] Ibidem.

[52] L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 276.

[53] S. Neculaescu, op. cit., p. 34.

[54] L. Pop, op. cit., p. 276 şi urm.

[55] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002,p. 266-267.

[56] S. Neculaescu, op. cit., p. 35.

[57] Pentru sinteza lucrărilor congresului a se vedea autorul citat de Vasile Pătulea, op. cit, p. 24 – E. Krings, Role et position du magistrat par raport aux autres pouvoirs de l ‘etat ct de la societe. L’indepandence de la magistrature. La responsabilite du magistrat vis-â-vis de l’etat et de l’individa.

[58] Idem, p. 25.

[59] Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol I, Editura All Beck, Bucureşti 2005, p. 110 şi nota 2.

[60] Vasile Pătulea, op. cit, p. 24.

[61] Idem, p. 25.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 27.

[64] Ibidem.

[65] Trebuie să avem în vedere şi reglementările dreptului comun care impun judecătorului să se pronunţe chiar şi atunci când legea nu prevede o reglementare expresă privitor la o situaţie dată – denegare de dreptate

(art. 3 Cod Civil).

[66] Aşa cum a fost revizuită în 2003.

[67] I. Petre, op.cit, p. 97-106.

[68] Aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 219 din Legea nr.281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 468 din 1 iulie 2003.

[69] A se vedea opinie diferită în Ileana Petre, op. cit, p. 97 – 106.

[70] În acest sens: Ileana Petre, op. cit, p. 97 – 106, Ion Deleanu, op. cit, p. 66.

[71] V. Pătulea, Răspunderea autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin actele lor, în rev. Dreptul, nr. 4/1997, p. 21.

[72] I. Băcan, Exercitarea de către procuror a căii extraordinare de atac a revizuirii în cauzele penale, în Analele Universităţii „Dimitrie Cantemir”, seria drept, Bucureşti, 2005, p. 13.

[73] Ion Stoica, op. cit, p. 164. A se vedea opinia diferită – cel îndreptăţit trebuie să fie absolut nevinovat.

[74] Aurelia Cotuţiu, Consideraţii referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare penale, în rev. Dreptul, nr. 1/2003, p. 72.

[75] A. Crişu, Drept procesual penal, Partea generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 277.

[76] Ibidem.

[77] Petrică Trusca, Drept civil. Persoanele, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005,  p. 127,

[78] Ileana Petre, op. cit, p. 101.

[79] Ibidem.

[80] Legea 303/2004, privind răspunderea magistraţilor.

[81] I. Petre, op. cit, p. 102.

[82]Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 182 din 18 mai 1998. Curtea Constituţională avea în vedere răspunderea reglementată prin art. 504 şi urm. din C.pr.pen.

[83] Ileana Petre, op. cit, p. 103.

[84] Acest articol este propus a fi eliminat într-o eventuală modificare a Legii, www.csm.ro.

[85] Ileana Petre, op. cit, p. 97 – 106.

[86] Idem, p. 100, a se vedea şi Curtea Supremă de Justiţie, S. civ., dec. nr. 552/1995, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1995, p. 59 şi urm.

[87] Legea nr. 317/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 2 iulie 2004, iar ulterior a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.

[88] Ana Boar, op. cit, p. 36.

[89] D. Groza, Libertatea de apreciere a judecătorului. Apelul la convingere şi conştiinţă, rev. Dreptul nr. 1/2005, p. 133-153.

[90] Ion Deleanu, op. cit, vol II, p. 66 şi urm., Ileana Petre, op. cit., p. 104.

[91] A se vedea secţiunea privind Termenul de prescripţie, p. 43.

[92] I. Leş, op. cit., p. 210.

[93] G. C. Frenţiu, Răspunderea civilă delictuală în calitate de comitent a tribunalului, respectiv a parchetului de pe lângă tribunal, pentru actele de procedură întocmite de magistrat sau de personalul auxiliar de specialitate, sub semnătura magistratului, în rev. dreptul nr. 3 din 2001, p. 39-74.

[94] Ibidem.

[95] I. Popa, op. cit., p. 356.

[96] Ibidem.

[97] Definitivă prin Decizia civilă nr. 1474/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a Civilă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 254/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă.

[98] I. Popa, op. cit., (a se vedea nota 2, în opinia M.E. Rusu), p. 356.

[99] I. Popa, op. cit., p. 356.

[100] Idem, p. 357.

[101] Idem, p. 359.

[102] Ibidem.

[103] I. Petre, op. cit. p. 99.

[104] I. Popa, op. cit., p. 354-355.

[105] V. Pătulea, op. cit., p. 27.

[106] I. Petre, op. cit., p. 105.

[107] A se vedea în acest sens: V. Pătulea, op. cit, p. 27, Ion Stoica, op. cit, p. 166, Ileana Petre, op. cit, p. 104.

[108] Conform art. 96, alin (7), Legea 303/2004, aşa cum aceasta a fost modificată.

[109] Conform art. 99,litera h) din  Legea 303/2004, aşa cum aceasta a fost modificată.

[110] I. Stoica, op. cit, p. 166.

[111] I. Petre, op. cit, p. 104.

[112] Poporul suveran deleagă puterea sa guvernanţilor, Th. Hobes, Jh. Locke, Rousseau,…,  în Gabriela Pohoaţă, Filosofia dreptului – Crestomaţie, Bucureşti 2005, Editura Universul Juridic.

[113] A se vedea secţiunea privind Termenul de prescripţie, p. 43.

[114] Idem, p. 167; a se vedea şi V. Pătulea, op. cit., p. 26-27.

[115] Din  Legea 303/2004, aşa cum aceasta a fost modificată.

[116] A se vedea explicaţiile de la p. 10 şi 11.

[117] Legea 303/2004.

[118] Criticile aduse modului în care este reglementat dreptul la repararea prejudiciilor, p. 30-31.

[119] Decretul 167 din 10.04.1958, privind prescripţia extinctivă.

[120] Proiectul noului Cod de procedură penală, http://www.just.ro.

[121] Art. 531. (1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, în cazul în care  în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(3) Persoana prevăzută în alin.(1) şi persoana prevăzută în alin.(2) nu va fi îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, a determinat condamnarea, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot, sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

[122]Art. 532. (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţa a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

[123] Art. 531. (3) Persoana prevăzută în alin.(1) şi persoana prevăzută în alin.(2) nu va fi îndreptăţită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, a determinat condamnarea, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel.

(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot, sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

[124]Art. 535. (1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 534, cât şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 531 – 532, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea – credinţă sau din culpă gravă a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii.

(2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin.(1) a produs cu rea-credinţă sau culpă gravă profesională, eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.

[125] I. Popa, op. cit., p. 188.

[126] V.M. Ciobanu, op. cit, p. 20.

[127] I. Popa, op. cit., p. 187.

[128] N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003, p. 33.

[129] A greşi e omenesc, este caracteristica oricărui om.

Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori

FUNDAMENTUL RĂSPUNDERII PĂRINŢILOR

PENTRU FAPTA PREJUDICIABILĂ  A MINORULUI (Copilul)

Fundamentul raspunderii parintilor

RASPUNDERE PARINTI

Concilierea directa, procedura obligatorie daca vrei sa-ti obtii banii de la debitori in instanta

Concilierea directa, procedura obligatorie daca vrei sa-ti obtii banii de la debitori in instanta.

 

Concilierea directa nu este altceva decat un mecanism juridic creat pentru a ii indruma pe cei care urmeaza a avea anumite litigii, pe calea realizarii unui acord cu debitorii lor. Aceasta procedura se adreseaza exclusiv domeniului comercial, profesional, si priveste obligatiile banesti.

Prin conciliere se pot degrava instantele de judecarea unui numar mare de pricini si se stabileste, totodata, cadrul procesual in ceea ce priveste cuantumul sumelor cerute.

Concilierea se adreseaza, deci, comerciantilor, respectiv profesionistilor, si este incidenta in procesele privind pretentii banesti.

In urma schimbarilor legislative, concilierea, ca procedura judiciara, este aratata ca alternativa la mediere. Totusi, atat concilierea, cat si medierea sunt necesar a fi demarate anterior inceperii unui litigiu comercial.

Termenul de conciliere

Conform art. 7201 din Codul de procedura civila , concilierea va fi efectuata intr-un termen de cel putin 15 zile de la primirea documentelor comunicate o data cu invitatia la conciliere. Un proces nu poate incepe mai inainte de a fi respinsa, in mod neechivoc, invitatia la conciliere sau mai inainte de trecerea a cel putin 30 de zile de la ignorarea invitatiei.

Termenele de conciliere, spre deosebire de alte proceduri, nu sunt absolute. In jurisprudenta, s-a conturat, regula flexibilitatii analizarii acestora. Ca principiu, Instanta Suprema a retinut faptul ca: Prezentarea reprezentantilor paratei la conciliere ca urmare a convocarii primite si semnarea de catre acestia a procesului-verbal incheiat cu acea ocazie, fara a formula obiectiuni cu privire la data fixata pentru conciliere, acopera nerespectarea de catre reclamanta a intervalului de timp, prevazut de art.720C.proc.civ. pentru convocarea concilierii (Sectia comerciala, decizia nr.828 din 10 februarie 2005).

Cerintele impuse de lege in ceea ce priveste concilierea

Potrivit reglementarilor legale, invitatia la conciliere va fi trimisa in forma scrisa, comunicata prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, telegrama, telex, fax, orice alta forma care asigura trimiterea textului si confirmarea primirii. Invitatia va putea fi inmanata personal, cu semnatura de primire.

Propunerea de conciliere va contine si expunerea pretentiilor celui care face invitatia, precum, si temeiul legal al acestora. De asemenea, toate actele doveditoare ale pretentiilor vor trebui atasate la invitatie.

In cazurile in care procedura concilierii este obligatorie, lipsa acesteia atrage o deficienta majora a actiunilor introduse, care poate avea urmare pierderea procesului.

Fata de neendeplinirea procedurii concilierii, in doctrina si jurisprudenta s-au evidentiat doua posibilitati de respingere a actiunii:

  1. respingerea actiunii ca prematur introdusa, varianta care deriva exclusiv din prevederile art. 720 1 Cod procedura civila,
  2. respingerea actiuni ca inadmisibila, solutie care are in vedere si o posibila raportare a art. 7201 Cod procedura civila, la prevederile art.109 alin 2 Cod procedura civila (varianta pe care autorul articolului o impartaseste). Deci, in cazurile in care este obligatorie, lipsa concilierii poate duce la invocarea cu succes a inadmisibilitatii actiunii, cu toate consecintele acesteia: pierdere taxe de timbru, eventual o iesire din termenul de prescriptie.

Exigentele cerute de procedura concilierii

Desi reprezinta o procedura legala obligatorie, concilierea nu este necesar a fi realizata, in mod neaparat, intr-o forma solemna.

Relevanta este, in acest sens, Decizia nr. 25 din data de 25.01.2011 a Curtii de Apel Timisoara:
Avand in vedere demersurile ambelor parti, precum si procesul-verbal de conciliere directa nr. 4800/12.10.2009, ar fi excesiv de rigida o interpretare in sensul ca in prezentul litigiu nu s-ar fi realizat incercarea de conciliere prevazuta de art. 7201 din Codul de procedura civila pentru a se putea promova actiunea in fata instantelor judecatoresti. Aceasta, si in considerarea faptului ca prevederile textului mentionat privind efectuarea concilierii prealabile in litigiile comerciale evaluabile in bani sunt obligatorii, in schimb termenele, conditiile, locul, mijloacele si modalitatile de manifestare a vointei partilor, cat si continutul concret al inscrisurilor sunt recomandate in respectivul articol, incepand cu alin. 2, dar nu reprezinta conditii cerute imperios de lege, astfel ca nerespectarea unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii directe, ci numai daca partea dovedeste o vatamare, dovada care in speta nu s-a facut.

Altfel spus, concilierea directa este o procedura prealabila obligatorie, dar nu neaparat formala.

Schimbarile legislative intervenite

In ultimul timp, concilierea directa a suportat trei modificari legislative.

In prima etapa, exista exclusiv concilierea propriu-zisa, care se putea efectua la sediul persoanelor intre care se purta, eventual prin intermediul unor case de avocatura sau a juristilor societatilor comerciale implicate.

Prin aparitia Legii 202/2010, de urgentare a procedurilor, a avut loc introducerea posibilitatii de mediere, ca alternativa la concilierea propriu-zisa.

Ultima modificare legislativa este si cea mai importanta si o reprezinta inceperea producerii efectelor Noului Cod Civil. Astfel, Noul Cod Civil, intrat in vigoare la 1 octombrie 2011, a unificat, practic, dreptul privat, vorbind, in acest caz de comasarea dreptului comercial in dreptul civil, ca si de abrogarea, ca atare, a Codului Comercial.

Pe de alta parte, consecintele Noului Cod se rasfrang si asupra Codului de Procedura Civila, care este izvorul de drept al concilierii directe. Categoria comerciantilor, asa cum era definita de Codul Comercial, a fost inclusa in cea a profesionistilor, pofesionistii reprezentand o sfera mai larga .

Se pune astfel problema supravietuirii concilierii directe, ca procedura prealabila obligatorie. Fata de aceasta dilema, putem afirma ca procedura concilierii directe nu a fost abrogata, singura diferenta fiind modificarea normelor adresate comerciantilor in norme adresate profesionistilor.

In calitate de mediator si jurist doresc sa vin cu cateva clarificari și completari.
Întâi de toate, s-a afirmat de catre autor: „In urma schimbarilor legislative, concilierea, ca procedura judiciara, este aratata ca alternativa la mediere.”
Daca ne uitam la modificarile art. 720^1 la care faceti referire, „…reclamantul va încerca soluționarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă.” (Cf CPC modificat pril L 202/2010). Prin urmare, medierea se află pe același plan cu concilierea. Astfel, părțile (fie reclamantul, fie pârâtul) pot decide să apeleze ori la mediere ori la conciliere, oricare dintre proceduri fiind urmata, instanta va considera ca s-a efectuat procedura prealabila.

În al doilea rând, referitor la faptul că: „… atat concilierea, cat si medierea sunt necesar a fi demarate anterior inceperii unui litigiu comercial.”, va pot spune ca procedura medierii poate fi urmata si după declansarea litigiului, in acest caz partea interesanta putand beneficia de restituirea taxei de timbru, daca părțile ajung la un acord de mediere.

Mai mult, medierea se poate declansa si in timpul sau dupa efectuarea concilierii directe, cf Legii 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator.

De ce s-ar apela la procedura medierii cand partile au apelat deja la conciliere? S-a dovedit, de-a lungul timpului, ca prin conciliere nu se realizeaza (intotdeauna) o comunicare reala intre parti ci mai degraba se face un schimb de documente intre departemente care nu comunica in mod real intre ele. Ca mediator in astfel de cauze comerciale m-am lovit de o birocratizare excesiva care nu era in interesul celor doua companii. Declansand procedura medierii la solicitarea uneia dintre parti, am reusit (cu greu, ce-i drept) sa conving companiile sa-si desemneze reprezentanti pe problemele respective, sa le stabileasca limitele mandatului ?i sa vina la negociere. Astfel, ambele companiii au economisit si timp si bani.

Ca atare, am vrut sa subliniez faptul ca nu doar urmand procedura concilierii isi pot recupera societatile banii de la debitori ci si prin mediere, legea situandu-le pe acelasi plan, lasand posibilitatea profesionistilor sa aleaga una dintre ele.

Dezmembramintele dreptului de proprietate in Noul Cod civil | Infolegal.ro

Dezmembramintele dreptului de proprietate in Noul Cod civil | Infolegal.ro.

(Legea 287/2009) a intrat in vigoare, potrivit Legii 71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului civil, de la 1 octombrie, iar efectele aplicarii acestuia vor fi deosebit de complexe, existand atat modificari si completari aduse legislatiei deja existente, cat si institutii fundamental noi. Va prezentam prevederile Noului Cod civil in materia dezmembramintelor dreptului de proprietate.

Dezmembramintele dreptului de proprietate sunt reglementate in Noul Cod civil in titlul III, art. 693-772 si sunt urmatoarele: dreptul de superficie; dreptul de ; dreptul de ; dreptul de abitatie; dreptul de .

Noul Cod civil nu cuprinde si o definitie a ceea ce inseamna „dezmembramintele dreptului de proprietate”, dar potrivit doctrinei ele reprezinta drepturile reale principale, derivate din dreptul de proprietate privata asupra unui bun proprietatea altei persoane, care se constituie sau se dobandesc prin transferarea unor elemente ale continutului juridic al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv catre o alta persoana, sau prin exercitarea acestor elemente de catre proprietarul bunului si o alta persoana.

Dreptul de superficie

Reglementare
Dreptul de superficie este o institutie reglementata expres in Noul Cod civil, respectiv in art. 693-702.

Definitie
Dreptul de a avea sau de a edifica o constructie pe terenul altuia, deasupra ori in subsolul acelui teren, asupra caruia superficiarul dobandeste un drept de folosinta (art. 693).

Caracteristicile dreptului de superficie
Drept real principal (se poate constitui numai asupra bunurilor imobile), drept derivat (este rezultatul dezmembrarii dreptului de proprietate asupra terenului), drept temporar (durata maxima a termenului de superficie este de 99 de ani, cu posibilitatea reinnoirii la expirarea termenului, conform art. 694 noul Cod civil).

Dobandirea dreptului de superficie, potrivit reglementarii din noul Cod civil, se poate face prin act juridic (act unilateral, precum testamentul, sau conventie), precum si prin uzucapiune sau prin alt mod prevazut de lege. In toate cazurile se aplica dispozitiile privind cartea funciara.

Intinderea si exercitarea dreptului de superficie
Dreptul de superficie se exercita in limitele si in conditiile actului constitutiv. In lipsa unei stipulatiicontrare, exercitarea dreptului de superficie este delimitata de suprafata de teren pe care urmeaza sa se construiasca si de cea necesara exploatarii constructiei sau, dupa caz, de suprafata de teren aferenta si de cea necesara exploatarii constructiei edificate [art. 695 alin. (1) NCC].

Prevederi speciale privesc interdictia modificarii constructiei de catre titularul dreptului de superficie, acesta avand obligatia, in cazul reconstruirii, sa respecte forma initiala. In cazul nerespectarii acestor dispozitii, proprietarul terenului poate sa ceara, in termen de trei ani, incetarea superficiei sau repunerea in situatia anterioara.

Apararea dreptului de superficie
Dreptul de superficie poate fi aparat prin actiunea confesorie de superficie, actiune ce poate fi intentata impotriva oricarei persoane chiar si impotriva proprietarului terenului, daca ea impiedica exercitarea dreptului. Dreptul la actiune este imprescriptibil.

Constituirea cu titlu oneros a superficiei – Evaluarea prestatiei superficiarului
In cazul in care superficia s-a constituit cu titlu oneros, daca partile nu au prevazut alte modalitati de plata a prestatiei de catre superficiar, titularul dreptului de superficie datoreaza, sub forma de rate lunare, o suma egala cu chiria stabilita pe piata libera, tinand seama de natura terenului, de destinatia constructiei in cazul in care aceasta exista, de zona in care se afla terenul, precum si de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosintei. In caz de neintelegere intre parti, suma datorata proprietarului terenului va fi stabilita pe cale judecatoreasca (art. 697).

Incetarea superficiei
Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciara pentru una dintre urmatoarele cauze:

– la expirarea termenului;
– prin consolidare, daca terenul si constructia devin proprietatea uneia si aceleiasi persoane;
– prin pieirea constructiei, daca exista o stipulatie expresa in acest sens;
– in alte moduri prevazute de lege.

Efectele incetarii superficiei
In lipsa unei stipulatii contrare, proprietarul terenului devine proprietarul constructiei edificate de superficiar, prin accesiune, cu obligatia de a plati constructia la valoarea de circulatie de la data expirarii termenului. Exista si posibilitatea, in cazul in care constructia are o valoare mult mai mare decat terenul, ca proprietarul terenului sa-l oblige pe superficiar sa cumpere terenul la valoarea de piata.

Dreptul de uzufruct

Reglementare
Dreptul de uzufruct este reglementat in art. 703-748 NCC.

Definitie
Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane si de a culege fructele acestuia intocmai ca proprietarul, insa cu indatorirea de a-i conserva substanta.

Dobandirea dreptului de uzufruct
Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri prevazute de lege, dispozitiile in materie de carte funciara fiind aplicabile. Uzufructul se poate constitui numai in favoarea unei persoane existente.

Obiectul dreptului de uzufruct
Orice bunuri mobile si imobile, corporale ori incorporale, inclusiv o masa patrimoniala, o universalitate de fapt ori o cota-parte din aceasta. Nu pot face obiectul dreptului de uzufruct bunurile din domeniul public. In N.C.Civ. au fost introduse, in mod expres, dispozitii speciale privind uzufructul asupra creantelor, inclusiv asupra unei rente viagere, asupra actiunilor sau a partilor sociale, precum si uzufructul asupra fondului de comert (art. 737-745 NCC).

Apararea dreptului de uzufruct
Acest drept poate fi aparat printr-o actiune confesorie, in aceleasi conditii in care aceasta poate fi exercitata si in cazul superficiei.

Durata uzufructului
Uzufructul in favoarea unei persoane fizice este cel mult viager. Uzufructul constituit in favoarea unei persoane juridice poate avea durata de cel mult 30 de ani. Atunci cand este constituit cu depasirea acestui termen, uzufructul se reduce de drept la 30 de ani. Daca nu s-a prevazut durata uzufructului, se prezuma ca este viager sau, dupa caz, ca este constituit pe o durata de 30 de ani. Uzufructul constituit pana la data la care o alta persoana va ajunge la o anumita varsta dureaza pana la acea data, chiar daca acea persoana ar muri inainte de implinirea varstei stabilite.

Drepturile uzufructuarului sunt:

– de folosinta exclusiva a bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele acestuia (naturale, industriale, civile si chiar productele);
– de a cere si de a obtine predarea bunului;
– de a dispune, ca un bun proprietar, de bunurile care, fara a fi consumptibile, se deterioreaza rapid prin utilizare. In acest caz, la sfarsitul uzufructului, uzufructuarul va restitui valoarea pe care ar fi avut-o bunul la aceasta din urma data;
– de cesiune a uzufructului;
– de a inchiria sau, dupa caz, de a arenda bunul primit in uzufruct;
– de a exploata partile de paduri inalte care au fost destinate taierii regulate, fie ca aceste taieri se fac periodic pe o intindere de pamant determinata, fie ca se fac numai pentru un numar de arbori alesi pe toata suprafata fondului;
– de a lua din paduri araci pentru vii;
– de a lua produsele anuale sau periodice ale arborilor, cu respectarea folosintei obisnuite a proprietarului, in limitele dispozitiilor legale;
– dreptul asupra pomilor fructiferi care se usuca si a celor cazuti accidental;
– dreptul asupra carierelor de piatra si de nisip aflate in exploatare;
– in cazul unei creante: dreptul de a incasa capitalul si de a percepe dobanzile creantei, dreptul de a spori capitalul, dreptul de vot, dreptul la dividende.

Obligatiile uzufructuarului
Acestea constau fie intr-o obligatie generala, la un loc cu toti cei care formeaza subiectul pasiv, de a respecta dreptul la nuda proprietate, fie in anumite obligatii ale uzufructuarului, care dau expresie raporturilor speciale dintre uzufructuar si nudul proprietar:

– de a inventaria bunurile mobile si de a constata starea in care se afla imobilele, cu exceptia cazului in care uzufructul unui bun mobil este dobandit prin uzucapiune;
– de a respecta destinatia data bunurilor de nudul proprietar, cu exceptia cazului in care se asigura o crestere a valorii bunului sau cel putin nu se prejudiciaza in niciun fel interesele proprietarului;
– de a despagubi pe nudul proprietar pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzatoare a bunurilor date in uzufruct;
– de a depune o garantie pentru indeplinirea obligatiilor sale;
– de a efectua reparatiile de intretinere a bunului; reparatiile mari sunt in sarcina uzufructuarului atunci cand sunt determinate de neefectuarea reparatiilor de intretinere;
– de a suporta toate sarcinile si cheltuielile culegerea fructelor ori incasarea veniturilor;
– de a aduce de indata la cunostinta nudului proprietar orice uzurpare a fondului si orice contestare a dreptului de proprietate, sub sanctiunea obligarii la plata de daune-interese.

Drepturile nudului proprietar
Obligatiile mentionate ale uzufructuarului devin, in raporturile juridice, drepturi de creanta ale nudului proprietar. Astfel sunt, de exemplu, dreptul de a cere intocmirea inventarului, conservarea lucrului, efectuarea reparatiilor de intretinere, dreptul de a cere despagubiri, dreptul de a cere restituirea lucrului si altele asemenea.

Obligatiile nudului proprietar
In general, nudul proprietar are o obligatie generala negativa de a nu tulbura exercitarea dreptului de uzufruct. „Proprietarul nu poate prin faptul sau nici cu orice chip vatama drepturile uzufructuarului”.

Stingerea uzufructului
Modurile de stingere a uzufructului, prevazute in art. 746-748 NCC sunt in numar de sapte, si anume:

– moartea sau, dupa caz, incetarea personalitatii juridice a uzufructuarului;
– expirarea termenului pentru care a fost constituit uzufructul;
– consolidarea (cand una si aceeasi persoana dobandeste atat calitatea de proprietar cat si pe aceea de uzufructuar);
– neuzul timp de 10 de ani, iar in cazul creantelor, 2 ani;
– pieirea totala a lucrului supus uzufructului;
– abuzul de folosinta;
– renuntarea uzufructuarului.

Dreptul de uz si dreptul de abitatie

Reglementare
Drepturile de uz si de abitatie sunt reglementate in art. 749-754 NCC.

Definitie
Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia si de a-i culege fructele naturale si industriale numai pentru nevoile proprii si ale familiei sale. Abitatia este dreptul unei persoane de a locui in locuinta nudului proprietar impreuna cu sotul si copiii sai, chiar daca nu a fost casatorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitatia, precum si cu parintii ori alte persoane aflate in intretinere.

Caracteristici
Aceste doua dezmembraminte ale dreptului de proprietate se deosebesc de uzufruct deoarece, pe langa faptul ca ele nu sunt cesibile, este interzisa si cesiunea emolumentului (beneficiile titularului rezultate din exercitarea dreptului). Titularul dezmembramantului respectiv nu isi poate exercita dreptul decat pentru nevoile lui si ale familiei sale.

Diferenta dintre dreptul de uz si dreptul de abitatie rezulta din obiectul acestor dezmembraminte. Astfel, dreptul de abitatie se constituie asupra unei locuinte, iar dreptul de uz asupra unor bunuri mobile sau imobile, cu exceptia locuintei.

Dreptul de uz si dreptul de abitatie se supun, cat priveste constituirea, exercitarea si stingerea lor, regulilor din materia uzufructului.

Dreptul de servitute (servitutile)

Reglementare
Dreptul de servitute este reglementat in art. 755- 772 NCC.

Definitie
Servitutea este sarcina care greveaza un imobil pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar. De regula, servitutea presupune doua imobile apartinand unor proprietari diferiti, dintre care unul (dintre imobile) este fondul dominant, iar cel care „suporta servitutea” este fondul aservit. Pot fi insa si situatii in care servitutile sa aiba caracter reciproc. In art. 755 alin. (2) NCC se mentioneaza ca fondul dominant poate, prin constituirea servitutii, sa-si sporeasca utilitatea economica sau confortul.

Constituire
Servitutea se poate constitui numai pe temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune.

Clasificare

– servituti aparente si servituti neaparente, dupa cum ele sunt determinate printr-un semn vizibil (o usa, o fereastra, etc.), sau nu (servitutea de a nu construi peste o anumita inaltime);
– servituti continue si servituti necontinue, in functie de modul de exercitare, care poate fi continuu, fara fapta omului (servitutea de vedere) sau necontinuu, unde este necesar faptul actual al omului (servitutea de trecere);
– servituti pozitive si servituti negative, cele pozitive implicand exercitarea partiala a unor prerogative ale dreptului de proprietate asupra fondului aservit, iar servitutile negative fiind acelea potrivit carora proprietarul fondului aservit este obligat sa se abtina de la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului sau de proprietate (de exemplu,  servitutea de a nu construi).

Obligatiile in sarcina proprietarului fondului aservit sunt, in principal, cele care privesc respectarea obligatiilor asumate pentru asigurarea uzului si utilitatii fondului dominant precum si notarea in cartea funciara, iar obligatia se transmite, pe aceasta cale, dobanditorilor subsecventi ai fondului aservit. Cat priveste abtinerea proprietarului fondului aservit de a impiedica exercitarea servitutii, aceasta nu poate impiedica pe proprietarul fondului aservit de a schimba locul prin care se exercita servitutea, in masura in care exercitarea servitutii ramane la fel de comoda pentru proprietarul fondului dominant.

Drepturile si obligatiile proprietarului fondului dominant, sunt, in principal:

– dreptul de a lua toate masurile si de a face pe cheltuiala sa toate lucrarile pentru a exercita si a
conserva servitutea;
– obligatia de a nu agrava situatia fondului aservit si de a nu cauza prejudicii prin exercitarea servitutii.

Stingerea servitutilor

In continuare, aici: Dezmembramintele dreptului de proprietate in Noul Cod civil | Infolegal.ro.

Noul Cod civil. Pe cine incomodeaza existenta dreptului comercial? « JURIDICE.ro

Noul Cod civil. Pe cine incomodeaza existenta dreptului comercial? « JURIDICE.ro.

………………………………

Titlul II. Autonomia Dreptului comercial după intrarea în vigoare a Noului Cod civil.

(1) Welcome home!

Noul Cod civil a reintegrat în mare parte legislaţia comercială din Codul comercial şi din legile care îl completează.

Astfel, de exemplu: art. 3 – Exploatarea unei întreprinderi; art. 18 alin. (2) – Registrul comerţului; art. 1175  – Contractul de adeziune; art. 1176 – Contractul cadru; art. 1587–art. 1592 – Cesiunea creanţei constată prin titlu nominativ la ordin sau la purtător; art. 1766 –art. 1771 – Contractul de furnizare; art. 1772-art. 1776 – Contractul de report; art. 1851-art.1880 – Contractul de antrepriză; art. 1881-art. 1948 – Contractul de societate; art. 1949 – art. 1954 – Asocierea în participaţie; art. 1955-art. 2008 – Contractul de transport; art. 2043-art. 2053 – Contractul de comision; art. 2054-art. 2063 – Contractul de consignaţie; art. 2064-art. 2071 – Contractul de expediţie; art. 2072-art. 2095 – Contractul de agenţie; art. 2096-art. 2102 – Contractul de intermediere; art. 2171-art. 2183 – Contractul de cont curent; art. 2184-art. 2190 – Contul bancar curent; art. 2191, art. 2192 – Depozitul bancar; art. 2193-art. 2195 – Facilitatea de credit; art. 2196-art. 2198 – Închirierea casetelor de valori; art. 2221, art. 2222 – Asigurările de credite şi garanţii şi asigurările de pierderi financiare; art. 2647-art. 2658 – Cambia, biletul la ordin şi cecul.

Cu data de 1 octombrie 2011, s-a abrogat nu numai Codul civil, ci și Codul comercial, pe lângă numeroase alte legi.

Aceasta nu va provoca dispariţia Dreptului comercial ca disciplină de studiu universitar. Pentru argumentarea acestei afirmaţii vom invoca exemplul francez.

(2) Confuzia semantică pe care s-au grăbit să o și etaleze unii autori de opinie s-a raportatat și la dispariția Dreptului comercial ca știință juridică. Oricum, aceștia nu au pierdut nimic pentru că nu cunoșteau dreptul comercial decât superficial.

Profesioniștii dreptului nu pot ignora distincția netă între conceptele de legislație sectorială, cod și știința dreptului de ramură.

Este unanim acceptată existența comerțului ca activitate umană, ca și necesitatea reglementării acesteia prin norme juridice.

Totodată, este expresia unei necesități obiective existența științei dreptului comercial având ca obiect de studiu raporturile juridice care se nasc, se modifică și încetează în acest domeniu, ca ramură distinctă a științelor juridice.

Cine nu înțelege acest adevăr elementar, nu are decât de pierdut.

Ziua de 1 octombrie 2011 va rămâne în istoria dreptului românesc ca un eveniment de importanță majoră, care marchează inaugurarea unei perioade istorice cu durată nedeterminată, de mare confuzie semnatică.

Odată cu eliminarea fizică a Codului comercial s-a realizat și o captură a zestrei pe care acesta a agonisit-o creativ în mod independent de dreptul civil.

(3) Pe cine incomodează existența Dreptului comercial?

Constatăm că prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 s-a dispus ca în toate actele normative în vigoare expresiile „acte de comerț” respectiv „fapte de comerț” să fie înlocuite cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări de servicii”.

(a) La simpla contemplare a textului citat ne frapează atenția o interesantă inovație: în locul unei sintagme: „comerț” se introduc trei sintagme:
– „activități de producție”;
– „comerț”;
– „prestări de servicii”.

Așadar:
– sintagma „comerț” se menține în continuare;
– toate cele trei erau subsumate anterior noțiunii de comerț.

Încă o dată marele Caragiale se dovedește a fi nemuritor: „să se revizuiască – primesc, dar să nu se schimbe nimic”.

(b) Nu s-au abrogat toate actele normative care alcătuiesc legislația comercială. Dimpotrivă, numeroase acte normative au fost omise și unele au fost chiar amplificate ca obiect, de exemplu Legea registrului comerțului nr. 26/1990.

(c) Domenii întregi rămân în afara reglementării Noului Cod civil din ceea ce alcătuia zestrea Dreptului comercial. Acestea nu s-au apropriat de către Noul Cod civil, probabil și din cauza indigestiei pe care ar provoca-o, cunoscută fiind experiența lui Zeus cu Hera.

Așa cum remarcă just autorul Gheorghe Buta în lucrarea colectivă „Noul Cod civil. comentarii” (coordonator Marilena Uliescu) „contrar afirmației din expunerea de motive la proiectul Noului Cod civil, conform căreia acest cod a încorporat totalitatea reglementărilor referitoare la relațiile comerciale, au rămas neînghițite domenii întregi …”

(d) O reformă importantă a suferit justiția specializată în litigii comerciale și proporțiile acestei suferințe nu pot să nu se reflecte dramatic în calitatea actului de justiție. Se știe că de fiecare dată când se zvonește o schimbare, judecătorul ridică piciorul de pe pedala de accelerație, preocupat de propria soartă.

(e) O întrebare stăruie obsesiv: o reformă cu asemenea anvergură posedă o certă și justă determinare obiectivă sau, pe alocuri, este expresia unui capriciu?

Posteritatea va lega acest cod civil de numele unui potentat vremelnic, după modelul Codului Napoleon?

Exprimă codul ambiția de a ridica un curs universitar la rang de lege?

(f) Comuniștii, aflați la putere timp de o jumătate de secol (care include și dictatura proletariatului „neîngrădită de nicio lege”) nu au avut curajul să abroge nici Codul civil, nici Codul comercial, deși ambele erau emanații ale ideologiei burgheze, ale relațiilor capitaliste de exploatare, deși s-au manifestat câteva inițiative de acest gen.

Ei nu și-au propus și nici nu au înfăptuit o epurare a vocabularului juridic, mergând până la excomunicarea cuvintelor „comerț” și „drept comercial”.

O astfel de înverșunare ostilă contra unei ramuri a științelor juridice pune sub semnul îndoielii obiectivitatea științifică a autorilor proiectului codului și însuși mobilul acestui demers.

Dacă este de înțeles demersul de reintegrare în Codul civil a relațiilor de familie pe care comuniștii le-au scos din Codul civil pentru motivele cunoscute, constatăm că nu același fenomen s-a petrecut cu relațiile de muncă, găzduite anterior tot de Codul civil și păstrate de această reformă în cod și ramură de drept separate.

Neștiind probabil ce să facă cu instituția vânzării comerciale (fostele dispoziții ale art. 3 pct. 1 și pct. 2 din Codul comercial), acestea au fost pur și simplu ignorate, crezându-se că vor dispărea de la sine, ceea ce este iluzoriu.

Este greu de înțeles de ce s-a ales această cale care ne îndepărtează de verii și aliații noștri tradiționali de la care mai aveam destul de multe de învățat.

Oare de ce nu au adoptat și ei, înaintea noastră, asemenea măsuri?

S-a promovat ambiția de a-i depăși? Nu sunt înclinat să cred asta, mai ales dacă am în vedere vocabularul de secol XVIII din unele articole ale Cărții a III-a.

……………………………….

Forma actualizata a Statutului profesiei de avocat « JURIDICE.ro

Forma actualizata a Statutului profesiei de avocat « JURIDICE.ro.

Exercitarea profesiei de avocat pe teritoriul Uniunii Europene | Infolegal.ro

Exercitarea profesiei de avocat pe teritoriul Uniunii Europene | Infolegal.ro.

pe teritoriul Uniunii Europene intra sub incidenta mai multor acte normative adoptate de institutiile UE in temeiul dispozitiilor primare, cele mai semnificative fiind:

• Directiva 77/249/CEE de facilitare a exercitarii efective a libertatii de a presta servicii de catre avocati;
• Directiva 98/5/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 februarie 1998 de facilitare a exercitarii cu caracter permanent a profesiei de avocat intr-un stat membru, altul decat cel in care s-a obtinut calificarea;
• Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoasterea calificarilor profesionale;
• Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de imbunatatire a accesului la justitie in litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistenta judiciara acordata in astfel de litigii;
• Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii in materie civila si comerciala;
• Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile in cadrul pietei interne.
in cuprinsul acestei lucrari ne vom opri asupra prevederilor Directivei 77/249/CEE si ale Directivei 98/5/CE.

Disjungand libertatea de circulatie a avocatilor, in raport de dispozitiile primare referitoare la si la dreptul de libera prestare a serviciilor, identificam doua posibilitati de practicare a profesiei: avocatul se rezuma la a presta ocazional servicii sau avocatul se instaleaza cu titlu permanent, in alt stat membru.

In absenta unor norme secundare vizand recunoasterea reciproca a diplomelor, primele dispozitii de drept comunitar derivat vizand practicarea avocaturii in Comunitatea Economica Europeana au fost cuprinse in Directiva 77/249/CEE , urmarind inlesnirea exercitarii libertatii de prestare a serviciilor de catre avocati pe teritoriul altor state membre.

Supranumita , Directiva Consiliului din 22 martie 1977 de facilitare a exercitarii efective a libertatii de a presta servicii de catre avocati (JO L 78, 26 martie 1977), astfel cum a fost modificata prin: Directiva 2006/100/CE a Consiliului din 20 noiembrie 2006 (JO L 363, 20 decembrie 2006), Actul de aderare a Greciei (JO L 291, 19 noiembrie 1979), Actul de aderare a Spaniei si a Portugaliei (JO L 302, 15 noiembrie 1985), Actul de aderare a Austriei, a Suediei si a Finlandei (JO C 241, 29 august1994), Actul privind conditiile de aderare a Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia si a Republicii Slovace si adaptarile tratatelor care stau la baza Uniunii Europene (JO L 236, 23 septembrie 2003).

Domeniul material de aplicare a directivei rezida in orice activitate ce poate fi efectuata de un avocat prin prestare de servicii, in sens comunitar. Cu toate acestea, statele membre pot rezerva unor categorii determinate de avocati intocmirea actelor autentice care sa permita administrarea bunurilor unor persoane decedate, precum si constituirea sau transferul de drepturi reale imobiliare .

Profesia de avocat se poate exercita numai sub denumirile precizate de fiecare stat membru, iar statele membre sunt obligate sa recunoasca calificarea de avocat in vederea prestarii efective de servicii juridice, cu caracter temporar, pentru orice persoana a carei activitate se incadreaza in denumirile amintite anterior.

In acest context, actul comunitar delimiteaza doua categorii de activitati ale avocatilor, stabilind si ce reglementari nationale guverneaza exercitarea lor. Identificam, astfel:

• Activitati vizand administrarea justitiei
• Activitati de asistenta extrajudiciara

Dupa 21 de ani de la adoptarea directivei referitoare la prestarea serviciilor , Parlamentul si Consiliul au adoptat masuri in vederea inlesnirii exercitarii profesiei de avocat, si cu caracter permanent, in alt stat membru. Este vorba despre Directiva 98/5/CE , „ultima piesa din puzzle-ul”  acestei profesii juridice, ce a modificat, in mod substantial, regimul dreptului de stabilire pentru persoanele care urmaresc sa desfasoare asemenea activitati independente.

„Directiva 98/5/CE a reprezentat o noua etapa in privinta recunoasterii calificarilor” avocatilor „prevazand, in mod expres”, ca un avocat isi poate exercita profesia in statul membru gazda si pe baza autorizarii acordate in statul de origine , adica sub titlul profesional din statul membru de provenienta. Directiva urmareste facilitarea exercitarii cu caracter permanent a profesiei de avocat cu titlu independent sau salariat intr-un alt stat membru decat cel in care s-a obtinut calificarea profesionala , dar nu vizeaza situatii de natura strict interna si nu aduce atingere normelor profesionale nationale, decat in masura in care este necesar pentru realizarea efectiva a obiectivului sau.

Modalitati de exercitare a dreptului de stabilire

Analizand prevederile Directivei 98/5/CE, distingem doua forme de exercitare a profesiei de catre un avocat in alt stat membru decat cel in care si-a obtinut calificarea profesionala:

• sub titlul profesional din statul membru de origine/ sub titlul original.
• prin integrarea in profesia de avocat in statul membru gazda, sub titlul profesional corespunzator din acest stat.

In ambele situatii destinatarii directivei (avocatii care doresc sa profeseze in alt stat membru decat cel in care au obtinut atestarea profesionala) au obligatia de a se inregistra la autoritatea competenta din statul membru gazda. Scopul acestei formalitati este acela ca autoritatea competenta sa se poata asigura ca avocatii straini respecta normele profesionale si deontologice din statul de primire.

Conventia europeana revizuita in materia adoptiei de copii – adoptata la Strasbourg la 27 noiembrie 2008

Conventia europeana revizuita in materia adoptiei de copii – adoptata la Strasbourg la 27 noiembrie 2008.

Preambul

Statele membre ale Consiliului Europei si celelalte semnatare ale prezentei conventii,
avand in vedere ca scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai stransa intre membrii sai in vederea salvgardarii si promovarii idealurilor si a principiilor care reprezinta patrimoniul lor comun,
avand in vedere ca, desi institutia adoptiei copiilor se regaseste in legislatia tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, exista inca in aceste tari opinii divergente asupra principiilor care ar trebui sa guverneze adoptia, precum si deosebiri in privinta procedurii de adoptie si a efectelor juridice ale adoptiei,
luand in considerare Conventia Organizatiei Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, din 20 noiembrie 1989, in special articolul 21 din aceasta,
luand in considerare Conventia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protectiei copiilor si cooperarii in materia adoptiei internationale, luand act de Recomandarea 1443 (2000) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei intitulata „Pentru respectarea drepturilor copilului in adoptia internationala” si de Cartea Alba a Consiliului Europei cu privire la principiile referitoare la stabilirea si consecintele juridice ale filiatiei,
recunoscand ca anumite dispozitii ale Conventiei europene in materia adoptiei de copii din 1967 (STE nr. 58) sunt depasite si contrare jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului si ca implicarea copiilor in procedurile familiale care ii privesc a fost imbunatatita prin Conventia europeana privind exercitarea drepturilor copiilor din 25 ianuarie 1996 (STE nr. 160) si prin jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului,
considerand ca acceptarea principiilor si a practicilor comune revizuite in ceea ce priveste adoptia copiilor, care iau in considerare evolutiile intervenite in acest domeniu in cursul ultimelor decenii, ar contribui la reducerea dificultatilor cauzate de diferentele existente intre legislatiile nationale si, in acelasi timp, la promovarea intereselor copiilor adoptati,
Fiind convinsi de necesitatea unui instrument international revizuit al Consiliului Europei privind adoptia copiilor care sa asigure o completare eficienta pentru Conventia de la Haga din 1993,
recunoscand ca interesul superior al copilului trebuie sa primeze intotdeauna fata de orice alta consideratie,
convin dupa cum urmeaza:

TITLUL I
Domeniul de aplicare a conventiei si punerea in aplicare a principiilor sale

ARTICOLUL 1
Domeniul de aplicare a conventiei

(1) Prezenta conventie se aplica in cazul adoptiei unui copil care, in momentul in care adoptatorul solicita adoptia, nu a implinit varsta de 18 ani, nu este sau nu a fost casatorit, nu are ori nu a intrat intr-un parteneriat inregistrat si nu a devenit major.
(2) Prezenta conventie priveste numai institutia juridica a adoptiei care creeaza o legatura de filiatie.

ARTICOLUL 2
Punerea in aplicare a principiilor

Fiecare stat parte adopta masurile legislative sau de alta natura necesare pentru asigurarea conformitatii legislatiei nationale cu dispozitiile prezentei conventii si notifica secretarului general al Consiliului Europei cu privire la masurile adoptate in acest scop.

TITLUL II
Principiile generale


ARTICOLUL 3
Valabilitatea adoptiei

Adoptia este valabila numai daca este pronuntata de catre o instanta judecatoreasca sau de catre o autoritate administrativa (denumita in continuare autoritatea competenta).

ARTICOLUL 4
Incuviintarea adoptiei

(1) Autoritatea competenta nu incuviinteaza adoptia decat daca si-a format convingerea ca adoptia este in interesul superior al copilului.
(2) In fiecare caz autoritatea competenta acorda o importanta deosebita pentru ca adoptia sa asigure copilului un mediu stabil si armonios.

ARTICOLUL 5
Consimtamintele la adoptie

(1) Sub rezerva alin. (2)—(5), adoptia nu este incuviintata decat daca cel putin urmatoarele consimtaminte la adoptie au fost date si nu au fost retrase:
a) consimtamantul mamei si al tatalui; ori daca nu exista nici tata, nici mama care sa poata consimti, consimtamantul oricarei persoane sau al oricarui organism abilitat sa consimta in locul parintilor;
b) consimtamantul copilului despre care se considera, conform legislatiei, ca are un nivel suficient de intelegere; se considera ca un copil are un nivel suficient de intelegere atunci cand a implinit varsta prevazuta de lege, dar care nu trebuie sa depaseasca 14 ani;
c) consimtamantul sotului sau al partenerului inregistrat al adoptatorului.
(2) Persoanele al caror consimtamant este necesar in vederea adoptiei trebuie sa primeasca consilierea necesara si sa fie informate corespunzator asupra consecintelor consimtamantului lor, in special cu privire la mentinerea sau incetarea, ca urmare a adoptiei, a relatiei legale dintre copil si familia de origine a acestuia. Consimtamantul trebuie sa fie dat in mod liber, in forma ceruta de lege, si trebuie sa fie exprimat ori consemnat in scris.
(3) Autoritatea competenta nu poate renunta la luarea consimtamantului si nici nu poate trece peste refuzul de a consimti al uneia dintre persoanele sau organismele mentionate la alin. (1), decat pentru motive exceptionale stabilite prin legislatie. Cu toate acestea, se poate renunta la consimtamantul unui copil care sufera de un handicap ce il impiedica sa isi exprime consimtamantul valabil.
(4) Daca tatal sau mama nu este titularul drepturilor parintesti cu privire la copil ori cel putin al dreptului de a consimti la adoptie, legislatia poate sa prevada ca nu este necesar consimtimantul acestuia/acesteia.
(5) Consimtamantul mamei la adoptia copilului sau este valabil numai atunci cand este dat dupa nastere, la expirarea termenului prevazut de legislatie, care nu trebuie sa fie mai mic de 6 saptamani sau, daca un astfel de termen nu este stipulat, de la momentul la care, in opinia autoritatii competente, mama se va fi restabilit suficient ca urmare a nasterii.
(6) In sensul prezentei conventii, se intelege prin tata si prin mama persoanele care, in conformitate cu legislatia, sunt parintii copilului.

ARTICOLUL 6
Consultarea copilului

In cazul in care, in temeiul art. 5 alin. (1) si (3), consimtamantul copilului nu este necesar, acesta este consultat, in masura in care este posibil, iar opinia si dorintele sale sunt luate in considerare tinandu-se seama de gradul sau de maturitate. Se poate renunta la aceasta consultare daca este in mod vadit contrara interesului superior al copilului.

ARTICOLUL 7
Conditii pentru adoptie

(1) Legislatia permite adoptia unui copil:
a) de catre doua persoane de sex diferit (i) care sunt casatorite una cu cealalta, sau (ii) atunci cand exista o astfel de institutie, care au incheiat un parteneriat inregistrat;
b) de catre o singura persoana.
(2) Statele au posibilitatea de a extinde domeniul de aplicare a prezentei conventii la cuplurile formate din persoane de acelasi sex care sunt casatorite una cu cealalta sau care au incheiat un parteneriat inregistrat. De asemenea, acestea au posibilitatea de a extinde domeniul de aplicare a prezentei conventii la cuplurile formate din persoane de sexe diferite si de acelasi sex care traiesc impreuna intr-o
relatie stabila.

ARTICOLUL 8
Posibilitatea unei noi adoptii

Preambul

Statele membre ale Consiliului Europei si celelalte semnatare ale prezentei conventii,
avand in vedere ca scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai stransa intre membrii sai in vederea salvgardarii si promovarii idealurilor si a principiilor care reprezinta patrimoniul lor comun,
avand in vedere ca, desi institutia adoptiei copiilor se regaseste in legislatia tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, exista inca in aceste tari opinii divergente asupra principiilor care ar trebui sa guverneze adoptia, precum si deosebiri in privinta procedurii de adoptie si a efectelor juridice ale adoptiei,
luand in considerare Conventia Organizatiei Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, din 20 noiembrie 1989, in special articolul 21 din aceasta,
luand in considerare Conventia de la Haga din 29 mai 1993 asupra protectiei copiilor si cooperarii in materia adoptiei internationale, luand act de Recomandarea 1443 (2000) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei intitulata „Pentru respectarea drepturilor copilului in adoptia internationala” si de Cartea Alba a Consiliului Europei cu privire la principiile referitoare la stabilirea si consecintele juridice ale filiatiei,
recunoscand ca anumite dispozitii ale Conventiei europene in materia adoptiei de copii din 1967 (STE nr. 58) sunt depasite si contrare jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului si ca implicarea copiilor in procedurile familiale care ii privesc a fost imbunatatita prin Conventia europeana privind exercitarea drepturilor copiilor din 25 ianuarie 1996 (STE nr. 160) si prin jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului,
considerand ca acceptarea principiilor si a practicilor comune revizuite in ceea ce priveste adoptia copiilor, care iau in considerare evolutiile intervenite in acest domeniu in cursul ultimelor decenii, ar contribui la reducerea dificultatilor cauzate de diferentele existente intre legislatiile nationale si, in acelasi timp, la promovarea intereselor copiilor adoptati,
Fiind convinsi de necesitatea unui instrument international revizuit al Consiliului Europei privind adoptia copiilor care sa asigure o completare eficienta pentru Conventia de la Haga din 1993,
recunoscand ca interesul superior al copilului trebuie sa primeze intotdeauna fata de orice alta consideratie,
convin dupa cum urmeaza:

TITLUL I
Domeniul de aplicare a conventiei si punerea in aplicare a principiilor sale

ARTICOLUL 1
Domeniul de aplicare a conventiei

(1) Prezenta conventie se aplica in cazul adoptiei unui copil care, in momentul in care adoptatorul solicita adoptia, nu a implinit varsta de 18 ani, nu este sau nu a fost casatorit, nu are ori nu a intrat intr-un parteneriat inregistrat si nu a devenit major.
(2) Prezenta conventie priveste numai institutia juridica a adoptiei care creeaza o legatura de filiatie.

ARTICOLUL 2
Punerea in aplicare a principiilor

Fiecare stat parte adopta masurile legislative sau de alta natura necesare pentru asigurarea conformitatii legislatiei nationale cu dispozitiile prezentei conventii si notifica secretarului general al Consiliului Europei cu privire la masurile adoptate in acest scop.

TITLUL II
Principiile generale


ARTICOLUL 3
Valabilitatea adoptiei

Adoptia este valabila numai daca este pronuntata de catre o instanta judecatoreasca sau de catre o autoritate administrativa (denumita in continuare autoritatea competenta).

ARTICOLUL 4
Incuviintarea adoptiei

(1) Autoritatea competenta nu incuviinteaza adoptia decat daca si-a format convingerea ca adoptia este in interesul superior al copilului.
(2) In fiecare caz autoritatea competenta acorda o importanta deosebita pentru ca adoptia sa asigure copilului un mediu stabil si armonios.

ARTICOLUL 5
Consimtamintele la adoptie

(1) Sub rezerva alin. (2)—(5), adoptia nu este incuviintata decat daca cel putin urmatoarele consimtaminte la adoptie au fost date si nu au fost retrase:
a) consimtamantul mamei si al tatalui; ori daca nu exista nici tata, nici mama care sa poata consimti, consimtamantul oricarei persoane sau al oricarui organism abilitat sa consimta in locul parintilor;
b) consimtamantul copilului despre care se considera, conform legislatiei, ca are un nivel suficient de intelegere; se considera ca un copil are un nivel suficient de intelegere atunci cand a implinit varsta prevazuta de lege, dar care nu trebuie sa depaseasca 14 ani;
c) consimtamantul sotului sau al partenerului inregistrat al adoptatorului.
(2) Persoanele al caror consimtamant este necesar in vederea adoptiei trebuie sa primeasca consilierea necesara si sa fie informate corespunzator asupra consecintelor consimtamantului lor, in special cu privire la mentinerea sau incetarea, ca urmare a adoptiei, a relatiei legale dintre copil si familia de origine a acestuia. Consimtamantul trebuie sa fie dat in mod liber, in forma ceruta de lege, si trebuie sa fie exprimat ori consemnat in scris.
(3) Autoritatea competenta nu poate renunta la luarea consimtamantului si nici nu poate trece peste refuzul de a consimti al uneia dintre persoanele sau organismele mentionate la alin. (1), decat pentru motive exceptionale stabilite prin legislatie. Cu toate acestea, se poate renunta la consimtamantul unui copil care sufera de un handicap ce il impiedica sa isi exprime consimtamantul valabil.
(4) Daca tatal sau mama nu este titularul drepturilor parintesti cu privire la copil ori cel putin al dreptului de a consimti la adoptie, legislatia poate sa prevada ca nu este necesar consimtimantul acestuia/acesteia.
(5) Consimtamantul mamei la adoptia copilului sau este valabil numai atunci cand este dat dupa nastere, la expirarea termenului prevazut de legislatie, care nu trebuie sa fie mai mic de 6 saptamani sau, daca un astfel de termen nu este stipulat, de la momentul la care, in opinia autoritatii competente, mama se va fi restabilit suficient ca urmare a nasterii.
(6) In sensul prezentei conventii, se intelege prin tata si prin mama persoanele care, in conformitate cu legislatia, sunt parintii copilului.

ARTICOLUL 6
Consultarea copilului

In cazul in care, in temeiul art. 5 alin. (1) si (3), consimtamantul copilului nu este necesar, acesta este consultat, in masura in care este posibil, iar opinia si dorintele sale sunt luate in considerare tinandu-se seama de gradul sau de maturitate. Se poate renunta la aceasta consultare daca este in mod vadit contrara interesului superior al copilului.

ARTICOLUL 7
Conditii pentru adoptie

(1) Legislatia permite adoptia unui copil:
a) de catre doua persoane de sex diferit (i) care sunt casatorite una cu cealalta, sau (ii) atunci cand exista o astfel de institutie, care au incheiat un parteneriat inregistrat;
b) de catre o singura persoana.
(2) Statele au posibilitatea de a extinde domeniul de aplicare a prezentei conventii la cuplurile formate din persoane de acelasi sex care sunt casatorite una cu cealalta sau care au incheiat un parteneriat inregistrat. De asemenea, acestea au posibilitatea de a extinde domeniul de aplicare a prezentei conventii la cuplurile formate din persoane de sexe diferite si de acelasi sex care traiesc impreuna intr-o
relatie stabila.

ARTICOLUL 8
Posibilitatea unei noi adoptii

Modificarile aduse Legii contabilitatii prin OUG 37/2011 | Infolegal.ro

Modificarile aduse Legii contabilitatii prin OUG 37/2011 | Infolegal.ro.

In Monitorul Oficial nr. 285/2011 a fost publicata Ordonanta de urgenta nr. 37/2011 pentru modificarea si completarea Legii contabilitatii nr. 82/1991 si pentru modificarea altor acte normative incidente.

OUG 37/2011 pentru modificarea si completarea Legii Contabilitatii, intervine asupra articolelor: Art. 1 , Art. 2 , Art. 3 , Art. 4 , Art. 5 , Art. 7 , Art. 8 , Art. 9 , Art. 10 , Art. 11 , Art. 13 , Art. 14 , Art. 19 , Art. 22 , Art. 23 , Art. 251 , Art. 26 , Art. 27 , Art. 28 , Art. 34 , Art. 35 , Art. 36 , Art. 37 , Art. 38 , Art. 41 , Art. 42. Modificarile si completarile au intrat in vigoare la 22.04.2011.

Va prezentam in continuare articolele care au suferit modificari in , asa cum pot fi acestea vizualizate in Biblioteca juridico-economica online Legalis 2.0:

Timp de 14 zile puteti testa GRATUIT tot continutul Bibliotecii Legislative Legalis 2.0. Legislatie consolidata, Jurisprudenta romaneasca si europeana, Doctrina, Reviste online, Bibliografie

Art. 1

(1) Societatile comerciale, societatile/companiile nationale, regiile autonome, institutele nationale de cercetare-dezvoltare, societatile cooperatiste si celelalte persoane juridice au obligatia sa organizeze si sa conduca , potrivit prezentei legi.

(2) Institutiile publice, asociatiile si celelalte persoane juridice cu si fara scop patrimonial au obligatia sa organizeze si sa conduca .

(3) Subunitatile fara personalitate juridica, cu sediul in strainatate, care apartin persoanelor prevazute la alin. (1) si (2), cu sediul in Romania, precum si subunitatile fara personalitate juridica din Romania care apartin unor persoane juridice cu sediul in strainatate au obligatia sa organizeze si sa conduca contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi.

(4) Organismele de plasament colectiv care nu sunt constituite prin act constitutiv, astfel cum sunt prevazute in legislatia pietei de capital, fondurile de pensii facultative, fondurile de pensii administrate privat si alte entitati organizate pe baza Codului civil au obligatia sa organizeze si sa conduca .

(5) Persoanele fizice care desfasoara activitati producatoare de venituri au obligatia sa conduca contabilitate simplificata, bazata pe regulile contabilitatii in partida simpla, potrivit reglementarilor elaborate in acest sens. Aceste persoane intocmesc Registrul-jurnal de incasari si plati si Registrulinventar.

(6) Persoanele prevazute la alin. (1)–(4) organizeaza si conduc, dupa caz, si contabilitatea de gestiune, potrivit reglementarilor elaborate in acest sens.

Art. 2

(1) Contabilitatea, ca activitate specializata in masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii, precum si a rezultatelor obtinute din activitatea persoanelor juridice si fizice prevazute la art. 1, trebuie sa asigure inregistrarea cronologica si sistematica, prelucrarea, publicarea si pastrarea informatiilor cu privire la pozitia financiara, performanta financiara si fluxurile de trezorerie, atat pentru cerintele interne ale acestora, cat si in relatiile cu investitorii prezenti si potentiali, creditorii financiari si comerciali, clientii, institutiile publice si alti utilizatori.

(1) Contabilitatea este o activitate specializata in masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii, precum si a rezultatelor obtinute din activitatea persoanelor prevazute la art. 1. In acest scop, contabilitatea trebuie sa asigure inregistrarea cronologica si sistematica, prelucrarea, publicarea si pastrarea informatiilor cu privire la pozitia financiara, performanta financiara si alte informatii referitoare la activitatea desfasurata, atat pentru cerintele interne ale acestora, cat si in relatiile cu investitorii prezenti si potentiali, creditorii financiari si comerciali, clientii, institutiile publice si alti utilizatori.

(2) Contabilitatea publica cuprinde:

a) contabilitatea veniturilor si cheltuielilor bugetare, care sa reflecte incasarea veniturilor si plata cheltuielilor aferente exercitiului bugetar;

b) contabilitatea Trezoreriei Statului;

c) contabilitatea generala bazata pe principiul constatarii drepturilor si obligatiilor, care sa reflecte evolutia situatiei financiare si patrimoniale, precum si a excedentului sau a deficitului patrimonial;

d) contabilitatea destinata analizarii costurilor programelor aprobate.

d) abrogata.

(3) Contabilitatea institutiilor publice asigura informatii ordonatorilor de credite cu privire la executia bugetelor de venituri si cheltuieli, patrimoniul aflat in administrare, precum si pentru intocmirea contului general anual de executie a bugetului de stat, a contului anual de executie a bugetului asigurarilor sociale de stat, fondurilor speciale, precum si a conturilor anuale de executie ale bugetelor locale.

Art. 3

(1) Contabilitatea se tine in limba romana si in moneda nationala.

(2) Contabilitatea operatiunilor efectuate in valuta se tine atat in moneda nationala, cat si in valuta, potrivit reglementarilor elaborate in acest sens.

(3) Pentru necesitatile proprii de informare, persoanele prevazute la art. 1 pot opta pentru intocmirea situatiilor financiare si intr-o alta moneda.

(3)Abrogat.

Art. 4

(1) Ministerul Economiei si Finantelor elaboreaza si emite norme si reglementari in domeniul contabilitatii, planul de conturi general, modelele situatiilor financiare, registrelor si formularelor comune privind activitatea financiara si contabila, normele metodologice privind intocmirea si utilizarea acestora.

(2) Ministerul Economiei si Finantelor elaboreaza si emite norme privind contabilitatea in partida simpla.

(3) Normele si reglementarile contabile pentru institutiile de credit, institutiile financiare nebancare, definite potrivit reglementarilor legale, inscrise in Registrul general, Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar, societatile de asigurare-reasigurare autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor, entitatile autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, precum si pentru entitatile autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare se elaboreaza si se emit corespunzator de Banca Nationala a Romaniei, Comisia de Supraveghere a Asigurarilor, Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private si Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, cu avizul Ministerului Economiei si Finantelor.

(3) Normele si reglementarile contabile specifice anumitor domenii de activitate se elaboreaza si se emit de institutiile cu atributii in acest sens, cu avizul Ministerului Finantelor Publice, dupa cum urmeaza:

a) de catre Banca Nationala a Romaniei, pentru institutiile de credit, institutiile financiare nebancare, definite potrivit reglementarilor legale, inscrise in Registrul general, institutiile de plata si institutiile emitente de moneda electronica, definite potrivit legii, care acorda credite legate de serviciile de plata si a caror activitate este limitata la prestarea de servicii de plata, respectiv emitere de moneda electronica si prestare de servicii de plata si pentru Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar;

b) de catre Comisia de Supraveghere a Asigurarilor, pentru entitatile autorizate, reglementate si supravegheate de aceasta institutie;

c) de catre Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, pentru entitatile autorizate, reglementate si supravegheate de aceasta institutie;

d) de catre Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, pentru entitatile autorizate, reglementate si supravegheate de aceasta institutie.

(4) Elaborarea reglementarilor prevazute la alin. (1), (2) si (3) se face cu consultarea organismelor profesionale de profil.
Art. 5

(1) Persoanele prevazute la art. 1 au obligatia sa conduca contabilitatea in partida dubla si sa intocmeasca situatii financiare anuale.

(1) Persoanele prevazute la art. 1 alin. (1)–(4) au obligatia sa conduca contabilitatea in partida dubla si sa intocmeasca situatii financiare anuale, potrivit reglementarilor contabile aplicabile. Subunitatile deschise in Romania de societati rezidente in state apartinand Spatiului Economic European au obligatia sa organizeze si sa conduca contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi, fara a intocmi situatii financiare anuale pentru propria activitate.

(1¹) Persoanele care in exercitiul financiar precedent au inregistrat cifra de afaceri neta sub echivalentul in lei al sumei de 35.000 euro si totalul activelor sub echivalentul in lei al sumei de 35.000 euro pot opta pentru un sistem simplificat de contabilitate, aprobat prin ordin al ministrului finantelor publice.

(1²) Prin sistem simplificat de contabilitate se intelege un set de reguli de baza privind evaluarea, inregistrarea elementelor patrimoniale utilizand un plan de conturi simplificat si prezentarea acestora in situatiile financiare anuale ce cuprind bilant si cont de profit si pierdere simplificate, avand in vedere si prevederile comunitare in domeniu.

(1³) Incadrarea in criteriile prevazute la alin. (11) se efectueaza pe baza indicatorilor determinati din situatiile financiare anuale, respectiv a balantei de verificare, incheiate la finele exercitiului financiar precedent, utilizandu-se cursul de schimb valutar comunicat de Banca Nationala a Romaniei, valabil la data incheierii aceluiasi exercitiu financiar.

(14) Nivelul indicatorilor prevazuti la alin. (11) se poate modifica prin hotarare a Guvernului.

(2) Categoriile de persoane care pot tine contabilitatea in partida simpla se stabilesc prin ordin al ministrului economiei si finantelor.

(3) Pentru organizatii patronale si sindicale, precum si pentru alte categorii de organizatii fara scop patrimonial, care nu desfasoara activitati economice, Ministerul Economiei si Finantelor aproba un sistem simplificat de raportare financiara, avand in vedere si cerintele organismelor europene de profil.
Art. 7

(1) Persoanele prevazute la art. 1 au obligatia sa efectueze inventarierea generala a elementelor de activ si de pasiv detinute la inceputul activitatii, cel putin o data pe an pe parcursul functionarii lor, in cazul fuziunii sau incetarii activitatii, precum si in alte situatii prevazute de lege.

(1) Persoanele prevazute la art. 1 au obligatia sa efectueze inventarierea generala a elementelor de natura activelor, datoriilor si capitalurilor proprii detinute la inceputul activitatii, cel putin o data in cursul exercitiului financiar, precum si in cazul fuziunii, divizarii sau lichidarii si in alte situatii prevazute de lege.

(2) Ministerul Economiei si Finantelor poate aproba exceptii de la regula inventarierii anuale pentru unele bunuri cu caracter special aflate in administrarea institutiilor publice, la propunerea ordonatorilor principali de credite.

(3) Rezultatul inventarierii se inregistreaza in contabilitate potrivit reglementarilor contabile aplicabile.
Art. 8

(1) Evaluarea elementelor detinute cu ocazia inventarierii si prezentarea acestora in situatiile financiare anuale se fac potrivit reglementarilor contabile aplicabile.

(2) Reevaluarea imobilizarilor corporale se face la valoarea justa de la data bilantului. Valoarea justa se determina pe baza unor evaluari efectuate, de regula, de evaluatori autorizati conform reglementarilor legale in vigoare.

(2) Reevaluarea imobilizarilor corporale se face la valoarea justa, in conformitate cu prevederile reglementarilor contabile aplicabile.

(3) Evaluarea elementelor monetare in valuta si a celor exprimate in lei, a caror decontare se face in functie de cursul unei valute, se efectueaza potrivit reglementarilor contabile si aplicabile.

(3) Evaluarea elementelor monetare in valuta si a celor exprimate in lei, a caror decontare se face in functie de cursul unei valute, se efectueaza potrivit reglementarilor contabile aplicabile.

(4) Valoarea activelor si datoriilor, cu ocazia reorganizarilor efectuate potrivit legii, se determina, de regula, de evaluatori autorizati conform reglementarilor legale in vigoare.

Art. 9

(1) Documentele oficiale de prezentare a situatiei economico-financiare a persoanelor prevazute la art. 1 sunt situatiile financiare anuale, stabilite potrivit legii, care trebuie sa ofere o imagine fidela a pozitiei financiare, performantei financiare si a celorlalte informatii referitoare la activitatea desfasurata.

(1) Documentele oficiale de prezentare a activitatii economico-financiare a persoanelor prevazute la art. 1 alin. (1)–(4) sunt situatiile financiare anuale, intocmite potrivit reglementarilor contabile aplicabile si care trebuie sa ofere o imagine fidela a pozitiei financiare, performantei financiare si a altor informatii, in conditiile legii, referitoare la activitatea desfasurata.“

(2) Pentru institutiile publice documentul oficial de prezentare a situatiei patrimoniului aflat in administrarea statului si a unitatilor administrativ-teritoriale si a executiei bugetului de venituri si cheltuieli este situatia financiara trimestriala si anuala.

(3) Societatile-mama, definite astfel in reglementarile contabile aplicabile grupurilor de societati, intocmesc si prezinta si situatii financiare anuale consolidate.
Art. 10

(1) Raspunderea pentru organizarea si conducerea contabilitatii la persoanele prevazute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligatia gestionarii unitatii respective.

(1) Raspunderea pentru organizarea si conducerea contabilitatii la persoanele prevazute la art. 1 alin. (1)–(4) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligatia gestionarii entitatii respective.

(2) Contabilitatea se organizeaza si se conduce, de regula, in compartimente distincte, conduse de catre directorul economic, contabilul-sef sau alta persoana imputernicita sa indeplineasca aceasta functie. Aceste persoane trebuie sa aiba studii economice superioare.

(3) Contabilitatea poate fi organizata si condusa pe baza de contracte de prestari de servicii in domeniul contabilitatii, incheiate cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Expertilor Contabili si Contabililor Autorizati din Romania.

(3¹) In cazul persoanelor prevazute la art. 5 alin. (11), contabilitatea poate fi organizata si condusa potrivit prevederilor alin. (2) si (3) sau pe baza de contracte/conventii civile incheiate potrivit Codului civil cu persoane fizice care au studii economice superioare, situatie in care raspunderea pentru conducerea contabilitatii revine acestor persoane fizice.

(4) Raspunderea pentru aplicarea necorespunzatoare a reglementarilor contabile revine directorului economic, contabilului-sef sau altei persoane imputernicite sa indeplineasca aceasta functie, impreuna cu personalul din subordine. In cazul in care contabilitatea este condusa pe baza de contract de prestari de servicii, incheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Expertilor Contabili si Contabililor Autorizati din Romania, raspunderea pentru conducerea contabilitatii revine acestora, potrivit legii si prevederilor contractuale.

(4¹) In cazul persoanelor prevazute la art. 1 alin. (5), raspunderea pentru organizarea contabilitatii revine acestora. Conducerea contabilitatii se poate efectua de catre aceste persoane, situatie in care raspunderea pentru conducerea contabilitatii revine acestora. In cazul in care contabilitatea este condusa potrivit prevederilor art. 10 alin. (2) si (3) sau pe baza de contracte/conventii civile incheiate potrivit Codului civil cu persoane fizice care au studii economice superioare, raspunderea pentru conducerea contabilitatii revine acestor persoane, potrivit legii si prevederilor contractuale.

(5) Institutiile publice la care contabilitatea nu este organizata in compartimente distincte sau care nu au personal incadrat cu contract individual de munca, potrivit legii, pot incheia contracte de prestari de servicii, pentru conducerea contabilitatii si intocmirea situatiilor financiare trimestriale si anuale, cu societati comerciale de expertiza contabila sau cu persoane fizice autorizate, conform legii. Incheierea contractelor se face cu respectarea reglementarilor privind achizitiile publice de bunuri si servicii. Plata serviciilor respective se face din fonduri publice cu aceasta destinatie.

(5) Institutiile publice la care contabilitatea nu este organizata in compartimente distincte sau care nu au persoane incadrate cu contract individual de munca sau numite intr-o functie publica, potrivit legii, pot incheia contracte de prestari de servicii, pentru conducerea contabilitatii si intocmirea situatiilor financiare trimestriale si anuale, cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Expertilor Contabili si Contabililor Autorizati din Romania. Incheierea contractelor se face cu respectarea reglementarilor privind achizitiile publice de bunuri si servicii. Plata serviciilor respective se face din fonduri publice cu aceasta destinatie.
Art. 11

Detinerea, cu orice titlu, de elemente de natura activelor si datoriilor, precum si efectuarea de operatiuni economico-financiare, fara sa fie inregistrate in contabilitate, sunt interzise.
Art. 13

Inregistrarea, evaluarea si prezentarea elementelor de natura activelor, datoriilor si capitalurilor proprii se efectueaza conform reglementarilor contabile aplicabile.

Art. 14

Abrogat.
Art. 19

(1) In contabilitate, profitul sau pierderea se stabileste cumulat de la inceputul exercitiului financiar. Inchiderea conturilor de venituri si cheltuieli se efectueaza, de regula, la sfarsitul exercitiului financiar.

(2) Rezultatul definitiv al exercitiului financiar se stabileste la inchiderea acestuia.

(3) Repartizarea profitului se inregistreaza in contabilitate pe destinatii, dupa aprobarea situatiilor financiare anuale.

(4) Pierderea contabila reportata se acopera din profitul exercitiului financiar si cel reportat, din rezerve, prime de capital si capital social, potrivit hotararii adunarii generale a actionarilor sau asociatilor.

(5) La institutiile publice rezultatul executiei bugetare se stabileste anual prin inchiderea conturilor care reflecta incasarea veniturilor si plata cheltuielilor aferente exercitiului bugetar.

(5) La institutiile publice rezultatul executiei bugetare se stabileste anual, potrivit reglementarilor contabile elaborate in acest sens.

(6) Excedentul sau deficitul patrimonial se determina de catre institutiile publice, in conformitate cu normele metodologice elaborate de Ministerul Economiei si Finantelor.

Art. 22

Pentru verificarea inregistrarii corecte in contabilitate a operatiunilor efectuate se intocmeste balanta de verificare, cel putin la incheierea exercitiului financiar, la termenele de intocmire a situatiilor financiare, a raportarilor contabile, precum si la finele perioadei pentru care entitatea trebuie sa intocmeasca declaratia privind impozitul pe profit/venit, potrivit legii.
Art. 23

(1) Persoanele prevazute la art. 1 care utilizeaza sisteme informatice de prelucrare automata a datelor au obligatia sa asigure prelucrarea datelor inregistrate in contabilitate in conformitate cu reglementarile contabile aplicabile, controlul si pastrarea acestora pe suporturi tehnice timp de 10 ani.

(2) Persoanele prevazute la alin. (1) au obligatia sa asigure autoritatilor fiscale accesul la datele pastrate pe suporturi tehnice.

Art. 25¹

In cazul reorganizarii persoanelor juridice, acestea vor lua masuri pentru pastrarea si arhivarea, potrivit legii, a documentelor justificative si a registrelor de contabilitate.
Art. 26

In caz de pierdere, sustragere sau distrugere a documentelor financiar-contabile se vor lua masuri de reconstituire a acestora, potrivit reglementarilor emise in acest sens, in termen de maximum 30 de zile de la constatare, iar in caz de forta majora, in termen de 90 de zile de la constatarea incetarii acesteia.
Art. 27

(1) Exercitiul financiar reprezinta perioada pentru care trebuie intocmite situatiile financiare anuale si, de regula, coincide cu anul calendaristic.

(2) Durata exercitiului financiar este de 12 luni.

(3) Exercitiul financiar poate fi diferit de anul calendaristic:

a) pentru sucursalele cu sediul in Romania, care apartin unei persoane juridice straine, cu exceptia institutiilor de credit, institutiilor financiare nebancare, definite potrivit legii, inscrise in Registrul general, entitatilor autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, societatilor de asigurare, asigurare-reasigurare si de reasigurare, entitatilor autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, daca exercitiul financiar difera pentru societate;

b) pentru filialele consolidate ale societatii-mama, precum si pentru filialele filialelor, cu exceptia institutiilor de credit, institutiilor financiare nebancare, definite potrivit legii, inscrise in Registrul general, entitatilor autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, societatilor de asigurare, asigurare-reasigurare si de reasigurare, entitatilor autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, daca exercitiul financiar difera pentru societatea-mama.

(3) Exercitiul financiar poate fi diferit de anul calendaristic:

a) pentru sucursalele cu sediul in Romania, care apartin unei persoane juridice cu sediul in strainatate, cu exceptia institutiilor de credit, institutiilor financiare nebancare, definite potrivit legii, inscrise in Registrul general, institutiilor de plata si institutiilor emitente de moneda electronica, definite potrivit legii, care acorda credite legate de serviciile de plata si a caror activitate este limitata la prestarea de servicii de plata, respectiv emitere de moneda electronica si prestare de servicii de plata, entitatilor autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, societatilor de asigurare, asigurare-reasigurare si de reasigurare, entitatilor autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, daca exercitiul financiar difera pentru persoana juridica de care apartin;

b) pentru filialele consolidate ale unei societati-mama cu sediul in strainatate, precum si pentru filialele filialelor, cu exceptia institutiilor de credit, institutiilor financiare nebancare, definite potrivit legii, inscrise in Registrul general, institutiilor de plata si institutiilor emitente de moneda electronica, definite potrivit legii, care acorda credite legate de serviciile de plata si a caror activitate este limitata la prestarea de servicii de plata, respectiv emitere de moneda electronica si prestare de servicii de plata, entitatilor autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, societatilor de asigurare, asigurare-reasigurare si de reasigurare, entitatilor autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, daca exercitiul financiar difera pentru societatea-mama.

(3¹) Persoanele care opteaza pentru un exercitiu financiar diferit de anul calendaristic, potrivit alin. (3), au urmatoarele obligatii:

a) sa intocmeasca si sa depuna raportari contabile anuale la unitatile teritoriale ale Ministerului Finantelor Publice, in conditiile prevazute la art. 37;

b) sa instiinteze in scris unitatea teritoriala a Ministerului Finantelor Publice despre exercitiul financiar ales, cu cel putin 30 de zile calendaristice inainte de inceputul exercitiului financiar ales. In acest scop, persoana trebuie sa faca dovada ca este sucursala a unei persoane juridice cu sediul in strainatate, respectiv filiala a unei societati-mama cu sediul in strainatate, care are exercitiul financiar diferit de anul calendaristic.

(3²) Cu exceptia cazurilor in care persoana juridica straina sau societatea-mama straina isi schimba data de raportare ori au loc operatiuni de reorganizare, potrivit legii, data aleasa pentru intocmirea de situatii financiare anuale in conditiile prevazute la alin. (3) nu poate fi modificata de la un exercitiu financiar la altul.

(4) Exercitiul financiar al unitatilor nou-infiintate incepe la data infiintarii, potrivit legii.

(5) Exercitiul financiar al unei persoane juridice care se lichideaza incepe la data incheierii exercitiului financiar anterior si se incheie in ziua precedenta datei cand incepe lichidarea. Perioada de lichidare este considerata un exercitiu financiar, indiferent de durata sa.

(6) Situatiile financiare anuale consolidate ale unei societati-mama se intocmesc pentru acelasi exercitiu financiar aplicabil situatiilor financiare anuale ale societatii-mama. Daca exercitiul financiar al filialelor difera de exercitiul financiar aplicabil societatii-mama, situatiile financiare anuale consolidate pot fi intocmite la o alta data pentru a tine cont de exercitiul financiar al majoritatii sau al celor mai importante dintre societatile consolidate.

(7) Exercitiul financiar pentru institutiile publice este anul bugetar.
Art. 28

(1) Persoanele prevazute la art. 1 au obligatia sa intocmeasca situatii financiare anuale, inclusiv in situatia fuziunii, divizarii sau incetarii activitatii acestora, in conditiile legii.

(1) Persoanele prevazute la art. 1 alin. (1)–(4) au obligatia sa intocmeasca situatii financiare anuale, inclusiv in situatia fuziunii, divizarii sau lichidarii acestora, in conditiile legii.

(2) Ministerul Economiei si Finantelor poate stabili intocmirea si depunerea la unitatile teritoriale ale Ministerului Economiei si Finantelor a situatiilor financiare sau a unor raportari contabile si la alte perioade decat anual, in cadrul exercitiului financiar.

(3) Pentru persoanele juridice care aplica Standardele internationale de raportare financiara (IFRS), situatiile financiare au componentele prevazute de aceste standarde.

(4) Persoanele juridice care aplica reglementarile contabile conforme cu directivele europene intocmesc situatii financiare anuale, care au componentele prevazute de reglementarile contabile aplicabile.

(5) Categoriile de persoane juridice care aplica reglementarile contabile conforme cu directivele europene si/sau Standardele internationale de raportare financiara (IFRS) se stabilesc prin ordin al ministrului economiei si finantelor.

(5) Abrogat.

(6) Pentru persoanele juridice fara scop patrimonial situatiile financiare anuale se compun din bilant, contul rezultatului exercitiului, politici contabile si note explicative.

(6) Persoanele juridice fara scop patrimonial intocmesc situatii financiare anuale, care se compun din bilant si contul rezultatului exercitiului.

(7) Situatiile financiare anuale constituie un tot unitar si sunt insotite de raportul administratorilor.

(8) Pentru sucursalele din Romania ale institutiilor de credit si ale altor institutii financiare cu sediul in strainatate, institutiile prevazute la art. 4 alin. (3) stabilesc continutul situatiilor financiare anuale care trebuie publicate de aceste sucursale. Institutiile respective stabilesc si cerintele referitoare la informatiile privind activitatea proprie a sucursalelor, care trebuie publicate de sucursalele respective in situatia in care acestea nu sunt obligate sa publice situatii financiare anuale referitoare la activitatea proprie.

(8) Conditiile pentru intocmirea, auditarea si publicarea situatiilor financiare anuale de catre sucursalele din Romania ale institutiilor de credit si ale altor institutii financiare cu sediul in strainatate se stabilesc de institutiile cu atributii de reglementare prevazute la art. 4 alin. (3). Institutiile respective stabilesc si cerintele referitoare la informatiile privind activitatea proprie a sucursalelor, care trebuie publicate de sucursalele respective, in situatia in care acestea nu sunt obligate sa intocmeasca si sa publice situatii financiare anuale referitoare la activitatea proprie.

(9) Institutiile publice intocmesc situatii financiare trimestriale si anuale, conform normelor elaborate de Ministerul Economiei si Finantelor.

(10) Situatiile financiare anuale si raportarile contabile se semneaza de catre directorul economic, contabilul-sef sau alta persoana imputernicita sa indeplineasca aceasta functie.

(11) Situatiile financiare anuale si raportarile contabile pot fi intocmite si semnate de persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Expertilor Contabili si Contabililor Autorizati din Romania.

(12) Situatiile financiare anuale si raportarile contabile ale persoanelor prevazute la art. 5 alin. (11) se intocmesc si se semneaza de catre persoanele care organizeaza si conduc contabilitatea acestora.

(13) Situatiile financiare anuale si raportarile contabile se semneaza si de catre administratorul sau persoana care are obligatia gestionarii entitatii.

(14) Situatiile financiare trimestriale si anuale ale institutiilor publice se semneaza de ordonatorul de credite si de conducatorul compartimentului financiar-contabil sau de alta persoana imputernicita sa indeplineasca aceasta functie.

In situatia in care institutiile publice nu au persoane incadrate cu contract individual de munca sau numite intr-o functie publica, potrivit legii, situatiile financiare trimestriale si anuale se semneaza de ordonatorul de credite si de persoanele fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Expertilor Contabili si Contabililor Autorizati din Romania.
Art. 34

(1) Situatiile financiare anuale ale persoanelor juridice de interes public sunt supuse auditului financiar, care se efectueaza de catre auditori financiari, persoane fizice sau juridice autorizate, in conditiile legii.

(2) In intelesul prezentei legi, prin persoane juridice de interes public se intelege: institutiile de credit; institutiile financiare nebancare, definite potrivit reglementarilor legale, inscrise in Registrul general; societatile de asigurare, asigurare-reasigurare si de reasigurare; entitatile autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private; societatile de servicii de investitii financiare, societatile de administrare a investitiilor si organismelor de plasament colectiv, autorizate/avizate de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare; societatile comerciale ale caror valori mobiliare sunt admise la tranzactionare pe o piata reglementata; companiile si societatile nationale; persoanele juridice care apartin unui grup de societati si intra in perimetrul de consolidare de catre o societate-mama care aplica Standardele internationale de raportare financiara.

(2) In intelesul prezentei legi, prin persoane juridice de interes public se intelege: institutiile de credit; institutiile financiare nebancare, definite potrivit reglementarilor legale, inscrise in Registrul general; institutiile de plata si institutiile emitente de moneda electronica, definite potrivit legii, care acorda credite legate de serviciile de plata si a caror activitate este limitata la prestarea de servicii de plata, respectiv emitere de moneda electronica si prestare de servicii de plata; societatile de asigurare, asigurare-reasigurare si de reasigurare; entitatile autorizate, reglementate si supravegheate de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private; societatile de servicii de investitii financiare, societatile de administrare a investitiilor, organismele de plasament colectiv, depozitari centrali, casele de compensare si operatori de piata/sistem autorizati/avizati de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare; societatile comerciale ale caror valori mobiliare sunt admise la tranzactionare pe o piata reglementata; societatile/companiile nationale; societatile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat; regiile autonome; persoanele juridice care apartin unui grup de societati si intra in perimetrul de consolidare al unei societati-mama cu sediul in Romania, care are obligatia sa aplice Standardele Internationale de Raportare Financiara, conform prevederilor legale in vigoare; organizatiile fara scop patrimonial care primesc finantari din fonduri publice.

(2¹) Prevederile alin. (1) se aplica si subunitatilor fara personalitate juridica din Romania, care apartin unor persoane juridice cu sediul in strainatate, cu exceptia subunitatilor deschise de societati rezidente in state apartinand Spatiului Economic European, precum si societatilor-mama care au obligatia sa intocmeasca situatii financiare anuale consolidate, potrivit reglementarilor contabile aplicabile.

(3) Sunt auditate si situatiile financiare intocmite de entitatile care au aceasta obligatie conform legislatiei specifice acestora.

(4) Sunt supuse, de asemenea, auditului financiar situatiile financiare intocmite in vederea efectuarii operatiunilor de fuziune, divizare sau a incetarii activitatii persoanelor care au obligatia auditarii situatiilor financiare anuale.

(4) Sunt supuse, de asemenea, auditului statutar situatiile financiare anuale intocmite in vederea efectuarii operatiunilor de fuziune, divizare sau lichidare, daca persoanele respective au obligatia auditarii situatiilor financiare anuale.

(5) Prin ordin al ministrului economiei si finantelor pot fi stabilite si alte cazuri in care situatiile financiare anuale sunt supuse auditului financiar.
Art. 35

(1) Persoanele juridice care organizeaza contabilitatea in partida dubla trebuie sa publice, potrivit prevederilor legale, situatiile financiare anuale. Fac obiectul publicarii situatiile financiare anuale, raportul administratorilor si raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, dupa caz. Aceste prevederi se aplica si sucursalelor inregistrate in Romania care apartin unor persoane juridice cu sediul in strainatate, precum si societatilor-mama care intocmesc situatii financiare anuale consolidate.

(1) Situatiile financiare anuale si, dupa caz, situatiile financiare anuale consolidate se depun la unitatile teritoriale ale Ministerului Finantelor Publice, in conformitate cu prevederile legale in vigoare.

(2) Actionarii si angajatii unei societati au dreptul sa se informeze in legatura cu situatiile financiare anuale la sediul social al societatii sau al societatii-mama, fara nicio discriminare.

(3) Situatiile financiare anuale se pastreaza timp de 10 ani.

(4) In caz de incetare a activitatii persoanelor prevazute la art. 1, situatiile financiare anuale, precum si registrele si celelalte documente la care se refera art. 25 se predau la arhivele statului, in conformitate cu prevederile legale in materie.

Art. 36

(1) Persoanele prevazute la art. 1 alin. (1)–(3) depun un exemplar al situatiilor financiare anuale la unitatile teritoriale ale Ministerului Finantelor Publice, dupa cum urmeaza:

a) societatile comerciale, societatile/companiile nationale, regiile autonome, institutele nationale de cercetare-dezvoltare, subunitatile fara personalitate juridica din Romania care apartin unor persoane juridice cu sediul in strainatate, cu exceptia subunitatilor deschise in Romania de societati rezidente in state apartinand Spatiului Economic European, in termen de 150 de zile de la incheierea exercitiului financiar;

b) celelalte persoane juridice, in termen de 120 de zile de la incheierea exercitiului financiar.

(2) Persoanele juridice care de la constituire nu au desfasurat activitate, precum si subunitatile fara personalitate juridica din Romania care apartin unor persoane juridice cu sediul in strainatate, care de la constituire nu au desfasurat activitate, depun o declaratie in acest sens, in termen de 60 de zile de la incheierea exercitiului financiar, la unitatile teritoriale ale Ministerului Finantelor Publice.

(3) Pe perioada lichidarii, persoanele juridice aflate in lichidare, potrivit legii, depun, in termen de 90 de zile de la incheierea fiecarui an calendaristic, la unitatile teritoriale ale Ministerului Finantelor Publice o raportare contabila anuala, al carei continut se stabileste prin ordin al ministrului finantelor publice.

(4) Situatiile financiare anuale intocmite in vederea efectuarii operatiunilor de fuziune, divizare sau a lichidarii persoanelor respective se depun la unitatile teritoriale ale Ministerului Finantelor Publice in conditiile prevazute de reglementarile contabile emise in acest sens.

(5) Consiliul de administratie, respectiv directoratul societatii-mama, definita astfel de reglementarile contabile aplicabile, este obligat ca in termen de 15 zile de la data aprobarii acestora sa depuna la unitatile teritoriale ale Ministerului Finantelor Publice situatiile financiare anuale consolidate, potrivit prevederilor legale in vigoare.

(6) Institutiile publice ai caror conducatori au calitatea de ordonatori de credite, precum si directiile generale ale finantelor publice judetene si a municipiului Bucuresti depun un exemplar al situatiilor financiare trimestriale si anuale la institutiile ierarhic superioare la termenele prevazute la alin. (7)–(10).

(7) Autoritatile publice, ministerele si celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, institutiile publice finantate integral din venituri proprii, ai caror conducatori au calitatea de ordonatori principali de credite, precum si directiile generale ale finantelor publice judetene si a municipiului Bucuresti, pentru situatiile financiare centralizate pe ansamblul judetului si al municipiului Bucuresti privind executia bugetelor prevazute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006 privind finantele publice locale, cu modificarile si completarile ulterioare, depun la Ministerul Finantelor Publice un exemplar al situatiilor financiare trimestriale si anuale, potrivit normelor emise de acesta, la urmatoarele termene:

a) in termen de 50 de zile de la incheierea exercitiului financiar;

b) in termen de 40 de zile de la incheierea trimestrului de referinta.

(8) Institutiile publice de subordonare centrala ai caror conducatori au calitatea de ordonatori secundari de credite depun la institutiile ierarhic superioare un exemplar al situatiilor financiare trimestriale si anuale, potrivit normelor emise de Ministerul Finantelor Publice, la urmatoarele termene:

a) in termen de 40 de zile de la incheierea exercitiului financiar;

b) in termen de 30 de zile de la incheierea trimestrului de referinta.

(9) Institutiile publice de subordonare centrala ai caror conducatori au calitatea de ordonatori tertiari de credite depun la institutiile ierarhic superioare un exemplar al situatiilor financiare trimestriale si anuale, potrivit normelor emise de Ministerul Finantelor Publice, la urmatoarele termene:

a) in termen de 30 de zile de la incheierea exercitiului financiar;

b) in termen de 20 de zile de la incheierea trimestrului de referinta.

(10) Institutiile de subordonare locala ai caror conducatori au calitatea de ordonatori principali de credite depun un exemplar al situatiilor financiare trimestriale si anuale la directiile generale ale finantelor publice judetene si a municipiului Bucuresti, potrivit normelor emise de Ministerul Finantelor Publice, la urmatoarele termene:

a) in termen de 40 de zile de la incheierea exercitiului financiar;

b) in termen de 30 de zile de la incheierea trimestrului de referinta.

Contiuarea, pe Infolegal.ro.